Categorii

Duminica a VI-a a Paștelui – Anul C

Duminicca-VI-TP-C-lectioFap 15, 1-2.22-29; Ap 21, 10-14.22-23; In 14, 23-29

            Duminica trecută reflecţia noastră era axată pe porunca nouă, pe care Isus a lăsat-o ucenicilor săi, Bisericii, deci şi nouă: „să vă iubiţi cum v-am iubit şi eu pe voi”. Evanghelia de astăzi continuă şi dezvoltă această tematică. În special astăzi ni se arată cum se realizează „porunca nouă” a iubirii lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Isus în viaţa noastră, sub acţiunea Duhului Sfânt.

            Prima lectură luată din capitolul 15 a cărţii Faptele Apostolilor ne dă o soluţie cu privire la problema răspândirii Evangheliei în lume. Prima comunitate acceptase credinţa creştină, dar aceasta era trăită şi în funcţie de categoriile mozaice, de prescripţiile rituale despre circumciziune, despre mâncăruri şi zile sfinte. Odată cu creşterea numărului credincioşilor care au provenit din păgânism se ivesc două curente: unii dintre iudeii creştini, ataşaţi mai mult de tradiţiile antice, pretindeau că păgânii trebuiau să se circumcidă şi să observe legea mozaică pentru a putea fi primiţi în creştinism. Dimpotrivă, Paul şi Barnaba susţineau o deschidere mai largă a Bisericii faţă de lumea păgână şi o primire necondiţionată a tuturor oamenilor la botez în conformitate cu deplina libertate adusă de Isus Cristos (Gal 2,4). Mântuirea este adeziune de credinţă şi trăire, nu o problemă de rituri şi de anumite semne exterioare.

            Polemica a devenit aprinsă mai cu seamă la Antiohia unde câţiva iudaizanţi au făcut apel la Ioan, la Petru şi la toţi din Ierusalim punând condiţia ca pentru a adera la creştinism păgânii să rămână credincioşi practicilor mozaice. Problema a fost dată spre dezbatere Bisericii mame din Ierusalim pentru că avea un caracter teologic forte. A condiţiona mântuirea cu observarea legii mozaice înseamnă într-adevăr zădărnicirea noutăţii aduse de Cristos unicul dătător de mântuire (cf. Gal 4,11-21).

            Rezolvarea controversei se datorează confruntării fraterne orientate spre apărarea comuniunii ecleziale. Petru, referindu-se la revelaţia specială primită de la Dumnezeu, declară că este nedreaptă şi inutilă voinţa de a impune păgânilor de curând convertiţi jugul legii mozaice. Deasemeni Paul şi Barnaba, referindu-se la intervenţiile lui Dumnezeu în favoarea operei lor de convertire a păgânilor, confirmă necesitatea credinţei în Cristos pentru mântuire, eficacitatea harului pentru a fi drepţi, depăşirea definitivă a istoriei vechi mozaice şi inaugurarea istoriei creştine.

            Evanghelia de astăzi ne relatează câteva cuvinte prin care Cristos la ultima cină, le explică ucenicilor săi că va pleca din mijlocul lor. Isus îi îndeamnă să nu se tulbure în perspectiva plecării sale: Tatăl va trimite apostolilor un alt Mângâietor în persoana Duhului Sfânt şi el însuşi va fi în mijlocul lor, invizibil lumii dar vizibil celor care cred în el. Celui care-l iubeşte „împlinindu-i cuvântul „ Isus îi face cunoscută iubirea Tatălui şi darul său cel mai mare: Tatăl şi Fiul vor veni să locuiască la el ca într-un templu. „Cortul „ în care se odihneşte şi locuieşte”gloria” lui Dumnezeu este tocmai inima credinciosului.

            Duhul Sfânt pe care Tatăl îl dăruieşte Bisericii şi fiecăruia dintre membrele sale ne dezvăluie sensul cuvintelor şi al misterului lui Isus. În Biserică Duhul Sfânt ne va învăţa orice lucru şi ne va aminti toate câte ni le-a spus Isus Cristos. Nu este vorba despre vreo amintire care să fie o simplă cunoştinţă, o erudiţie istorică sau o legătură temporală: Duhul Sfânt ne face să ne amintim, să-l contemplăm pe Cristos şi să trăim în el şi în urmarea sa.

