Categorii

Duminica a VI-a din Timpul Pascal – Anul B

Fap 10,25-26.34-35.44-48; 1In 4,7-10; In 15,9-17

„Să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este de la Dumnezeu” (1In 4,7)

Pe întreaga perioadă a timpului pascal trăim cu o intensitate deosebită bucuria învierii Domnului nostru Isus Cristos, iar astăzi, în duminica a VI-a a Paştelui, Biserica ne invită să sporim această bucurie reflectând asupra iubirii lui Dumnezeu faţă de noi revărsată prin Cristos şi care ne conduce la a ne iubi unii pe alţii. Iubirea mare a lui Dumnezeu faţă de noi cere iubirea noastră faţă de el şi faţă de aproapele. Bucuria învierii, dacă o vom spori, ne va inunda sufletul, ne va umple viaţa şi ne va inspira modul de a trăi realităţile vieţii. Cristos a murit şi a înviat pentru noi. De aici izvorăşte iubirea care trebuie să fie esenţa condiţiei noastre de răscumpăraţi.

Chemarea sa la iubire este şi o invitaţie la mântuire, mântuire ca dar oferit tuturor, înfăptuită prin patima, moartea şi învierea sa. Motivul profund al voinţei sale universale de mântuire constă în faptul că el ne-a iubit mai întâi. Oare de ce ne-a iubit şi ne iubeşte el aşa de mult? Ne-a creat pe fiecare în parte, ne-a răscumpărat, ne-a dat libertatea de a-l alege sau nu, ne cheamă la mântuire.

Chemarea la mântuire a tuturor oamenilor şi popoarelor transpare din relatarea lecturii întâi şi a psalmului. Prima lectură luată din Faptele Apostolilor ne prezintă convertirea de la păgânism la creştinism a centurionului Corneliu şi a celor din casa sa şi cum a coborât Duhul Sfânt asupra lor, chiar înainte de primirea botezului. Apostolul Petru nu poate să nu recunoască prezenţa lui Dumnezeu în casa lui Corneliu. El exclamă: „Dumnezeu nu face deosebire între oameni, ci îi este plăcut oricine se teme de el şi săvârşeşte dreptatea” (Fap 10,34-35). Şi, ca dovadă a celor spuse de el, Duhul Sfânt a coborât asupra lor.

Vedem astfel că mare este iubirea Tatălui, o iubire care nu face diferenţe, ci vrea să fie imitată. El ne iubeşte pe toţi cu aceeaşi infinită iubire; pentru el, fiecare are importanţa şi valoarea sa. El nu face deosebire între persoane, nu are preferinţe, interese, cum avem noi, oamenii, nu face discriminare cum facem noi, cum criticăm şi categorisim pe unul sau pe altul. Chiar cu fiecare dintre noi el are un plan; fiecare dintre noi are o chemare unică şi un drum personal în planul de mântuire al lui Dumnezeu. Deci să încercăm să fim mai atenţi când îl criticăm pe aproapele nostru, căci şi el este chemat la mântuire; să-i iubim pe toţi, mai ales pe cei marginalizaţi, şi să descoperim planul lui Dumnezeu de iubire cu noi şi cu aproapele nostru.

Dumnezeu ne cheamă pe toţi la mântuire, dar noi cum răspundem? Dumnezeu ne iubeşte, dar pentru a fi acceptaţi şi plăcuţi în faţa lui, trebuie să practicăm dreptatea şi frica de el, după cum am ascultat în proclamarea lecturii.

Un alt fapt important de subliniat este că Duhul Sfânt care a coborât asupra celor ce ascultau predica lui Petru va coborî şi asupra noastră, dacă ne vom deschide inimile Cuvântului lui Dumnezeu care ne este vestit de slujitorii Bisericii. Iar pentru viaţa noastră de credinţă avem mare nevoie de inspiraţiile şi ajutorul Duhului Sfânt. El este cel care acţionează cu putere în inimile noastre, ne susţine în lupta vieţii creştine, ne întăreşte în ispite, ne inspiră în a săvârşi fapte bune. Trebuie să-l invocăm deseori, ca să reînnoiască flacăra sa în noi, dragostea sa.

Fragmentul evanghelic de astăzi, luat din sfântul evanghelist Ioan, ne invită să reflectăm asupra dragostei divine – cea care este în Dumnezeu – şi asupra dragostei creştine – cea care trebuie să domnească între noi şi care provine de la Dumnezeu – şi să ne reînnoim în trăirea ei.

