Categorii

Duminica a VII-a din Timpul Pascal – Anul B

Fap 1,15-17.20a.20c-26; 1In 4,11-16; In 17,11b-16

Iată-ne ajunşi la debutul ultimei săptămâni din Timpul Pascal. În această a VII-a duminică a Paştelui, Biserica ne îndeamnă să ne apropiem de sfântul altar pentru a ne bucura de acest timp de har în care ne aflăm.

Dar oare avem noi motive să ne bucurăm, mai ales că abia au trecut trei zile de când am celebrat înălţarea lui Isus la cer? Cum am putea să ne bucurăm, ştiind că Isus a plecat dintre noi la Tatăl său?

Este greşit să interpretăm înălţarea lui Isus ca o plecare definitivă dintre noi. El nu a răscumpărat oamenii cu preţiosul său sânge pentru ca acum să-i lase singuri. Nu, el nu ne-a părăsit, ci şi-a schimbat doar modul prezenţei. Isus este prezent în mod spiritual între noi, în Biserică, Trupul său mistic, dar mai ales în sacramente, adevărate şi inepuizabile izvoare de viaţă dumnezeiască din care suntem invitaţi cu toţii să sorbim. Astfel se adevereşte şi se împlineşte planul veşnic al Tatălui, care doreşte ca noi să fim asemenea Fiului său.

Aşadar, să nu considerăm înălţarea lui Isus ca fiind o abandonare, o trădare, ci mai degrabă să o considerăm împlinire. Isus ne iubeşte aşa de mult, încât nu ne poate lăsa singuri nici măcar pentru o clipă, mai ales când suntem angajaţi în a merge pe urmele sale, în a parcurge calea trasată de jertfa sa, de sângele său. De aceea, în parcurgerea acestei căi ne-a promis un ajutor, o forţă, o companie, şi anume Duhul Sfânt, care să ne însoţească şi să ne călăuzească în a da mărturie despre viaţa, moartea şi învierea sa.

Tocmai la această misiune ne îndeamnă şi liturgia cuvântului din această zi, care ne propune spre meditare, în fragmentul evanghelic, ce-a de-a doua parte a minunatei rugăciuni sacerdotale făcute de Isus înainte de pătimire. Este vorba despre „Rugăciunea Ceasului lui Isus”, aşa cum o numeşte Catehismul Bisericii Catolice (cf. CBC 2746), un discurs de adio plin de seninătate, în care Cristos este preocupat de soarta discipolilor săi, pe care vrea să-i ferească de pericole şi, în acelaşi timp, să-i lanseze în misiunea lor de răspândire a Bisericii. De aici putem extrage câteva caracteristici esenţiale pe care trebuie să le aibă un adevărat apostol al lui Cristos, şi anume: să fie unit cu Dumnezeu şi cu fraţii săi în credinţă şi iubire; să fie sfinţit în adevăr; să proclame Cuvântul încredinţat de Isus; să fie prezent în lume, dar fără a fi din lume, acţionând în ea ca un ferment (cf. LG 31); să accepte suferinţa provocată de ura lumii în momentul în care vesteşte evenimentul pascal.

Dar aceste caracteristici ale apostolilor pot fi atribuite oricând Bisericii, căci Biserica este alcătuită din poporul lui Dumnezeu. Aşadar, Biserica trebuie să fie unită, să proclame Cuvântul lui Dumnezeu şi să fie zidită pe temelia apostolilor sau, aşa cum mărturisim în Crez, Biserica este una, sfântă, catolică şi apostolică.

Sfântul Luca, în prima lectură, consideră că este necesar ca un apostol să fie martor al învierii lui Cristos. Pentru a fi martor al învierii, este necesară condiţia de a trăi în prezenţa lui Cristos, aşa cum a făcut Matia. Alegerea lui Matia trebuie să ne conştientizeze că în Biserică, în afară de apostolii aleşi de Isus, mai sunt mulţi alţii care au ceva de spus despre Cristos. Oare Isus, dacă ar fi vrut, nu ar fi ales el însuşi un înlocuitor pentru Iuda trădătorul? Desigur că ar fi putut, dar a preferat să lase această misiune Bisericii.

Biserica este alcătuită din fiecare dintre noi, indiferent de starea noastră: preoţi, persoane consacrate, laici, bogaţi sau săraci. Cert este faptul că toţi suntem chemaţi să dăm mărturie despre Cristos mort şi înviat. Facem acest lucru în virtutea Botezului pe care l-am primit. Urmarea acestei chemări este unul dintre cele mai alese haruri pe care trebuie să îl cerem de la Dumnezeu. Şi cum îl cerem? Prin rugăciune.

Ce părere aveţi: oamenii din zilele noastre se mai roagă? Dumneavoastră vă mai rugaţi? Se pare că printre oamenii care nu se roagă sau care se roagă puţin ori rău sunt unii care nu cred în rugăciune, deoarece consideră că au alte ocupaţii mult mai urgente. Frecvent se aud afirmaţii de genul: „rugăciunea nu pune mâncarea pe masă, acum trebuie să merg la muncă, mă voi ruga mai târziu”, ori „rugăciunea este pentru femei sau neputincioşi”.

Sunt şi oameni care atribuie rugăciunii o putere magică şi o folosesc pentru a-şi satisface toate dorinţele: „M-am rugat la Muntele Athos, deci este imposibil ca echipa favorită să piardă”. „Doamne, am fost în pelerinaj la cel mai mare sanctuar şi m-am rugat. Acum tu trebuie să-mi îndeplineşti următoarea dorinţă”. Oare nu sunt ipocriţi cei care se roagă astfel?

