Categorii

Duminica a VI-a din Timpul de peste An – Ciclul B

Lev 13,1-2;45-46; 1Cor 10,31-33;11,1; Mc 1,40-45

Suferinţa, din cele mai vechi timpuri, este o realitate tulburătoare care însoţeşte viaţa noastră de zi cu zi, tinzând să ia chipuri din ce în ce mai cutremurătoare, care întrec prin complexitate orice cale de rezolvare, problematizând mereu. Uimeşte atunci când ea nu este provocată de o boală sau de o întâmplare nefericită, ci este rezultatul satisfacţiei unui anumit om pentru durerile celuilalt. Într-o realitate ca aceasta, ne amintim din Evanghelia după sfântul Marcu de duminica trecută că Isus a vindecat mai mulţi bolnavi şi a alungat mai mulţi diavoli. La fel, şi astăzi, tot în aceeaşi Evanghelie, Isus continuă seria faptelor minunate, vindecând un lepros. Ambele lecturi evanghelice, atât cea de duminica trecută, cât şi cea de astăzi, sunt impregnate de suferinţa umană, dar mai ales astăzi, când Isus Cristos îşi face milă de un lepros şi-l vindecă. Spun asta deoarece nu era o boală oarecare, ci era considerată ca fiind una dintre cele mai mari nenorociri la vremea aceea, astfel încât cel ce era atins de lepră era văzut „ca un copil născut mort”, de unde rezultau impuritate, necurăţie, care se transmiteau prin simpla întâlnire cu cel lepros, crezându-se că boala este un rod iminent al unei nelegiuiri.

Gravitatea acestei boli o argumentează şi prima lectură de astăzi, luată din Cartea Leviticului, încât cel căruia i se observa această boală era obligat „să fie cu hainele sfâşiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, şi să strige mereu: «Necurat! Necurat!»”. În cazul acesta, vindecarea de lepră era considerată o minune, iar preoţii, constatând vindecarea, dădeau un document scris prin care declarau curăţia şi posibilitatea omului respectiv de a putea reintra în societate.

Este greu să înţelegem, în contextul de astăzi, marginalizarea pe care o avea de îndurat leprosul din acel timp, atât comunitară, cât şi spirituală, contrară cu subtila marginalizare pe care ne-o impunem astăzi, fără să ne oblige nici o tradiţie sau lege, chiar în mijlocul unei societăţi, prin lepra egoismului, a individualismului, care, înşelându-ne cu mici satisfacţii personale, ne pot acapara toată fiinţa, devorându-ne cu suferinţe sufleteşti de nedescris.

Mai mult decât atât, barierele care vor interveni în înţelegerea dintre noi, oamenii, tind să devină din ce în ce mai rigide şi greu de depăşit atunci când este vorba de apropierea personală faţă de cel de lângă noi. Mergând pe drumul acesta al bolii egoiste, vom crea un spaţiu prielnic necredinţei şi scepticismului pragmatic, specific timpului nostru, fiindu-ne din ce în ce mai greu să ne hrănim din Evanghelie şi să luăm exemplul leprosului de astăzi, care îmbină perfect rugăciunea cu umilinţa, exprimându-şi dorinţa să se vindece cât mai repede de această boală prin acele simple cuvinte „dacă vrei, poţi să mă vindeci”. Trebuie să fim atenţi, întrucât această boală a egoismului va mări dificultatea de a ne reintegra într-un grup, de a ne recunoaşte greşitori, fiindu-ne mult mai uşor să exprimăm greutatea apropierii de celălalt din cauza diversităţii dintre noi decât să renunţăm la micile noastre neajunsuri şi, astfel, să vedem enorma bucurie de a fi împreună cu ceilalţi. După cum bine ştim, aceasta este dorită de Isus Cristos prin porunca iubirii reînnoită de el. Gândind astfel, putem crede că nu ar fi un moft dacă ne-am întreba: de ce nu suntem mai apropiaţi de cei suferinzi, având în vedere, că, deşi cineva ar avea motive suficiente pentru suferinţă, aceasta ar putea fi ameliorată şi pe alocuri depăşită de bucuria faptului de a trăi ca între prieteni? De ce există atâtea izolări personale, timidităţi dureroase, când, nemaiexistând limitele din trecut, am putea fi mult mai apropiaţi noi între noi? De ce lăsăm egoismele noastre să triumfe, despre care ştim bine că pot să creeze dureri cu mult mai mari decât durerile pe care le-a avut leprosul din Evanghelia de astăzi? Dar, căutând un răspuns, ne vom ciocni mereu de dificultatea faptului de a trece peste noi prin fapte, preferând să ne retragem în noi, gândindu-ne cu multă grijă la cât rău ne-au făcut ceilalţi şi de prea puţine ori la cât rău am făcut noi celorlalţi.

Din prisma acestor gânduri, un singur lucru putem face astăzi: să luăm exemplul leprosului din Evanghelie şi să ne adresăm lui Isus, plini de umilinţă, cerându-i să ne vindece şi să nu ne lase în amăgirea singurătăţii noastre interioare care ne îndepărtează de aproapele nostru, să-l lăsăm să ne acapareze cu harul lui mântuitor, ca, astfel, să ne transforme timidităţile în deschidere faţă de ceilalţi, singurătatea noastră atrăgătoare de egoism într-o iubire dăruitoare, capabilă să aline suferinţa celorlalţi, şi toată persoana noastră să recunoască faptul că mai are multe de vindecat.