Evanghelistul Ioan este „martorul ocular” prin excelenţă al lui Isus, a asistat la schimbarea la faţă şi la pătimirea lui Isus şi a fost printre primii martori ai învierii. El însuşi se prezintă de multe ori, în Evanghelie, ca „acela care a văzut”, „acela pe care îl iubea Isus”. Principala sa mărturie nu se referă la faptele săvârşite de Isus, ci la dragostea lui. În fragmentul evanghelic de astăzi, evanghelistul Ioan relatează din discursul ţinut de Isus la Cina cea de Taină şi o face din perspectiva sa de martor al dragostei lui Cristos. Ceea ce ni s-a prezentat astăzi este o cuvântare sublimă cu privire la dragoste, pe care Isus a ţinut-o în Cenacol cu puţin timp înainte de pătimirea sa. Observăm aici revelaţia pe care Isus o face despre Tatăl şi despre dragostea sa pentru noi.

Evanghelia ne descrie trei niveluri ale dragostei: dragostea Tatălui pentru Fiul său Isus Cristos, dragostea lui Isus Cristos pentru oameni şi dragostea oamenilor între ei: „Precum m-a iubit pe mine Tatăl”, „tot aşa şi eu vă iubesc pe voi”, „iubiţi-vă unii pe alţii”.

În Sfânta Treime iubirea este esenţa vieţii sale intime. Iar această iubire ne-a fost arătată prin trimiterea Fiului pentru noi, care s-a jertfit pentru mântuirea noastră.

Cristos este modelul nostru de iubire, el ne-a prezentat această imagine a dragostei: „Nimeni nu are o mai mare dragoste decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13). El ne numeşte pe noi prieteni. Şi ne mai spune că noi suntem cu adevărat prietenii lui dacă facem ceea ce el ne porunceşte. Am văzut care este porunca lui: „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unii pe alţii” (In 15,17). Ceea ce reiese de aici este faptul că prietenia şi iubirea noastră faţă de Dumnezeu sunt adevărate dacă îl iubim pe aproapele nostru. Dacă vom păzi poruncile lui, atunci bucuria lui va fi în noi şi bucuria noastră va fi deplină.

Să ne întrebăm: Cât de mult îl iubim noi pe Dumnezeu? Dumnezeu reprezintă pentru noi un adevărat prieten? Dialogăm des cu el?

Pentru a vedea cât de mult îl iubim pe Dumnezeu, trebuie să ne întrebăm despre iubirea ce o avem pentru fraţii noştri, iubire ce ne-a fost poruncită, şi aproapele în care este prezent Dumnezeu. Trăirea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele constituie fundamentul şi esenţa vieţii noastre de credinţă. Sfântul Augustin, unul dintre cei mai mari părinţi ai Bisericii, spunea: „Împlinirea tuturor faptelor noastre este iubirea. Acolo este ţinta; spre a o dobândi alergăm, spre ea alergăm; odată ajunşi, în ea vom afla odihnă”.

Poate că în ziua de azi este dificilă trăirea iubirii, în această epocă a dezvoltării ştiinţei, a tehnicii, a invenţiilor şi descoperirilor de tot felul. Totuşi, astăzi se vorbeşte mult despre iubire, dar problema care se pune este modul de a trăi iubirea. Aceasta este şi cel mai greu. Aproape cu toţii vorbim despre iubire şi despre necesitatea ei, dar o trăim şi o înţelegem cu adevărat?

Papa actual, Benedict al XVI-lea, scrie în prima sa enciclică, Deus caritas est: „Termenul iubire a devenit astăzi unul dintre cele mai folosite şi, de asemenea, unul dintre cele mai degradate, un cuvânt căruia noi îi dăm înţelesuri complet diferite”. Aşadar, pentru trăirea iubirii, trebuie să înţelegem în ce sens, iar acest sens, pentru noi, creştinii, ne vine, cum am văzut astăzi, de la Cristos. Este revelaţia sa, este exemplul său, este porunca sa.

Pentru înţelegerea iubirii, cred că vă este cunoscută această povestire. Este deseori povestită şi atât de cunoscută, încât uneori îi subapreciem importanţa. Ea sună cam aşa:

