Categorii

Duminica a V-a din Timpul Pascal – Ciclul A

Fap 6,1-7; 1Pt 2,4-9; In 14,1-12

Se spune, pe drept cuvânt, că bucuria autentică este gustată în toată intensitatea ei numai de aceia care, în prealabil, au învăţat ce este durerea.

Trăim într-un timp pe care avem adesea tentaţia de a-l considera „cel mai rău cu putinţă”, victimizându-ne din pricina atâtor neajunsuri, cauzate în mare măsură de incapacitatea de a ne asigura un trai decent şi liniştit. În fiecare zi, propria noastră existenţă, oricât de umilă, este asediată şi dinăuntru, şi din afară, cu mii de situaţii concrete, care cer răspunsuri concrete, uneori ameţitor de contradictorii. Sfântul Augustin spunea: „Desigur, fiecare dintre noi am dori să trăim fericiţi, iar în neamul omenesc nu este nimeni care să nu fie de acord cu această afirmaţie, chiar înainte de a fi pe deplin formulată!” Am dori ca succesul să fie întotdeauna de partea noastră, alteori am dori să ne bucurăm la nesfârşit de tot ceea ce viaţa ne oferă. E natural să gândim aşa, însă uităm un adevăr fundamental: suntem rătăcitori pe acest pământ, oricât ar fi el de frumos şi primitor.

Dacă, într-adevăr, suntem peregrini pe acest pământ, încotro ne îndreptăm? De fapt, în ce constă adevărata noastră împlinire?

Deşi suntem în perioada pascală, timp caracteristic de bucurie, paradoxal, la prima vedere, lectura din Evanghelia după sfântul Ioan ne prezintă un fragment din discursul de adio al lui Isus din Joia Sfântă. Acesta este un discurs în care predomină o anumită tensiune a spiritelor, un dialog cu răspunsuri pline de mister. Învăţătorul le vorbeşte discipolilor săi de o călătorie: „Mă duc să vă pregătesc un loc… mă voi întoarce ca să vă iau cu mine” (In 14,3). Prin întrupare, Cristos coboară în mijlocul oamenilor şi vrea să-i conducă pe prietenii săi în casa Tatălui său. El îi asigură, spunându-le: „În casa Tatălui meu sunt lăcaşuri multe ” (In 10,2), dar apostolii nu par prea entuziasmaţi. Practic, Isus le spune că este gata să-i părăsească, iar ei se simt trădaţi.

Creatorul a toate a statornicit dintru început condiţia noastră umană, aceea de a fi doar în trecere pe acest pământ. Cu toate acestea, discipolii – ca şi noi, de altfel – nu realizează faptul că a fi străin nu este nici o pedeapsă, şi nici un defect, ci face parte din ciclul vieţii, şi, pentru acest motiv, omul îşi păstrează calitatea de fiinţă liberă în căutarea unei alte patrii, unde să fie cu adevărat la el acasă. Dezamăgirea încercată de apostoli ca sentiment opus speranţei, în realitate, înseamnă pierderea încrederii învestite într-o anumită persoană sau iniţiativă, iar această dezamăgire creează în subconştientul lor sentimentul de a fi fost înşelaţi, transformându-se implicit în fiinţe neputincioase în faţa realităţilor vieţii pe care le-ar dori totuşi altfel. De aici, întrebarea lui Toma: „Doamne, nu ştim unde te duci, cum putem şti calea?” (In 10,5)

După trei ani petrecuţi alături de maestrul lor, aceşti oameni simpli, dar care la chemarea lui Isus au dat dovadă de curaj, prin glasul lui Toma îşi exprimă dezamăgirea şi neputinţa în faţa misterului lui Cristos, care este una cu Tatăl său. Iată răspunsul uluitor al lui Isus: „Eu sunt calea” (In 10,6). Vor înţelege mai târziu că Isus este calea care conduce la Tatăl, pentru că Isus formează o singură fiinţă cu el: „Deoarece mă cunoaşteţi pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu” (In 10, 7). Dar acum, apostolul Filip izbucneşte: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns!” (In 10, 8)

Deşi au părăsit totul pentru Isus, când sunt puşi în faţa adevărului despre el, apostolii dau dovadă de naivitate. Nu reuşesc să înţeleagă acel „eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine” (In 10, 11) al lui Isus. Cristos îşi exprima în felul acesta egalitatea cu Dumnezeu, divinitatea, dar în apostoli reacţia este aceea a stuporii şi a dubiului. Unul dintre ei, Iuda Iscarioteanul, este atât de incredul, încât puţin după aceea va merge să-l vândă pe Isus pentru 30 de arginţi.

Vorbind despre sine însuşi, Isus spune lucruri foarte grele, lucruri pe care nici un om, oricât ar fi de mare şi de important, nu ar putea să-şi permită să le spună: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6). Tocmai de aceea, Isus a devenit pentru mulţi, aşa cum ne spune sfântul Petru în lectura a doua, o „piatră de poticnire” pentru toţi cei care nu vor să recunoască în el pe altcineva decât un om printre alţi oameni, şi nu descoperă în cuvintele sale altceva decât nişte cuvinte printre alte cuvinte şi atât.

