Categorii

Duminica a VI-a din Timpul Pascal – Ciclul A

Fap 8,5-8.14-17; 1Pt 3,15-18; In 14,15-21

Ne-am adunat din nou în această duminică, a şaptea a Paştelui, în spiritul nucleului Bisericii primare din Ierusalim, pentru ca, asemenea acesteia, să ne predispunem pentru rugăciune şi să-l aşteptăm pe acela care a fost promis Bisericii de către Isus Cristos împreună cu toate darurile sale şi cu asistenţa sa permanentă, adică pe Duhul Sfânt, pe care îl vom sărbători peste două săptămâni, la Rusalii.

Fragmentul evanghelic de astăzi, extras din discursul de rămas-bun al lui Isus, ne vorbeşte despre consolarea pe care Isus o face ucenicilor săi din cauza despărţirii imediate. Evanghelistul expune conversaţia lui Isus cu cei care îi erau cei mai apropiaţi, chiar în ultimele momente ce preced pătimirea şi moartea sa. Atmosfera de prietenie intimă şi de familiaritate face ca acest text să fie considerat unul dintre cele mai frumoase ale Evangheliei.

Pe noi, cei prezenţi la această celebrare euharistică, ne provoacă însă acest text pentru valoarea mesajului său, care ne priveşte pe noi, deoarece noi eram în gândirea lui Isus atunci când el rostea aceste cuvinte în faţa ucenicilor adunaţi în jurul său şi, de aceea, într-un anumit fel, el ni se adresa atunci şi nouă. Din cadrul întregii Evanghelii se arată că cele două porunci ale iubirii, faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, nu sunt decât una singură, care constă în a-l iubi pe Dumnezeu ca Tată şi pe oameni ca fraţi. Pentru toţi oamenii acestei unice iubiri se roagă Isus Tatălui său, ca el să-l trimită pe Duhul Sfânt, Mângâietorul: „Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele, iar eu îl voi ruga pe Tatăl şi el vă va da un alt Mângâietor” (In 14,15). Înţelesul acestui nume, dat Duhului Sfânt, este multiplu. El corespunde cuvântului Paraclet din limba greacă şi înseamnă, în primul rând, Avocat, Asistent. În Noul Testament el a primit şi semnificaţia de Consolator, Mijlocitor. Sfântul Ioan înţelege sub acest nume persoana Duhului Sfânt. Faptul că el este o persoană, ca şi Tatăl şi Fiul, reiese din asemănarea pe care el o face între lucrarea acestuia în Biserică şi cea săvârşită de Isus. Nu este vorba aşadar nicidecum de o lucrare separată, ci de una şi aceeaşi lucrare înfăptuită în istorie de cele două persoane dumnezeieşti, aceea de mântuire şi sfinţire a tuturor oamenilor. Duhul Sfânt este acela care în Biserică, prin slujitorii ei, predică mai departe Evanghelia lui Isus, conducând pe fiecare creştin la acceptarea credinţei în Isus şi în mântuirea sa.

Însă ceea ce ar putea să trezească nedumerire în inimile noastre este neputinţa lumii în a-l primi pe Duhul Sfânt, revelat nouă şi ca Duh al adevărului: „Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte” (In 14,17). Dacă noi am reduce numărul celor asupra cărora coboară Duhul Sfânt doar la cercul celor doisprezece apostoli, care sunt vizaţi în mod direct prin aceste cuvinte, ar trebui să conchidem, profund dezamăgiţi, că rugăciunea şi promisiunea lui Isus nu sunt valabile pentru noi, căci noi ne simţim ca făcând parte din această lume. Dar pentru a recunoaşte că nu este aşa, să încercăm să înţelegem ce anume vrea să exprime evanghelistul prin acest cuvânt. Lumea nu înseamnă aşadar toţi oamenii laolaltă, nici cei din timpul lui Isus şi nici cei din timpul nostru. Ea trebuie văzută ca ansamblul tuturor puterilor ostile lui Dumnezeu, ca o mentalitate plină de egoism şi vanitate, care închide omul în sine şi este în opoziţie faţă de iubirea pe care o propune Isus. Într-o asemenea stare, omului îi este aproape imposibil să creadă în adevărul că Isus Cristos s-a întrupat, a murit şi a înviat pentru mântuirea noastră, că Duhul adevărului este chiar Duhul aceluia care s-a numit pe sine calea, adevărul şi viaţa (cf. In 16, 5). Lumea nu a fost creată neputincioasă în a-l primi pe Duhul Sfânt, însă ea refuză în mod conştient ceea ce vrea să-i descopere Duhul, adică credinţa în divinitatea şi mântuirea lui Isus. În schimb, dacă ea îl primeşte, aceasta nu se datorează vreunui efort spiritual extraordinar ce ar merita o asemenea răsplată. Rugăciunea lui Isus şi întoarcerea sa la Tatăl sunt cele care mijlocesc venirea sa la noi.