Am crescut într-o familie numeroasă. Eram sigură că tatăl meu mă iubea, la fel mama, surorile şi fraţii mei. Taxele mele şcolare şi ale fraţilor mei erau o adevărată povară pentru părinţi. Tatăl lucra toată ziua, mama la fel. Nu ne mai rămânea mult timp pentru a sta de vorbă unii cu alţii: toţi eram foarte ocupaţi. Apoi l-am întâlnit pe el. Mă privea, mi-am dat seama şi mă gândeam ce vede el la mine. Apoi mi-a spus: Eşti foarte frumoasă! Şi apoi mi-a mai spus: Eşti minunată! M-a întrebat: Pot să fiu prietenul tău? Îmi place să te ascult vorbind! Mai târziu a adăugat: Tu eşti totul pentru mine! Şi, în fine, mi-a mărturisit: Mă gândesc la tine toată ziua! Mă uitam la mine însămi cu alţi ochi când stăteam în faţa oglinzii. Priveam tot ce mă înconjura: Soarele, Luna, florile şi păsările, aerul, apa cu alţi ochi. Eram iubită! Eram iubită şi iubeam! Aş fi putut să dansez zi şi noapte, şi uneori chiar am făcut-o. Cu el.

Cunoaşteţi la fel de bine şi reversul acestei povestiri: senzaţia că nimeni nu vă iubeşte. De câte ori am auzit oameni spunând, cu lacrimi în ochi, cu pumnii strânşi: Nimeni nu mă iubeşte, nimeni pe lume nu mă iubeşte! Numai în contextul unei asemenea iubiri – care constituie drama şi intriga tuturor romanelor noastre, a comediilor, a filmelor, a atâtor cântece, şi substanţa vieţii noastre – putem înţelege evanghelia şi lecturile de astăzi, în care Isus spune: Eu vă iubesc, voi sunteţi prietenii mei, dorinţa mea este de a-mi da viaţa pentru voi. Să nu credeţi că numai voi aţi hotărât să mă iubiţi; aflaţi că vă iubesc, pentru că eu sunt cel care vă iubeşte. Isus a mers chiar mai departe când ne-a poruncit să-l iubim şi să ne iubim unii pe alţii.

În lectura a doua, apostolul Ioan ne face acelaşi îndemn: „Să ne iubim unii pe alţii” (1In 4,7). Dacă ne iubim unii pe alţii, noi îl iubim pe Dumnezeu, fiindcă ascultăm de porunca sa. Apostolul Ioan ne prezintă unele motive pentru care trebuie să-l iubim pe aproapele: pentru că dragostea este de la Dumnezeu, pentru că cine iubeşte este născut din Dumnezeu şi îl cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire, şi pentru că dragostea lui s-a arătat prin trimiterea Fiului său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Aceste motive, dacă vom reflecta asupra lor, vor alimenta iubirea noastră, ne vor ajuta să o trăim.

O poveste islamică spune despre o tânără mireasă care şi-a pierdut mirele şi a plecat în căutarea lui. Căutându-l, ajunge în faţa colibei mirelui, dar a cărei singură ieşire era o uşă extrem de îngustă. L-a auzit în liniştea zorilor suspinând pe acela care o jelea aşa cum se jelesc morţii. A bătut la uşă şi dinăuntru un glas a întrebat: „Cine e?” Ea a răspuns: „Eu sunt!” Atunci s-a lăsat o linişte adâncă, a încetat până şi murmurul copacilor, a amuţit şi cântecul dintâi al păsărilor. Dar glasul dinăuntru nu a răspuns şi uşa cea strâmtă nu s-a deschis. Atunci tânăra s-a înfăşurat în vălul meditaţiei şi, fără o lacrimă, fără un suspin, s-a întins pe pământ lângă uşă. Toată ziua şi toată noaptea a rămas întinsă, cu capul înfăşurat în vălul meditaţiei, adâncind în inima ei noţiunea esenţială care vrea ca aleşii iubirii să se lepede mai întâi de ei înşişi cu totul, înainte de a se înfăţişa iubirii. De aceea, pregătită acum pentru întâlnirea cu mirele ei, s-a sculat şi a mers mai întâi la râu să se spele, apoi, cu pas hotărât, s-a întors la colibă şi a bătut din nou la uşă. Şi dinăuntru glasul a întrebat din nou: „Cine e?” De data aceasta, mireasa a răspuns: „Tu eşti!” Şi uşa s-a deschis singură.

Când vom bate la poarta împărăţiei cerurilor şi Isus va întreba dinăuntru: „Cine e?”, îi vom putea răspunde „Tu eşti!”, numai dacă ne-am îmbrăcat şi am rămas în iubirea lui, numai dacă am respectat porunca lui (dacă l-am iubit pe el şi pe fraţii noştri) şi am împlinit voinţa lui.

Ce aşteaptă Dumnezeu de la noi? Dumnezeu vrea ca noi să practicăm iubirea, iubirea care nu constă numaidecât în a face lucruri extraordinare, ci în a face lucruri obişnuite din iubire, în folosul aproapelui.

Emil ROBU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.