Categorii

Duminica a V-a din Timpul Postului Mare – Ciclul A

Ez 37,12-14; Rom 8, 8-11; In 11,1-45

Iată că, puţin câte puţin, zi după zi, ne apropiem de sfârşitul Postului Mare şi, totodată, de sărbătoarea cea mai importantă a întregii creştinătăţi, de Sfintele Paşti, când sărbătorim învierea Domnului nostru Isus Cristos. În această a cincea duminică din Postul Mare, Biserica ne-a propus spre ascultare, la liturgia cuvântului, trei lecturi, care au ca temă principală învierea, ca un fel de prevestire a învierii lui Cristos.

Prima lectură, luată din Cartea profetului Ezechiel, ni se pare a fi cam neclară. De ce oare spune Dumnezeu poporului ales, lui Israel, că îi va deschide mormintele în care se aflau cei morţi şi că îi va învia? A promis oare Dumnezeu o înviere a oamenilor înainte de venirea lui Cristos? De fapt, contextul concret în care Ezechiel scrie această profeţie este cel care ne poate lămuri lectura. Evreii se aflau în exil, departe de ţara lor, deportaţi de către cei care i-au cotropit. Trecuse deja un timp îndelungat, iar speranţa lor de a se întoarce în patrie, ţara care le-a fost dăruită de Dumnezeu, părea să se vestejească, să se usuce de atâta aşteptare. De aceea, Dumnezeu intervine prin profetul Ezechiel şi le redă evreilor speranţa prin cuvinte metaforice, care pentru noi au o încărcătură mult mai profundă. „Voi deschide mormintele voastre” (Ez 37,12-13) înseamnă, de fapt, că Dumnezeu va înlătura autoritatea străină care-i supunea pe evrei. „Veţi învia şi vă voi aşeza în ţara voastră” (Ez 37,14) sunt cuvinte care vor să spună că bucuria speranţei întoarcerii în patrie le va lumina iarăşi chipurile şi vieţile, pentru că Dumnezeu le-a iertat păcatele pedepsite prin exil şi pentru că îşi vor recupera ţara promisă.

Psalmul 129, intonat după prima lectură, a fost compus pentru ritualul penitenţial, pe care evreul ce păcătuise trebuia să-l săvârşească atunci când venea la templu pentru a cere iertare de la Dumnezeu. Nouă ne este cunoscut îndeosebi de la ceremonia de înmormântare, când, de obicei, preotul îl cântă pentru a cere milostivire de la Dumnezeu pentru sufletul celui răposat.

Lectura a doua este luată din scrisoarea sfântului apostol Paul adresată comunităţii creştine de la Roma şi prin care apostolul doreşte să lămurească unele probleme ridicate de creştinii de acolo. Pasajul prezentat de lectură ne pune în faţă condiţiile care privesc învierea noastră.

La sfânta Evanghelie, Biserica a orânduit spre citire un pasaj ceva mai lung decât suntem obişnuiţi, dar care ne este cunoscut, fiind vorba despre învierea lui Lazăr, fratele Martei şi a Mariei, pasaj ce este luat din Evanghelia după sfântul Ioan.

Ne întoarcem acum la noi şi ne întrebăm: ce mesaj vor să ne transmită lecturile? Iată că evreii se aflau în exil, sfântul Paul vorbeşte comunităţii de la Roma, Isus îl învie pe Lazăr, dar noi ne aflăm în Postul Mare, postind şi aşteptând sfintele Paşti!

Semnificaţia pe care o au lecturile din această duminică pentru timpul liturgic în care ne aflăm şi pentru viaţa noastră luată în totalitatea ei este profundă şi bogat colorată. Este suficient să ne transpunem în locul personajelor prezentate de lecturi, în afară de cele divine, şi ne vom percepe imediat avizaţi de cuvântul lui Dumnezeu, care este viu pentru toate generaţiile din toate timpurile. Aşadar locul lui Israel din prima lectură îl preluăm noi, noul popor a lui Dumnezeu, iar mormintele sunt reprezentate de data aceasta de starea de păcat în care ne aflăm. Din abisul acestei stări, noi strigăm către Dumnezeu prin cuvintele psalmului: „Dintru adâncuri strig către tine Doamne!” (Ps 129), pentru că numai la tine avem speranţa eliberării de păcat, speranţa învierii. Şi Dumnezeu ne ascultă, ne promite eliberarea, iar răspunsul concret ne vine din Evanghelie, în persoana lui Isus Cristos. El este învierea şi viaţa şi el ne strigă pe fiecare dintre noi, la fel ca pe Lazăr: „Creştinule, vino afară! Converteşte-te! Spovedeşte-te! Trăieşte viaţa în Duh! „Acesta este strigătul la care ne îndeamnă sfânta Biserică să răspundem la sfârşitul acestui Post Mare, pentru ca, învăţând să o facem acum, să o putem realiza şi atunci când vom fi strigaţi la viaţa veşnică.

