Categorii

Duminica a VI-a din Timpul de peste an – Ciclul A

Sir 15,15-20; 1Cor 2,6-10; Mt 5,17-37

Întâlnim în viaţa noastră persoane care ne fascinează prin modul de a-şi concepe şi de a-şi trăi viaţa. Întâlnim persoane dedicate cu toată fiinţa lor unui ideal măreţ de dreptate, de pace, de adevăr, persoane dedicate până în măduva oaselor slujirii aproapelui. Ajungem chiar să ne întrebăm: de unde atâta pasiune, atâta energie şi atâta poftă de viaţă? Întâlnim însă şi multe persoane cu o existenţă monotonă, oameni obosiţi şi plictisiţi de viaţă. Majoritatea acestora se simt îngrădiţi în libertatea lor. Ei percep legea ca o limitare a propriei libertăţi. Şi noi ne întrebăm deseori: de ce sunt obligat să acţionez aşa, şi nu altfel? De ce Constituţia are atâtea legi? De ce fiecare instituţie impune norme care să fie respectate? De ce nici măcar Dumnezeu, care este iubire, nu-mi respectă libertatea şi de ce, pentru a fi vrednic de iubirea lui, trebuie să respect un cod moral?

Liturgia cuvântului de astăzi oferă răspuns la multe dintre aceste întrebări. În prima lectură, luată din Cartea lui Ben Sirah, ne sunt oferite câteva consideraţii despre libertatea omului, înţeleasă ca posibilitate de a alege între bine şi rău. Autorul sacru spune: „Domnul a pus în faţa ta apa şi focul: întinde mâna spre care doreşti. Viaţa şi moartea, binele şi răul sunt puse în faţa oamenilor; fiecăruia i se va da una sau alta, după cum a ales” (Sir 17,17-18). Omului îi este lansată invitaţia de a săvârşi alegeri pozitive, în armonie cu planul lui Dumnezeu.

Dacă în prima lectură s-a subliniat, mai ales, aspectul obligatoriu al Legii, psalmul responsorial lasă să se înţeleagă că Legea este ceva mai mult decât o serie de prescripţii. Ea cere o „inteligenţă nouă” pentru a fi înţeleasă. Ea cere să fie ascultată înlăuntrul inimii omului. Psalmistul îl roagă pe Domnul, spunând: „Dă-mi înţelepciune să păzesc Legea ta şi s-o împlinesc din toată inima” (Ps 118,34).

Pentru evrei, Legea în sens strict era Decalogul, adică Cele Zece Porunci pe care le cunoaştem şi noi astăzi, iar în sens larg, Tora, adică primele cinci cărţi ale Bibliei. La acestea, fariseii adăugaseră între timp o mulţime de prescripţii şi tradiţii, pe care le considerau chiar mai importante decât Tora. Ei se opreau deseori la exteriorităţi şi, de aceea, au primit de la Isus reproşul de ipocriţi. Isus îi avertizează pe ucenicii săi: „Dacă dreptatea voastră nu o va întrece pe cea a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt 5,20).

Evanghelia de astăzi ne prezintă un fragment din predica de pe munte. Isus vrea să ne înveţe modul în care să împlinim Legea. El a venit să aducă Legea cea nouă, o lege a iubirii, a bunătăţii, a iertării, a păcii. În ceea ce priveşte raportul acesteia cu Legea veche, Isus precizează: „Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii” (Mt 5,17). Mai mult decât atât, Isus foloseşte trecutul ca punct de plecare: „Nu am venit ca să desfiinţez, ci să desăvârşesc” (Mt 5,17). Isus a venit să dea Legii, prin comportamentul său, o formă nouă şi definitivă. Isus o perfecţionează, punând accentul pe dispoziţia interioară a omului. Aici, în inima omului, se dă bătălia pentru fidelitatea faţă de Dumnezeu şi deschiderea faţă de aproapele.

Isus este radical atunci când vorbeşte despre Lege. Şi de ce este Isus radical în această privinţă? Deoarece el a fost cel dintâi care ne-a dat exemplu în respectarea ei. Iubirea faţă de duşmani, suportarea suferinţelor şi a persecuţiilor sunt posibile pentru creştin, deoarece este ajutat de exemplul pe care îl are în faţă. Creştinul nu ascultă o simplă lege, ci merge pe urmele lui Cristos care conduce şi devine model, lege, forţă interioară.

