Categorii

Duminica a VII-a din Timpul de peste an – Ciclul A

Lev 19,1-2.17-18; 1Cor 3,16-23; Mt 5,38-48

Sfinţenia trebuie să fie în viaţa creştinului primul său semn distinctiv. Cel de-al doilea este în strânsă legătură cu primul: iubirea. Dar în ce constă această sfinţenie şi această iubire? În acest sens, sfânta Biserică, în duminica de astăzi, în prima lectură luată din Cartea Leviticului, ne propune două enunţuri fundamentale cuprinse în legea încredinţată de Moise poporului său: principiul sfinţeniei – „Fiţi sfinţi, căci eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Lev 19,2) – şi principiul iubirii fraterne – „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev 19,18). Mai mult decât atât, în fragmentul din Evanghelia după sfântul Matei, Isus le propune ucenicilor săi un nivel înalt, de neimaginat pentru mintea umană şi de neajuns în viaţa omului: „Fiţi aşadar desăvârşiţi, precum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este” (Mt 5,48). Pe aceeaşi linie, sfântul Paul, în a doua lectură, atenţionează asupra sensului demnităţii şi nobleţei pe care creştinul a dobândit-o în Cristos: el a devenit „templul lui Dumnezeu” (cf. 1Cor 3,16). De aceea, este chemat să renunţe la înţelepciunea pur umană, care este nebunie în ochii lui Dumnezeu, pentru a trăi pe deplin apartenenţa proprie la Cristos.

În imperativul lui Isus – „Fiţi aşadar desăvârşiţi, precum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este” (Mt 5,48) – se atinge culmea predicării sale, începută cu discursul de pe munte. Această invitaţie semnifică apogeul propriu al fericirilor şi este inclusă în prima fericire: „Fericiţi cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,3). Evanghelistul Matei cuprinde în acest capitol al discursului de pe munte spiritul nou şi forma cristologică ce trebuie să orienteze comunitatea mesianică a Bisericii fie în dimensiunea sa teologică, adică raportul cu Tatăl imitându-l pe Cristos, fie în dimensiunea socială: în interiorul şi în exteriorul aceleiaşi comunităţi.

Sfinţenia evanghelică propusă de Domnul nu este un concept abstract, nici nu este rezervată unui grup de iniţiaţi. În definitiv, cui îi este adresată această sfinţenie? Invitaţia lui Isus este adresată tuturor ucenicilor care-l înconjoară pe Isus în timp ce vorbeşte pe munte şi, implicit, este adresată şi mulţimii care-l ascultă. Aşadar fiecare creştin, întrucât este botezat în numele Sfintei Treimi, este consacrat, înainte de toate, sfinţeniei lui Dumnezeu, trebuie să realizeze în sine dimensiunea spirituală de templu sfânt al lui Dumnezeu, viu şi înfrumuseţat de locuinţa Duhului Sfânt în el (cf. 1Cor 3,16-17).

Întreaga Biserică este „în mod imuabil sfântă”, adică în mod permanent – ne aminteşte Conciliul al II-lea din Vatican prin constituţia dogmatică Lumen gentium –, şi, de aceea, toţi membrii ei „sunt chemaţi la sfinţenie” (LG 39). Vocaţia la sfinţenie, prin expresa invitaţie a lui Isus, este atunci universală, aşa cum afirmă aceeaşi constituţie: „toţi credincioşii, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii” (LG 40). Dar aceeaşi Biserică a lui Cristos „are mereu nevoie de purificare” (LG 8) şi de reînnoire (cf. UR 4). Biserica este conştientă de calea lungă de purificare şi reînnoire pe care ea trebuie să o îndeplinească în timp şi în istorie. „Pentru a ajunge la aceasta” – ne mai aminteşte Conciliul – „Maica Biserică nu încetează să se roage, să spere şi să lucreze şi îi îndeamnă pe fiii săi la curăţie, pentru ca semnul lui Cristos să strălucească mai limpede pe faţa Bisericii” (LG 15; GS 43).

Invitaţia pe care Isus o adresează ucenicilor săi la sfinţenie, şi pe care astăzi o reînnoieşte tuturor creştinilor, îl are pe Dumnezeu ca model suprem şi ca scop definitiv. Dar această invitaţie este exprimată cu verbul la viitor şi are un puternic sens dinamic: să fiţi sau să deveniţi desăvârşiţi. Este vorba tocmai de a atinge un nivel.

Aşadar cum trebuie trăită această sfinţenie? Viaţa de sfinţenie este un drum de desăvârşire după sfânta Tereza din Avila, este urcarea Muntelui Carmel după sfântul Ioan al Crucii, „munte” care este Dumnezeu însuşi. Este vorba de o asceză dificilă, care implică toată persoana şi întreaga viaţă. În acest drum de desăvârşire a omului spre Dumnezeu, Isus nu este doar calea (cf. In 14,7), ci el rămâne cum ne amintesc părinţii Conciliului şi „divinul Învăţător şi exemplu”, „autorul şi înfăptuitorul desăvârşirii” (LG 40). De fapt, Isus nu doar a predicat sfinţenia vieţii, dar el a fost şi rămâne norma concretă a sfinţeniei trăite. Prin ascultarea Tatălui, exprimată şi trăită „până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,8), Isus a devenit primul şi adevăratul fericit.