Cât de uşor îi desconsiderăm pe cei bolnavi, pentru că, din cauza neputinţei lor şi a nepăsării noastre, petrec mai mult timp în rugăciune: „E bolnav, săracul. Ar trebui să se roage. A, eu să mă rog? Dar eu nu sunt bolnav, eu sunt sănătos”. Oare este necesar ca mai întâi să ne îmbolnăvim pentru a ne da seama de valoarea rugăciunii?

O altă categorie de oameni afirmă foarte uşor că nu pot sau nu ştiu să se roage.

Fiecare dintre noi ar trebui să se examineze dacă nu cumva se regăseşte în vreo categorie din cele enumerate până acum. În fiecare caz se pare că omul nu plasează rugăciunea pe adevăratul ei nivel. Rugăciunea este o acţiune de credinţă şi iubire. Într-adevăr, e mult mai uşor să căutăm în rugăciune eficacitatea, randamentul, însă, în acest mod, ne condamnăm singuri să nu mai înţelegem nimic şi la a nu mai duce o viaţă de rugăciune autentică.

Lumea în care trăim are nevoie ca oamenii tehnicii să fie şi oameni ai rugăciunii. În caz contrar, tehnica, dezvoltată din ce în ce mai mult de la o zi la alta, se poate întoarce împotriva lor şi îi va face sclavi, iar în cele din urmă îi va zdrobi. Vi se pare cumva că viitorul sună sumbru?

Şi atunci cum să ne rugăm? Un model de rugăciune îl putem găsi chiar în fragmentul evanghelic de astăzi, în Isus, care se roagă cu evlavie, umilinţă, încredere şi statornicie, dar fără a trece peste voinţa lui Dumnezeu. Aşa ar trebui să ne rugăm şi noi. Desigur, acest model îi poate speria pe unii: „Cum am putea să ne rugăm asemenea lui Cristos? Doar e Fiul lui Dumnezeu! Este imposibil!!!” Să luăm în considerare următorul exemplu:

Un călugăr îi cere lui Dumnezeu să-i îndepărteze rutina, căci se cam plictisise de activităţile sale zilnice. Dumnezeu îi spune: „Nu! Nu eu trebuie să-ţi îndepărtez rutina, ci tu trebuie să renunţi la ea”. Călugărul îi cere să vindece un biet copil handicapat. Dumnezeu îi spune: „Nu! Acest copil are sufletul sănătos, trupul îi este bolnav, dar trupul este trecător”. Cerându-i răbdare, primeşte răspunsul: „Nu! Răbdarea este un derivat al durerilor. Nu se dăruieşte, ci se învaţă”. Îi cere fericire. Dumnezeu spune: „Nu! Eu îţi dau binecuvântare, fericirea este în tine”. Îi cere îndepărtarea suferinţelor. Dumnezeu îi spune: „Nu! Suferinţa te face să laşi la o parte grijile lumeşti şi te aduce mai aproape de mine”. Călugărul îi cere toate lucrurile care ar putea să-i facă viaţa mai frumoasă. „Nu! Eu ţi-am dăruit viaţa, aşa că tu te poţi bucura de toate lucrurile”. În cele din urmă, îi cere: „Doamne, ajută-mă ca măcar pentru o zi să-i iubesc pe alţii aşa cum tu mă iubeşti pe mine”. „În sfârşit, ţi-a venit ideea cea bună! Această zi este a ta. Nu o risipi! Fii binecuvântat!”, exclamă Dumnezeu.

Ce am putea să învăţăm din acest exemplu? Că Dumnezeu este sadic, că îi place să se distreze pe seama noastră, sărmane creaturi? Nu, nicidecum, ci faptul că Dumnezeu ne învaţă să ne rugăm, ne călăuzeşte să-i cerem ceea ce ne este necesar pentru mântuirea noastră şi spre slava lui. Dumnezeu este întotdeauna dispus să ne ofere mult mai mult decât îi cerem, numai noi să fim capabili să primim şi să oferim la rândul nostru.

Rugăciunea este iubire şi numai acela care se roagă neîncetat face din inima sa glasul iubirii divine prin orice faptă şi simte mângâierea Duhului. Sfântul Grigore din Nazianz spunea: „Trebuie să ne amintim de Dumnezeu mai des chiar decât respirăm”. Pare dificil, însă nu vă descurajaţi, căci iubirea lui Dumnezeu suplineşte neputinţele noastre.

Aşadar, Dumnezeu este iubire, lucru afirmat, de altfel, şi de sfântul Ioan în cea de-a doua lectură. Dacă ne iubim unii pe alţii şi ne rugăm unii pentru alţii, dovedim lumii că suntem adevăraţi apostoli ai lui Dumnezeu.

Isus are grijă să-l trimită pe Duhul Sfânt, adevărat maestru al rugăciunii, ca să se roage pentru noi cu suspine negrăite (cf. Rom 5,5) chiar şi atunci când noi nu suntem capabili să ne rugăm cum se cuvine în duh şi adevăr.

Să rămânem, aşadar, în iubirea lui Dumnezeu, căci numai astfel vom fi fără frică şi ne vom bucura în ziua judecăţii!

Gabriel TRIŞCĂ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.