Sensibil la neliniştea şi tulburarea care i-a cuprins pe ucenicii săi, Isus le spune că nu-i va lăsa orfani şi că va veni din nou la ei (cf. In 14,18). Putem deosebi, în primul rând, un rămas-bun temporar al lui Isus, având în vedere iminenţa ceasului morţii, şi un rămas-bun definitiv: întoarcerea sa la Tatăl. Cuvintele acestea ne invită să reflectăm la absenţa-prezenţă a lui Isus. În mod fizic el va fi, desigur, absent, dar va continua să ne asiste şi să vegheze neîncetat asupra noastră prin Duhul său. Noi nu dobândim certitudinea unei asemenea prezenţe cu ajutorul simţurilor noastre, ci doar prin credinţă. De aceea, el nu se referă la vederea fizică atunci când spune: „voi însă mă veţi vedea” (In 14,19), ci la cea spirituală, interioară, de care ucenicii şi toţi cei care trăiesc călăuziţi de harul lui Cristos, creştinii de pretutindeni, nu vor fi lipsiţi niciodată. Aşa trebuie înţelese şi cuvintele: „voi veni la voi” (In 14,18), ca fiind rostite cu referinţă la Duhul Sfânt, care vine, într-adevăr, ca să-l edifice pe Cristos în noi, să-l facă viu în sufletele noastre, să ne unească pe toţi în trupul său mistic, care este Biserica.

În prima lectură, extrasă din Faptele Apostolilor, putem contempla activitatea Duhului Sfânt în desfă-şurarea ei. Filip, unul dintre cei şapte diaconi, se află în Samaria în urma uciderii diaconului Ştefan, fapt ce a provocat dispersarea comunităţii creştine din Ierusalim. Partea iudaică a rămas la locul ei, însă cea greacă, liberă de obligaţia de a se supune prescripţiilor Legii lui Moise, a trebuit să plece. Ajuns în Samaria, Filip îl predică pe Isus, însoţind vestirea sa cu semne şi minuni, şi botează în numele său. Însă ne întrebăm: de ce a fost solicitată intervenţia apostolilor Petru şi Ioan pentru conferirea Duhului Sfânt? Prin Botez, samaritenii şi-au exprimat, de fapt, adeziunea la Cristos, în urma ascultării predicii despre el. Dar prin acesta ei nu au fost împuterniciţi să devină, la rândul lor, mărturisitori ai lui Cristos, lucru ce se va realiza o dată cu primirea Duhului Sfânt, prin rugăciunea şi impunerea mâinilor apostolilor. Tradiţia Bisericii a văzut în acest episod din Faptele Apostolilor prima celebrare a sacramentului Mirului. În acţiunea celor doi apostoli se poate observa structura de bază pe care fiecare episcop o respectă atunci când celebrează acest sacrament. Noi învăţăm şi credem că în acest sacrament îl primim pe Duhul Sfânt care ne întăreşte cu scopul de a mărturisi credinţa în divinitatea şi mântuirea adusă de Isus Cristos cu bucurie, cu acea bucurie ce i-a cuprins pe samariteni, şi care este semn al prezenţei Duhului Sfânt în noi (cf. Fap 8,8).

Despre mărturisirea lui Cristos ne vorbeşte şi sfântul Petru în a doua lectură de astăzi. Acesta mărturiseşte cu tărie că celui care săvârşeşte binele nu trebuie să i se întâmple răul. Însă nedreptatea ce persistă în lume nu poate suporta binele, provocând din această cauză chiar suferinţa. Ce atitudine trebuie să adopte creştinul aflat în situaţia de a plăti cu suferinţă pentru adevărul credinţei pe care o mărturiseşte? Răspunsul lui Petru are în vedere o fidelitate necondiţionată faţă de Cristos în orice împrejurare: „Căutaţi ca inimile voastre să fie pătrunse de sfinţenia Domnului şi fiţi gata să daţi oricând răspuns potrivit celor care vă întreabă despre credinţa voastră” (1Pt 3,15). Adevăratul creştin trebuie să fie conştient că nu va parcurge un itinerar de viaţă diferit de cel al lui Isus. Aşa cum acesta a fost un semn de contradicţie pentru cei care l-au cunoscut direct, tot aşa va fi şi creştinul pentru mulţi dintre aceia cu care va veni în contact. Prin comportamentul său de credinţă, el va provoca suspiciune şi va trezi chiar aversiune. De aceea, el va trebui să fie atent ca dezaprobarea sau contestarea pe care le va primi din partea lumii să nu aibă alt motiv sau pretext decât fidelitatea, consecvenţa lui în mărturisirea lui Cristos.