Viaţa creştină şi vocaţia fiecărui credincios în parte este în mod esenţial o imitare a lui Cristos, la fiecare nivel şi în diverse condiţii istorice şi sociale. Pentru ca viaţa creştină să nu fie redusă şi să nu fie o simplă etică sau o filosofie de viaţă, este nevoie de o confruntare continuă cu misterul lui Cristos, Evanghelia vie în cuvinte şi acţiuni. Mesajul textului evanghelic al acestei duminici enunţă clar în ce constă sfinţenia creştină şi arată calea concretă pentru a înainta pe drumul desăvârşirii, spre Dumnezeu, în interiorul contextului istoric şi social în care fiecare dintre noi trăieşte şi acţionează. Sfinţenia constă esenţial în iubire şi se manifestă în ea (cf. LG 42). Iubirea este, de fapt, culmea oricărei desăvârşiri (cf. Col 3,14); iubirea este plinătatea legii (cf. Rom 13,10). Învăţătura lui Isus are un aspect „negativ”, în sensul de eliberare de ceva, şi un aspect „pozitiv” – iubire pentru ceva. Ea comportă şi două nivele fundamentale ale libertăţii umane: libertatea de ceva, adică libertatea de ură, de violenţă, de posesie egoistă, şi libertatea pentru ceva, adică libertatea iubirii: iubire nu doar pentru proprii fraţi şi prieteni, dar şi pentru duşmani.

Evanghelia de astăzi continuă învăţătura lui Isus în contrapoziţie cu legea veche şi, depăşind-o, arată în legea iubirii culmea învăţăturii lui Cristos. Spre ce este îndreptată o astfel de învăţătură? O astfel de învăţătură este astăzi centrată pe iubirea aproapelui, mai ales faţă de duşmani. În fragmentul evanghelic se pot observa două părţi. Prima parte dezvoltă şi comentează a treia fericire a împărăţiei: „Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul” (Mt 5,5). A doua parte dezvoltă tema legii noi, enunţată de Cristos la începutul predicării sale, a împărăţiei lui Dumnezeu şi realizată de el până la extrema dăruire de sine: este legea iubirii.

Despre ce fel de blândeţe vorbeşte Isus? Cu o serie de antiteze, Isus învaţă în ce constă blândeţea ucenicului său şi a noastră în calitate de creştini, depăşind nu doar vechea lege a lui Moise, dar depăşind şi marea parte de atitudini practice a societăţii noastre de astăzi. Ştim că „legea talionului” – „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” – are un loc rezervat şi astăzi printre legile civile. Cu legea iubirii, Isus abrogă şi înlocuieşte vechea „lege a talionului”. Propunând de a întoarce celălalt obraz, de a ceda propria mantie, de a nu întoarce spatele celui care îţi cere cu împrumut, Isus arată în imagini elocvente sensul evanghelic al blândeţii. Aceasta nu este deloc o iertare pasivă. Ea este activă, tocmai deoarece implică totalitatea omului, îndemnându-l fie de a depăşi conceptul restrâns de pură dreptate, fie de a merge împotriva gesturilor spontane ale propriilor instincte, propriilor pasiuni. În particular, prin imaginile acestor antiteze, Isus vrea să înveţe că nu trebuie să răspundem răului cu rău, nedreptăţii cu o altă nedreptate.

Isus ne spune, de asemenea: „Iubiţi-i pe duşmanii voştri, rugaţi-vă pentru cei care vă persecută şi vă vorbesc de rău” (Mt 5,44). Aceasta este tocmai ceea ce trebuie să-l caracterizeze pe creştinul care pune în practică Evanghelia şi este fiu al lui Dumnezeu.

Pentru vechii evrei, aproapele era, mai ales, conaţionalul. Cu mesajul său pozitiv, în deschisă contrapoziţie cu norma şi mentalitatea veche, Isus dilată hotarele aproapelui. În acest mod trebuie să fie considerat şi deci iubit chiar duşmanul, persecutorul violent. Dar este posibilă o astfel de iubire?

În anul 1944, războiul era pe sfârşite. Un preot american era la Roma, la aeroport, pregătit să plece: se întorcea în Statele Unite. I s-a furat valiza. A chemat Poliţia, care a şi găsit hoţul. Era un copil, unul dintre mulţi alţi hoţi cum se găseau atunci la Roma. Poliţia voia să-l pedepsească pe copil. Preotul şi-a dat seama că acel hoţ şi ceilalţi asemenea lui sunt victime ale unei situaţii inumane, şi nu hoţi în adevăratul sens al cuvântului. Nu numai că l-a iertat, dar s-a şi hotărât să nu mai plece şi să se ocupe de aceşti copii. I-a adunat într-o casă destinată numai lor, le-a asigurat hrană, posibilitate de studiu şi în continuare un loc de muncă. Un lucru este sigur: el a ştiut să-i transforme pe duşmanii săi în prieteni. Acelui copil, care i-a furat valiza, el i-a făcut darul fiinţei şi existenţei sale.

Iată iubirea gratuită pe care ne-o propune Isus, o iubire ce nu pretinde dreptatea aplicată cu un cântar farmaceutic, ci ajunge să-i schimbe pe alţii. Realizarea unei astfel de iubiri conduce la imitarea lui Dumnezeu Tatăl, „care face să răsară soarele său peste cei buni şi peste cei răi şi face să cadă ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5,45). O asemenea imitare a Tatălui este posibilă numai urmând exemplul lui Isus, blând şi smerit cu inima. La sfârşitul vieţii sale pământeşti, pe cruce, el reacţionează cu iertare şi rugăciune la ura violentă şi persecutoare. Astfel, Isus încarnează în sine însăşi milostivirea Tatălui, desăvârşit în iubire şi în iertare. Cristos crucificat rămâne pentru fiecare creştin imaginea vie de imitat, pentru a trece de la legea talionului la legea iubirii, pentru a învinge răul cu bine. Doar astfel putem fi şi ne putem numi, realmente, fii ai lui Dumnezeu, discipoli ai Fiului său, Isus Cristos.

Ioan MĂRTINAŞ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.