Cristos spune în Evanghelie: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu ucizi», iar dacă cineva va ucide, va fi tras la judecată. Eu însă vă spun: oricine se mânie pe fratele său va fi tras la judecată” (Mt 5,21-22). Aceste cuvinte ale lui Isus îl invită pe creştin să facă un pas înainte în iubirea pentru fratele său. Nu ajunge să nu-ţi ucizi fratele, ci trebuie să-l respecţi, să nu-l iei în râs, umilindu-l, să nu-l batjocoreşti. Sunt atâtea forme de a ucide: obligând la izolare, stingând entuziasmul şi proiectele de bine ale cuiva.

Isus continuă precizările sale: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu săvârşeşti adulter!» Eu însă vă spun: cine se uită la femeie, dorind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui… S-a mai spus: «Cine îşi lasă soţia, să-i dea dovadă de divorţ». Eu însă vă spun: oricine îşi lasă soţia, în afara cazului că trăieşte nelegitim cu ea, o împinge la adulter, iar cine se căsătoreşte cu o femeie divorţată săvârşeşte adulter” (Mt 5,27-28.31-32). Iubirea dintre bărbat şi femeie nu este dorinţa şi căutarea egoistă a propriei satisfacţii. Iubirea este a vrea binele celui iubit. Fără iubire, atracţia fizică este semnul unei alienări şi imaturităţi, este negarea libertăţii şi a demnităţii persoanei, este o tentativă de a-l distruge pe celălalt pentru a face din el un obiect. O iubire adevărată îşi are rădăcina în Dumnezeu, izvorul iubirii. Dumnezeu e iubirea care îl dăruieşte pe Fiul, pe Cristos, un dar total, pentru că acesta şi-a dat viaţa pentru noi. Această iubire e prezentă în cei care iubesc şi păzesc cuvântul său. Dăruirea totală, jertfa, sacrificiul sunt caracteristici ale iubirii ce marchează profund familia creştină şi-i cimentează unitatea. Iubirea în căsătorie ori este astfel, ori nu există deloc.

Precizările lui Isus merg mai departe: „Aţi mai auzit că s-a spus celor din vechime: «Să nu faci nici un jurământ fals» şi «Să ţii jurământul făcut Domnului». Eu însă vă spun: să nu vă juraţi deloc…” (Mt 5,33-34) Cuvintele nu au fost inventate pentru ca oamenii să se folosească de ele, înşelându-se reciproc, ci pentru ca fiecare om să aducă la cunoştinţă celuilalt propriul gând. A înşela pe altul înseamnă a deforma sensul cuvântului, a-l face să devină mijloc de dezbinare şi confuzie, în loc de comuniune şi claritate. Cristos întrece Legea iudaică, interzicând minciuna în orice împrejurare şi făcând astfel inutil jurământul.

Omul s-a îndepărtat mult de respectarea acestor principii. Martin Luther King, cel care cu câţiva zeci de ani în urmă lupta în America pentru egalitatea în drepturi a cetăţenilor negri cu cei albi, spunea: „Noi am învăţat să zburăm ca păsările, să înotăm ca peştii, dar nu am învăţat să trăim ca fraţii!” Este trist, dar adevărat. Omul este mai tentat să cucerească spaţii noi în Univers, decât să-l descopere pe fratele său, care locuieşte alături de el; omul dedică mai mult timp din viaţă pentru a învăţa ştiinţe noi, decât pentru a învăţa să-l iubească pe fratele său; omul inventează arme nucleare, dar nu reuşeşte să descopere metode noi pentru a construi şi a păstra pacea. Omul are pretenţia că ştie şi poate face totul de unul singur, cu propria inteligenţă, dar fără Dumnezeu.