Într-o zi, într-unul dintre spitalele de chirurgie ale unui oraş, s-a internat un pacient bogat. Boala sa necesita o intervenţie chirurgicală complicată, dar pacientul nu-şi făcea griji, pentru că ştia că are o situaţie financiară foarte bună, care îi permitea să fie îngrijit de cei mai buni doctori. A solicitat aşadar să fie operat de chirurgul cel mai apreciat, promiţând în schimb o sumă mare de bani. Se întâlneşte cu acest doctor, dar la vederea lui rămâne uimit de un aspect: în loc să dea mâna cu o persoană impunătoare, distinsă şi cu „buzunare mari”, el vede în faţa sa un bătrânel surâzător, cu faţa luminoasă, cu hainele puţin cam tocite de atâta purtat şi care tocmai coborâse dintr-o maşină cam ruginită. La sfârşitul discuţiei pe care au purtat-o cu privire la boală şi la decurgerea operaţiei, pacientul l-a întrebat: „Domnule doctor, am cerut la venirea mea aici să fiu operat de cel mai bun chirurg. Dacă dumneavoastră sunteţi cel mai bun, atunci cum se face că purtaţi haine aşa de modeste şi că aveţi o maşină la fel de modestă?” „Domnul meu”, i-a răspuns doctorul, „cât timp am profesat meseria de doctor, m-am ghidat după un principiu, şi anume că toţi oamenii au dreptul la viaţă, indiferent de situaţia lor materială. Iată că acum, la întrebarea dumneavoastră, voi da acelaşi răspuns: eu sunt doctor, nu pentru banii pe care vreţi să mi-i daţi, ci pentru viaţa dumneavoastră”.

Acest doctor s-a aflat în faţa a două posibilităţi: să fie interesat fie de banii, fie de viaţa pacienţilor. Tot aşa ne putem considera şi noi în Postul Mare în ceea ce priveşte practica penitenţială. Dacă facem fapte de pocăinţă, de caritate, acestea să nu fie făcute pentru a primi sau chiar a pretinde laudă şi apreciere din partea altora sau chiar a lui Dumnezeu. Dimpotrivă, toate acestea trebuie să fie spre sănătatea sufletească a aproapelui, să fie pentru el motiv de convertire şi de laudă adusă lui Dumnezeu, aşa cum moartea şi învierea lui Lazăr au fost spre slava lui Dumnezeu şi spre credinţa pe care evreii au mărturisit-o în Isus Cristos, ce au fost de faţă la acel eveniment. Aşadar fiecare faptă din viaţa noastră, dar mai ales de acum, din Postul Mare, trebuie să fie caracterizată de intenţie sinceră, de dorinţă de a muri pentru păcat, de o mărturie de credinţă aşa cum a făcut-o Marta în faţa lui Cristos, care i-a spus că el este viaţa şi învierea, aşa cum au făcut-o şi evreii la învierea lui Lazăr.

Până acum am văzut ce înseamnă a avea intenţie sinceră în fapte, dar ce înseamnă a muri pentru păcat? „Vreau să-l văd pe Dumnezeu, dar ca să-l vezi trebuie să mori”, spune sfânta Tereza din Avila. Şi, într-adevăr, la primirea sacramentului Botezului, noi am murit pentru păcat şi, în primul rând, pentru păcatul strămoşesc, şi am înviat cu Cristos la viaţa de fii a lui Dumnezeu. Apoi, murim pentru păcat la scaunul de spovadă şi înviem la viaţa harului, primindu-l pe Cristos în Sfânta Euharistie. Murim zilnic pentru viaţa în trup atunci când facem o renunţare şi înviem la viaţa în Duh, aşa cum ne spune sfântul Paul în a doua lectură. Murim la sfârşitul vieţii pământeşti şi înviem la viaţa veşnică. Deci, după cum observăm, de fapt, „noi nu murim, ci intrăm în viaţă”, aşa cum spunea sfânta Tereza a Pruncului Isus. În ceea ce priveşte mărturia de credinţă pe care vrem să o dăm în faţa lumii, asemenea poporului lui Israel, asemenea Martei şi Mariei, asemenea sfântului Paul, ea trebuie să fie bazată şi reprezentată şi prin învierea despre care am vorbit şi care ne străbate existenţa. Această mărturie nu constă doar în faptul că, atunci când suntem apăsaţi de greutăţi şi necazuri, alergăm la ajutorul lui Dumnezeu, ci ea trebuie să vorbească şi despre viaţa veşnică ce ne-a fost promisă. Adăugând la cele spuse până acum speranţa în Dumnezeu, care ne eliberează de păcat, sugerată de prima lectură, credinţa în Duhul Sfânt, care ne va învia în ziua de apoi, din lectura a doua, şi trăirea iubirii lui Cristos arătată nouă în persoana lui Lazăr de la sfânta Evanghelie de astăzi, să ni le însuşim pe toate acestea ca principii călăuzitoare pentru timpul de pregătire rămas până la sărbătoarea Paştelui.

Autorul cărţii Imitaţiunea lui Cristos ne adresează într-un pasaj al scrierii sale următoarele cuvinte: „În toate faptele şi în toate gândurile să te porţi ca şi cum ar trebui să mori astăzi. Dacă ai avea conştiinţa curată, nu te-ai teme prea mult de moarte. Ar fi mai bine să te păzeşti de păcat decât să fugi de moarte”. Dacă astăzi, în Postul Mare, în această viaţă, nu eşti pregătit, atunci, mâine, la sărbătoarea sfintelor Paşti, la sfârşitul vieţii tale, cum vei fi pregătit?

Ciprian TIBA

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.