Cristos este calea care duce la Tatăl, tocmai pentru că el, omul Isus, ca adevăr, ne transmite în sine însuşi revelaţia Tatălui, şi astfel, împărtăşeşte viaţa divină. Isus este adevărul, nu atât pentru că este Dumnezeu, cât pentru că, fiind Cuvântul făcut trup, poartă în sine plinătatea revelaţiei, făcându-ni-l cunoscut pe Tatăl. El, cel mort şi înviat, este viaţa, iar Biserica are drept misiune „să vestească poporului cu îndrăzneală… această viaţă” (Fap 5,20). Aceasta este prima experienţă creştină. Isus Cristos este viaţa, pentru că, fiind Cuvântul veşnic, o avea din veşnicie (cf. In 1,4). Întrupat fiind, el este „Cuvântul vieţii” (1In 1,1), el dispune de viaţă ca de proprietatea sa şi o dă din belşug celor pe care Tatăl său i-a dat.

Dar nu putem uita faptul că rămânem în sfera credinţei. Discursul lui Isus se transformă într-o chemare insistentă la credinţa totală, care reprezintă unica atitudine justă pentru a înţelege cuvintele sale. Această credinţă este încurajată de promisiunile Tatălui, acelea care au fost împlinite de Isus, şi care nu se vor termina cu moartea acestuia, ci vor continua în cei care vor crede.

Isus este izvorul, iar Biserica este rădăcina ce îşi trage seva din Cristos. El este acea piatră aruncată şi dispreţuită, dar devenită temelia, piatra de bază a credinţei Bisericii. Imaginea lui Cristos-piatră serveşte pentru a continua discursul, referindu-se la realizarea unui edificiu spiritual, al cărui fundament sau piatră unghiulară este Cristos însuşi, pe care credincioşii, ca tot atâtea pietre vii, sunt zidiţi. Acest nou edificiu spiritual necesită o preoţie nouă, regală şi sfântă, căreia îi va fi încredinţată datoria de a oferi sacrificii spirituale în opoziţie cu sacrificiile de animale ale Legii vechi (cf. Ex 24,5-8).

Aşadar activitatea Bisericii se doreşte a fi pluralistă; este o activitate cu caracter spiritual, definită ca „stăruinţă în rugăciune şi în slujirea cuvântului” (Fap 6,4). Dar există şi o activitate ce are în vedere îngrijirea celor nevoiaşi, a celor săraci, a celor destinaţi pentru a fi asistaţi. Cei care desfăşoară această activitate vor trebui să lucreze în comuniune perfectă cu responsabilii comunităţii. Şi una, şi alta dintre aceste activităţi presupun, înainte de toate, credinţa în Cristos, calea, adevărul şi viaţa.

În acest sens, a fi străin şi rătăcitor pe acest pământ devine o calitate dinamică pentru un scop superior, care însufleţeşte şi angajează fiinţa umană la un efort continuu, ceea ce înseamnă, în ultimă instanţă, creativitate şi progres. De fapt, în aceste gânduri se ascunde un adevăr religios cu implicaţii profunde pentru viaţă, adevăr pe care apostolii l-au înţeles după înviere, el definind în mod implicit condiţia noastră umană: suntem rătăcitori, dar nu pierduţi în volbura vieţii, suntem străini, dar avem întotdeauna un ţel precis înaintea noastră. Acest fapt constituie un mare adevăr cu putere edificatoare pentru fiinţa umană în momentele dificile ale vieţii.

În cel de-al Doilea Război Mondial, un soldat austriac se afla pe frontul din Rusia. La început, viaţa sa nu era deloc în pericol, deoarece lupta în spatele frontului. Treptat-treptat, micşorându-se considerabil numărul soldaţilor din prima linie, a fost mutat pentru a întări linia întâi de front. Într-o zi, soldatul a primit o scrisoare din partea mamei sale. A deschis-o şi a dat s-o citească, dar gândul la mama sa, pe care nu o mai văzuse de un an de zile, l-a făcut să lăcrimeze. Ştia cât de mult îl iubise şi încă îl mai iubea. Ştia cât de mult îl aştepta mama acasă. Aflându-se în prima linie a frontului, şi-a dat seama că nu mai are mari şanse de a scăpa cu viaţă. Atunci, a luat un creion şi o foaie de hârtie şi i-a scris mamei sale următoarele cuvinte: „Tu aştepţi să mă întorc acasă; acum mă duc acasă şi te voi aştepta!” (Aceste cuvinte mai pot fi citite şi astăzi pe un mormânt din cimitirul din Strebersdorf – Viena.)

Învierea lui Cristos este pentru noi motivul forte ce ne îndreptăţeşte să sperăm că drumul parcurs pe acest pământ ne va conduce în casa Tatălui veşnic. Speranţa în înviere este aşadar garanţia faptului că într-o zi vom învia şi noi şi vom fi conduşi la fericirea deplină. Să păstrăm în inimi bucuria învierii şi să parcurgem însufleţiţi de speranţă drumul spre adevărata fericire, care este Cristos cel înviat pentru noi.

Petrică DĂNCUŢ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.