Categorii

Duminica a VII-a din Timpul Pascal – Ciclul A – Lectio divina

Fap 1,12-14; 1Pt 4,13-16; In 17,1-11a

O soră de-a noastră, creştină anglicană, povesteşte, pe blogul ei, o întâmplare pe care a trăit-o pe străzile Londrei:
Dragi prieteni, aşteptam la rând să dau un telefon, la telefonul public, când, deodată, un tânăr a venit la mine, mi-a întins nişte monede şi o bucată de hârtie, spunându-mi: „Ia aceşti bani şi sună la acest număr de pe această hârtie, te va ajuta mult când vei avea nevoie de ajutor. Dacă nu, îţi va prinde foarte bine să asculţi”. Eram pe cale să refuz, pentru că îmi era frică de faptul că acel tânăr nu mi se părea prea bine, când, deodată, am observat lacrimile din ochii lui şi tonul sincer al vocii sale. Aşadar, am luat banii şi numărul de telefon şi i-am spus că o să sun, după care el mi-a spus: „Mulţumesc, doamnă. Era cât pe ce să fac ceva prostesc cu viaţa mea, dar acel număr m-a salvat!” Zicând acestea, tânărul a plecat. Această doamnă povesteşte în continuare:
Curiozitatea m-a îndemnat să formez acel număr, să văd ce se întâmplă, şi, astfel, l-am apelat. Nici nu am pus bine receptorul la ureche, când o voce a răspuns spunând: „Acesta este unul dintre preoţii bisericii Westminster, care răspund apelului tău. Aţi apelat numărul pentru dorinţa unei rugăciuni. Să ne rugăm, Doamne Dumnezeule… ş.a.m.d.” Vocea înregistrată a preotului conţinea o rugăciune plină de confort, de bunătate, de mângâiere şi mi-am dat seama de ce i-a adus atâta linişte acelui tânăr tulburat.
Poate mulţi dintre noi am experimentat ceva de acest gen, adică acel sentiment pe care îl simţim atunci când ştim că cineva se roagă pentru noi. Cei care se confruntă cu o operaţie sau cei care au de dat un examen intră altfel în sală ştiind că familia sau prietenii se roagă pentru ei. Cei care scapă de o boală foarte periculoasă sau au fost la limita unui accident mortal spun de multe ori: „Sunt de părere că diferenţa au făcut-o toate acele rugăciuni spuse pentru mine”. Eu pot da mărturie primul în privinţa aceasta. Preoţii s-au păstrat fideli vocaţiei lor şi îşi trag puterile din rugăciunile pe care le fac credincioşii pentru ei; fără ele ar fi doar nişte funcţionari.
Când eram în misiune, în Ecuador, un tânăr mi-a spus odată: „Roberto, spune-mi când te vei pregăti pentru predică, ca să mă rog pentru tine”. Fraţilor, este ceva mai frumos şi mai minunat decât faptul de a şti că cineva se roagă pentru noi?
Ceea ce este şi mai frumos şi mai minunat este atunci când acela care se roagă pentru tine, pentru mine, pentru noi toţi, nu este nimeni altcineva decât Isus însuşi, iar asta am văzut-o în Evanghelia de astăzi. Isus se roagă, în primul rând, pentru el şi pentru glorificarea sa care avea să fie, apoi se roagă pentru discipoli, iar în final, se roagă pentru toţi cei care vor crede în el.
Poate aţi auzit vorbindu-se în Evanghelie despre viaţa veşnică. Isus a spus „Viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel care l-ai trimis, pe Isus Cristos”. Poate auzind aceste cuvinte, primul nostru gând este îndreptat spre viaţa de după moarte, poate chiar la ceva care nu ne interesează acum.
Papa Benedict al XVI-lea, în cartea sa Isus din Nazaret, comentează în legătură cu acestea. El spune că
viaţa (zoe în greceşte) este diferită de viaţa de după moarte, în timp ce viaţa actuală este tocmai trecătoare, şi nu o viaţă veşnică. „Viaţa veşnică” în acest context înseamnă viaţa însăşi, viaţa adevărată care poate fi trăită şi în timp şi care apoi nu mai este contestată de moartea fizică. A ne asuma această viaţă înseamnă a îmbrăţişa încă de pe acum viaţa pe care Isus Cristos ne-o propune şi pe care toţi oamenii ar trebui să o caute.