Revenind la lepră, boala ca atare, se spune că astăzi ar fi cel puţin 15 milioane de leproşi care s-ar putea vindeca. Iar conform părerii unora, lepra ar dispărea de pe faţa pământului dacă s-ar aloca cercetării medicale sumele de bani corespunzătoare costului a două bombardiere moderne. Şi totuşi, lepra mai există, continuă să mai ucidă, să chinuiască persoane, care sunt consumate, anihilate de ea, provocând în acele persoane dureri înspăimântătoare. Este greu de crezut că o asemenea răutate şi o asemenea zgârcenie pot să provină din partea unor oameni care ar putea salva alţi oameni. Şi dacă ar fi să cercetăm suferinţa în toată amploarea şi complexitatea ei, ne-am mira cât de puţine facem noi în acest sens, reţinând că nu este necesar un preţ exagerat, ci doar să mai topim din egoismul nostru, care oricum ne consumă printr-o anumită nemulţumire sufletească, care se cheamă tot suferinţă. Ar ajunge doar o deschidere prin care să ne depăşim închiderea egoistă, bineînţeles, acţionând în felul acesta, gândindu-ne la rolul nostru de membri ai trupului mistic al lui Cristos, unde nu putem aduna bogăţii decât împreună! În sensul acesta, Conciliul al II-lea din Vatican, prin Constituţia pastorală Gaudium et spes, la numărul 27, într-un mod destul de imperativ, ne spune că

devine presantă obligaţia de a ne face aproapele absolut oricărui om şi de a-l sluji efectiv pe acela care ne iese în cale, fie bătrân părăsit de toţi, fie muncitor străin, dispreţuit pe nedrept, fie exilat, fie copilul născut din unire nelegitimă, ce suferă pe nedrept pentru un păcat pe care nu l-a săvârşit, fie om înfometat care ne interpelează conştiinţa.

Tot pe calea aceasta a iubirii de aproapele, sfântul apostol Paul, în lectura de astăzi, ne sfătuieşte să nu căutăm folosul nostru, după cum el face deja asta, „ci a celor mulţi, ca să se mântuiască”.

După cum vedem, şi în lecturile biblice de astăzi, Sfânta Scriptură, în mesajul ei mântuitor, este plină de speranţă, dovedind astfel ca posibilă calea optimistă, şi nu imposibilă, aşa cum ne înşală de multe ori egoismul nostru. Totuşi, pe drumul nostru către mântuire, privind în acelaşi timp şi la lumea de azi, trebuie să ne dăm seama că suferinţa, la un moment dat, vrând-nevrând, se va infiltra şi în existenţa noastră, cu multele dintre diferitele ei feluri. Biserica ne îndeamnă să o acceptăm ca pe o cruce a noastră de zi cu zi, luând exemplu de la Cristos, dar suntem avertizaţi ca nimeni să poată spune că iubeşte crucea lui Cristos atât timp cât îşi urăşte propria cruce. O cruce care să nu creeze feţe schimonosite, aşa cum de cele mai multe ori făceau fariseii, ci o cruce care să întărească seninătatea noastră, iar prin trăirea ei, să ne mărească dorinţa de a ne dărui celorlalţi şi să ne întărească în speranţa noastră faţă de mesajul credinţei ce excelează prin optimism.

O povestioară tristă ne spune că patru oameni se aflau, din întâmplare, într-o noapte îngheţată, pe o insulă pustie. Fiecare avea în mână câte o bucată de lemn, iar pe insula aceea nu se mai afla nici un lemn. În mijlocul lor, un foc mic stătea gata să se stingă din pricina lipsei lemnelor. Frigul era tot mai greu de suportat. Între aceşti oameni era o femeie care ar fi vrut să facă un gest, dar o scânteie a focului a luminat chipul unui imigrant cu pielea de culoare întunecată. Atunci femeia a strâns şi mai tare lemnul pe care îl găsise, ezitând să-l consume pentru un leneş care a venit să le fure altora pâinea şi slujba. O a doua persoană era prost îmbrăcată şi încerca să se înfăşoare mai bine în haina-i soioasă, ascunzând lemnul pe care îl avea, gândindu-se că nu avea să-l irosească pentru un bogătan parazit! Bogătaşul se gândea la toate bunurile lui şi nici măcar nu-i trecea prin cap să arunce lemnul în foc pentru incapabilii şi leneşii aceia. Chipul de culoare închisă al imigrantului, plin de răzbunare, strângea cu putere lemnul său, ştiind că toţi albii aceia îl dispreţuiau. Nu ar fi aruncat niciodată lemnul său în foc. Venise în sfârşit vremea răzbunării. Aşa au fost găsiţi, fiecare cu un lemn în mână, ţinându-l strâns în mână, morţi prin îngheţare. Se încheie povestioara transmiţând că nu au murit din cauza frigului de afară, ci din cauza frigului din interior, lipsindu-le total acea căldură interioară concretizată în deschidere faţă de ceilalţi, dăruire, lipsa prejudecăţilor, în fine, căldură ce le-ar fi putut da puterea de a arunca acel lemn în foc, ca să supravieţuiască toţi. Este clar că, neapărat în ceea ce ne priveşte, trebuie să învăţăm din greşeala fatală a acestor oameni şi, ca să avem certitudinea că facem bine ceea ce facem, să ţinem cont de sfatul sfântului apostol Paul din a doua lectură de astăzi, ca toate să le îndreptăm „spre gloria lui Dumnezeu”, care nu ne vrea în nici un caz izolaţi.

Nu este uşor să fim atenţi şi sensibili asupra complexităţii suferinţei, mai ales că astăzi aceasta tinde să ia o amploare din ce în ce mai mare. Dar Cristos Isus este alături de noi, aşa cum a fost alături şi de leprosul din evanghelia de azi, şi aşteaptă cu nerăbdare strigătul nostru prin care să-i cerem vindecarea de toate frământările noastre, de toate neînţelegerile dintre noi, ca apoi să ne bucurăm, nu singuri, ci împreună cu aproapele nostru. Amin!

Petru MEDVEŞ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.