            Isus încheie primul său discurs de adio cu prevestirea păcii mesianice pe care o va transmite lor în ziua Paştelui împreună cu Duhul Sfânt (In 20,21). Pacea este sinteza bunurilor promise: prezenţa lui Cristos şi a celorlalte două persoane ale Preasfintei Treimi. De aici izvorăsc bucuria, siguranţa şi speranţa. După victoria pascală a lui Cristos nimic nu ne poate înspăimânta sau înşela. Preamărit în glorie, în mod misterios unit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Cel Înviat, sustrăgându-se limitelor spaţiului şi timpului, s-a sustras privirilor noastre pentru ca să fie prezent totdeauna între noi.

            În a doua lectură sfântul Ioan ne prezintă noul Ierusalim, Biserica cerească, folosind imagini care provin în mare parte de la profeţii exilului Deutero-Isaia şi Ezechiel. Ni se prezintă o cetate aleasă pe un munte înalt având douăsprezece porţi deschise tuturor şi păzită de Dumnezeu prin doisprezece îngeri şi care purtau numele celor doisprezece apostoli pentru a arăta fidelitatea şi comuniunea în splendoarea gloriei cereşti.

            Observăm absenţa unui templu vizibil „Dumnezeu atotputernicul şi Mielul sunt templul său „(Apoc 21-22). Acest lucru nu înseamnă că noi ar trebui să abandonăm aici pe pământ sanctuarele şi riturile vizibile pe motiv că ar fi lipsite de orice valoare. În pelerinajul nostru de creştini, trăind într-o societate opusă de multe ori lui Dumnezeu, este necesară mărturia temporară şi locală a comunităţii creştine în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, în celebrarea misterului pascal al lui Cristos şi în primirea de la Cristos a Duhului său Sfânt pentru a da mărturie despre iubirea activă în lume. Separată de acest izvor viaţa caritativă devine aridă. Un exemplu în acest sens ni-l dă parohul localităţii Borovnica din Slovenia:

            Un poliţist sârb a fost rănit în timpul unei lupte cu un grup de sloveni: un tânăr „duşman” a părăsit rândurile propriului batalion şi s-a îndreptat spre el pentru a-i oferi primul ajutor. În faţa acestui gest însoţitorii rănitului au ieşit afară din tanc şi în poziţie de capitulare s-au împăcat cu „adversarii”. Din acest episod de solidaritate întâmplat în timpul luptelor din ex-Iugoslavia să reţinem faptul că şi noi trebuie să împlinim porunca lui Dumnezeu de a ne iubi unii pe alţii, de a iubi chiar şi pe duşmanii noştri voindu-le numai binele aşa cum a făcut-o tânărul sloven. În acest sens Maica Speranţa, fondatoarea Congregaţiei Slujitoarelor şi Fiicelor Iubirii Milostive, ne spune în meditaţiile sale că iubirea faţă de aproapele este cu atât mai meritorie cu cât este mai dificilă. Dacă persoana care trebuie să fie îngrijită este mai puţin amabilă atunci cel care o îngrijeşte poate să se sfinţească mai mult iubind-o numai pentru Dumnezeu. Condiţia indispensabilă pentru a practica iubirea fraternă este de a şti să-l vedem pe Cristos în fraţii noştri.

            Liturgia Cuvântului de astăzi ne reaminteşte astfel supremaţia spiritului în opoziţie cu  litera şi legea, în opoziţie cu obiceiurile ca şi cu practicile exterioare, în opoziţie cu mijloacele omeneşti. Este o lecţie totdeauna necesară pentru că omul, uneori fără să-şi dea seama, alteori în mod voit, este ispitit să atribuie o însemnătate excesivă la tot ceea ce este exterior, la tot ceea ce este tangibil în dauna interiorului şi a invizibilului.

Numai acolo unde spiritul are primatul, omul se bucură de pacea transmisă de Mântuitorul şi astfel devine o locuinţă a divinităţii. Prezenţa dinamică a Duhului Sfânt va fi călăuza Bisericii şi va construi în lumea nouă, Ierusalimul ceresc, într-o cetate care nu va mai avea nevoie de soare, de lună şi de timp pentru că unica sa locuinţă şi templu va fi Mielul, Cel Înviat. Aşadar, porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele trebuie să ne angajeze zi de zi în trăirea vieţii creştine. Astfel, slujindu-l pe Dumnezeu şi făcând bine aproapelui nostru ori de câte ori avem posibilitatea vom dobândi răsplata veşnică pe care Tatăl ne-a pregătit-o în viaţa cea veşnică.

                                                                                                                           Iosif Mihăeş

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.