Acesta este şi cazul comunităţii din Corint, căreia i se adresează sfântul Paul în cea de-a doua lectură. Apostolul află că în această comunitate, pe care el însuşi o întemeiase cu patru ani înainte, au apărut greşeli grave: incest, procese la tribunalele păgânilor între fraţi, prostituţie. Legea iubirii, instituită de Isus şi vestită de apostol, a fost grav încălcată. Cei din Corint se considerau inspiraţi şi plini de înţelepciune şi, prin urmare, nu mai erau interesaţi să trăiască potrivit învăţăturii lui Cristos. Însă Paul le propune adevărata înţelepciune, specifică celor maturi în credinţă: „înţelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 2,7). Aceasta este o înţelepciune diferită de cea a acestei lumi şi a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori şi nu o cunosc. Este o înţelepciune ascunsă, veşnică, pe care Dumnezeu a hotărât-o înaintea veacurilor spre mântuirea noastră. Ea este rod al acţiunii Duhului Sfânt, care, prin daruri deosebite, îi permite omului să trăiască în legătură intimă de viaţă cu Dumnezeu. Adevăraţii înţelepţi sunt cei care trăiesc plinătatea vieţii creştine în Cristos. Acesta, prin crucea şi învierea sa, este cel care dă sens şi consistenţă vieţii noastre. Aceasta este legea cea nouă: a trăi în iubirea lui Cristos. Pentru cel care iubeşte, legea nu mai reprezintă o limitare, ci o abandonare în braţele celui care ne-a chemat la iubire. Cristos singur este adevărata noastră forţă; el dă entuziasmul şi pofta de viaţă. Însă omul s-a îndepărtat în numeroase rânduri şi în multe feluri de la practica legii iubirii. Omul nu a ţinut cont de numeroasele semnale pe care le-a transmis Biserica de-a lungul timpului.

În anul 1912, marea înghiţea cel mai mare vapor al lumii: Titanic. Au murit în acea zi în adâncul mării 1500 de persoane, din cele 2200 urcate pe vas. Nimeni nu s-a gândit vreodată că acel vas se va putea scufunda. În mândria lor, oamenii au scris pe el: No God! – „Fără Dumnezeu!” Nici Dumnezeu nu-l poate scufunda! Telegrafistul, prea sigur de el însuşi, n-a ţinut cont de semnalul trimis de un vas din apropiere, care anunţa că în zonă există aisberguri. „Tacă-ţi gura, am treabă!”, i-a spus el celui care îl avertiza de pericol. Pe vas, oamenii cântau, dansau, se distrau, vorbeau despre afacerile lor. Nu s-a ţinut cont de semnal.

Câte semnale se transmit şi nu sunt percepute! Câte semnale salvatoare nu transmite Biserica de 2000 de ani! Câţi oameni le percep? Câţi le iau în seamă? În ultimii ani, şi în Constituţia Europei se încearcă să se scrie la fel: No God! – „Fără Dumnezeu!” Se vrea o Europă fără Dumnezeu. În câte feluri şi în câte moduri nu a tras Biserica semnale de alarmă! Dar cine să le ia în seamă? Nu se ţine cont de ele, iar lumea este înghiţită de valurile răutăţii. Omul vrea să fie liber, să descopere adevărata fericire, dar fără Dumnezeu, fără lege. Să nu fim surzi la glasul Bisericii şi, mai mult decât atât, să dovedim că suntem membre vii ale ei. Să spunem lumii că singurul care aduce libertatea, pacea şi fericirea omului este Cristos. El nu-i ia nimic omului, ci îi dă totul.

Am descoperit astăzi un Cristos radical, un Cristos care ne constrânge să mergem la rădăcinile faptelor şi comportamentelor, la motivaţii, la convingeri, la a verifica în fapte ceea ce mărturisim prin cuvinte. Am descoperit, totodată, un Cristos care ne vrea liberi, dar liberi pentru a iubi asemenea lui. Cel care îl iubeşte pe Cristos şi se abandonează lui posedă adevărata înţelepciune, net superioară acestei lumi. În iubirea pentru Dumnezeu şi aproapele, creştinul va descoperi libertatea autentică, o libertate care duce la viaţă, la împlinire. Să-l rugăm şi noi pe Domnul, spunând împreună cu psalmistul: „Dă-mi înţelepciune să păzesc Legea ta şi s-o împlinesc din toată inima” (Ps 118,34).

Petru-Sebastian TAMAŞ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.