Aşadar, viaţa veşnică este viaţa dăruită nouă de Cristos, pe care o dobândim prin cunoaşterea lui şi pe care nicio moarte nu este în măsură să o ia. „Viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat”. Conform ideii teologului Schnackenburg, această „cunoaştere” am dobândit-o pentru început prin baia Botezului şi trebuie să o dezvoltăm, să o aprofundăm pe tot parcursul vieţii noastre, pentru că a-l cunoaşte pe Dumnezeu, aici, nu înseamnă doar a şti ceva despre Isus Cristos şi învăţătura sa, ci a asuma această învăţătură în viaţa noastră şi, mai mult decât atât, a o mărturisi celorlalţi, nu numai cu cuvântul, ci mai ales cu viaţa noastră, cu exemplul nostru.
Să ne întrebăm şi noi în conştiinţă cât ne-am rugat pentru ceilalţi, aşa cum a făcut-o Cristos şi ne învaţă să o facem şi noi?
În prima lectură luată din Faptele Apostolilor, am ascultat cum, după momentul Înălţării lui Isus, ucenicii împreună cu Maria şi celelalte femei s-au reîntors în camera de sus, unde stăruiau împreună în rugăciune, în aşteptarea Duhului Sfânt. În această cameră, „de sus”, erau adunaţi doar cei apropiaţi ai lui Isus, martorii învierii şi înălţării sale, şi împreună se rugau, adică în comuniune, în comunitate. Aşadar, putem observa faptul că semnul unităţii sau al comuniunii apostolilor primei comunităţi, de fapt, era semnul rugăciunii lui Isus, faptul că rugăciunea lui Isus a avut efect. Ei stăteau împreună, în comunitate, şi se rugau aşteptându-l pe Duhul Sfânt.
Papa Francisc ne-a îndemnat să mergem împreună pe drumul credinţei, pentru că „unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo voi fi prezent şi eu”, spune Domnul nostru Isus Cristos. Marile convertiri şi minuni au avut loc datorită rugăciunii comunitare, rugăciunii familiale şi sunt foarte multe exemple care se pot da în acest sens.
Marele Nicolae Steinhardt, evreul convertit la creştinism, botezat în închisoarea comunistă de la Jilava, spunea: „Cu toţii ştim ce trebuie să facem, dar nimeni nu mai face. Calitatea care i se cere unui creştin nobil este aceea de a avea curaj”. Cu adevărat, curajul ne lipseşte de cele mai multe ori. Câţi dintre noi mai au curaj să se adune în familie şi să se roage? Care dintre noi mai are curaj să dea mărturie despre credinţa lui sau chiar să sufere pentru ea? Câţi dintre noi mai punem suferinţele proprii în mâinile lui Cristos cel suferind?
Încurajarea o primim ascultându-l pe sfântul Petru, care, în a doua lectură, încurajează comunitatea, amintindu-le credincioşilor faptul că harul lui Dumnezeu îi va însoţi şi în momente de grea încercare şi suferinţă. Creştinii îl glorifică pe Dumnezeu prin insultele şi suferinţele pe care le primesc, pentru că, după cum spune marele ateu convertit la creştinism, scriitorul C.S. Lewis, „creştinismul nu oferă vreun mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, ci ne pune la îndemână mijlocul miraculos de a o îndura”.
Făcând un itinerar de credinţă prin cele trei lecturi din această duminică, de altfel, motivându-mi şi ordinea aleasă a explicării lor, aş putea spune că rodul evangheliei, rodul rugăciunii lui Isus, este Botezul nostru, mai apoi, rodul lecturii din Faptele Apostolilor este rugăciunea noastră comunitară, ca în final să mergem şi să dăm mărturie despre credinţa noastră, chiar şi să suferim pentru ea, spre mai marea slavă a lui Dumnezeu.
În concluzie, mă întreb şi vă întreb, urmând ideea lecturilor de astăzi: poate fi ceva mai frumos şi mai minunat decât faptul de a şti că persoana care se roagă pentru tine nu este nimeni alta decât însuşi Cristos Isus? Poate exista ceva mai frumos şi mai minunat decât a sta împreună în rugăciune, în comuniune? Poate exista ceva mai frumos şi mai minunat decât a-l mărturisi pe Cristos şi a suferi pentru el?

Roberto-Ştefan Vacaru

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.