Astăzi, curiozitatea răutăcioasă, dispreţul, desconsi-derarea şi chiar agresivitatea sunt moduri prin care lumea pretinde creştinului să dea cont de credinţa şi speranţa pe care le nutreşte în suflet. Făcând aceasta, de fapt, el dă mărturie despre adevărul său suprem, adevăr care îşi doreşte slujitori umili şi care acceptă să fie umiliţi, oameni de cuvânt, plini de consecvenţă în acţiunile lor, atât în cele pur practice, cât şi în cele ce traduc credinţa lor, oameni de încredere şi lipsiţi de duplicitate. Aceste valori sunt capabile să-l conducă pe om până la sacrificarea propriei vieţi pentru adevăr, pentru acel adevăr care nouă ni s-a descoperit ca persoană, Domnul nostru Isus Cristos. Iubirea faţă de acest adevăr o sporeşte şi o perfecţionează în noi Duhul Sfânt, păstrându-ne prin aceasta în adevărata libertate ce nu se dezice nici chiar în faţa morţii. Căci, după cum spune sfântul Toma de Aquino, „cu cât cineva arată mai multă iubire, cu atât este mai liber, deoarece unde este Duhul Domnului acolo este libertatea”.

Nouă ne este deseori destul de greu să ne dăm seama de importanţa şi bogăţia lucrării Duhului Sfânt în vieţile noastre. Spunem că el are misiunea de a ne conduce la cunoaşterea lui Isus, de a sfinţi sufletele noastre. Putem afirma că se verifică acest lucru în lumea noastră actuală? Nu suntem mai degrabă tentaţi să credem că el aproape că a încetat să mai sufle? Ce face el, de fapt, pentru noi?

Un sfânt a fost întrebat de unul dintre cunoscuţii săi: „Ce ţi-a dat ţie harul?” Acesta i-a răspuns într-o manieră simplă, proprie, de altfel, celor sfinţi: „Când mă trezesc dimineaţa, mă simt ca unul care nu este deloc sigur dacă va ajunge să trăiască până seara”. „Dar acest lucru îl cunosc toţi oamenii”, a răspuns cel care i-a adresat întrebarea, părând câtuşi de puţin impresionat de răspunsul acestuia. „Desigur”, i-a spus acesta, „îl ştiu toţi, dar foarte puţini îl simt şi îl trăiesc”. Şi a continuat: „Nu a existat niciodată vreunul care să se fi îmbătat doar pentru că a înţeles intelectual, cu mintea, ce înseamnă cuvântul vin”.

Astăzi, foarte mulţi oameni îl cunosc pe Cristos şi pe Dumnezeul pe care el ni l-a revelat nouă, mai ales prin intermediul mijloacelor atât de performante de comunicare, însă numai cei care îl au pe Duhul Sfânt îl simt şi îl trăiesc în interiorul sufletului lor, numai ei recunosc că acest Dumnezeu nu este altcineva decât Tatăl lui Isus, împreună cu care el împărtăşeşte aceeaşi dumnezeire. Numai cei care se arată deschişi la darurile sale divine sunt puternic convinşi de credinţa lor în orice situaţie a vieţii; au forţa de a respecta cu statornicie poruncile lui Isus, atât de cunoscute în rândul tuturor oamenilor; numai aceştia se dovedesc a fi oameni ai adevărului în tot ceea ce întreprind şi simt cu adevărat mângâiere lăuntrică în momentele crude ale suferinţei. Cum ar trebui să ne purtăm în faţa acţiunii de sfinţire şi mântuire a Duhului Sfânt? Condiţia care ni se cere este aceea de a asculta mai mult de inspiraţiile sale, de a înceta să ne temem de imprevizibilul ce caracterizează acţiunile sale şi care scapă programărilor noastre, să ne eliberăm de prejudecata de a ne putea asigura progresul spiritual singuri şi de teama că ar putea da peste cap planurile noastre. Numai aşa simţim, cu o bucurie continuă, că el este cu noi şi ne însoţeşte în drumul anevoios al vieţii noastre de credinţă.

Cristian DIAC

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.