Categorii

Duminica a V-a din Timpul Pascal – Anul B

Fap 9,26-31; 1In 3,18-24; In 15,1-8

„Eu sunt viţa cea adevărată, iar voi sunteţi mlădiţele; cel care rămâne în mine şi Eu în el, acela aduce roade multe; căci fără mine nimic nu puteţi face!” (In 15,5)

Ne aflăm astăzi în duminica a V-a a timpului pascal, timp în care sărbătorim cu toţii bucuria Învierii Domnului nostru Isus Cristos. După ce duminica trecută am meditat asupra imaginii lui Cristos Păstorul cel Bun, evanghelia proclamată astăzi ni-l prezintă pe Cristos, Viţa cea Adevărată. Cristos viţa, iar noi mlădiţele! Prin această imagine a viţei şi a mlădiţei, evanghelistul Ioan vrea să scoată în evidenţă raportul, legătura interioară, profundă, care există între om şi Cristos.

În Vechiul Testament, poporul ales fusese comparat de multe ori, datorită nestatorniciei sale, cu o viţă-de-vie smulsă din Egipt, plantată în alt pământ, îngrijită un timp şi apoi lăsată neîngrijită; în alt loc, profetul Isaia îşi arată supărarea faţă de via lui, care, după multe îngrijiri, în loc de struguri, i-a dat aguridă.

În Noul Testament, în schimb, în Evanghelia după Ioan, Domnul se foloseşte de imaginea viţei într-un sens cu totul nou, pozitiv: El este Viţa cea Adevărată care comunică viaţa sa mlădiţelor şi le face să aducă roade.

Cel ce se naşte din Cristos primeşte de la acesta seva dătătoare de viaţă, primeşte viaţa divină, viaţa harului, şi devine părtaş al vieţii lui Dumnezeu. Prin Botez, oamenii primesc această viaţă, sunt transformaţi în străfundul fiinţei lor, dobândesc o nouă dimensiune ce îi face copii ai lui Dumnezeu, fraţi ai lui Cristos, membri ai trupului său, Biserica, şi vestitori ai mesajului său. Prin Botez am fost inseraţi în Cristos, am devenit mlădiţe ale lui ce se dezvoltă cu seva Duhului său. Şi, la fel cum mlădiţa creşte, vocaţia omului este să crească în Cristos şi să facă cunoscut în lume chipul său strălucitor în virtuţi.

Acest lucru a voit să-l facă Paul, după convertirea sa, aşa cum ne este prezentat în prima lectură de astăzi, luată din Faptele Apostolilor. Pentru că întâlneşte la început neîncrederea şi teama din partea creştinilor din Ierusalim (lucru de înţeles, de altfel, deoarece înainte de convertire Paul era un înfocat prigonitor al creştinilor), Paul este luat de Barnaba şi prezentat comunităţii şi apostolilor ca apostol al Domnului. El îşi începe misiunea vorbind comunităţilor din diaspora, făcându-l cunoscut pe Cristos evreilor de limbă greacă. Şi ce primeşte în schimb din partea unora? Primeşte ura lor şi primejdia morţii. Este nevoit să se retragă, astfel, în oraşul său natal, Tars. Aici, întărit de Duhul Sfânt, reuşeşte să înţeleagă întreaga măreţie a misiunii sale. Nu se teme că va fi respins, că va suferi persecuţii! El vorbeşte în numele Domnului şi trăieşte exigenţele poruncii lui: a crede şi a iubi. Astfel, Biserica creştea cu ajutorul Duhului Sfânt şi îl preamărea pe Domnul: „În plină adunare, te laud pe tine, Doamne!”, după cum aclamă psalmul de astăzi.

Biserica, rod al iubirii lui Cristos, este locul prin excelenţă unde aflăm mântuirea. Este trupul lui Cristos unde curge seva vieţii divine. Creştinul găseşte în Biserică locul comuniunii cu Cristos, Viţa cea Adevărată. A fi în Biserică înseamnă a fi în Cristos, a fi în unire cu El, înseamnă a crede şi a iubi.

Dacă ştim toate acestea, de ce astăzi bisericile sunt aproape goale? Dacă ştim că izvorul vieţii este Cristos, de ce ne îndepărtăm tot mai mult de El? De ce rămâne singur în sacramentul altarului ca un cerşetor pe care aproape nimeni nu îl bagă în seamă?

În lectura a doua de astăzi, găsim aceste cuvinte: „Să nu iubim numai cu vorba, ci cu fapta şi cu adevărul” (1In 3,18). Într-adevăr, cel care iubeşte numai cu vorba este ca o aramă sunătoare, ca un chimval zăngănitor! Nu foloseşte la nimic! Nu trăieşte în adevăr! Nu este un exemplu bun pentru ceilalţi! Dar cine este exemplul iubirii adevărate? Cristos! El şi-a dăruit şi ultima picătură de sânge, şi-a dăruit viaţa din iubire pentru noi, ca acela care crede să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică! De aceea, pentru a-i putea iubi pe oameni, trebuie să-l iubim mai întâi pe Dumnezeu, trebuie ca în noi să sălăşluiască Cristos!

În timpul nostru, oamenii se înstrăinează tot mai mult unii de alţii. Nu mai au importanţă cei din jur. Se ajunge până acolo încât devenim străini în aceeaşi casă! Nici măcar vecinii nu ni-i mai cunoaştem! Un simplu „Bună ziua!” şi atât, atunci când trecem pe lângă ei. Suntem capabili să ridicăm în picioare săli pline de oameni, vorbindu-le despre iubire, dar când vedem un nevoiaş, întoarcem scârbiţi capul! Oare aceasta înseamnă să fim în adevăr? Oare aceasta înseamnă să iubim?

A iubi înseamnă a te dărui celuilalt, a face bine celorlalţi! Înseamnă a nu rămâne pasiv la nevoile aproapelui, ci a-l ajuta material şi spiritual. Cristos, care este în noi, El este cel care îl iubeşte pe aproapele şi fără El nimic nu putem face!

Predominantă, astăzi, este iubirea din interes, dacă poate fi numită iubire: îl iubim pe celălalt în măsura în care ne este folositor; iubim pentru a fi iubiţi sau răsplătiţi; încercăm, fără efort deosebit, să ne atingem scopurile, uneori în detrimentul respectului faţă de ceilalţi, sau, mai bine zis, ne înălţăm călcând pe capetele celorlalţi! Prin toate acestea se confundă iubirea adevărată, concretă, cu vorbele; se trăieşte în iluzie, şi nu în adevăr!

Dar cum putem cunoaşte că trăim sau nu în adevăr? Unul dintre marii sfinţi părinţi ai Bisericii, sfântul Augustin, spunea:

Cunoaştem dacă am făcut bine sau rău, dacă suntem în iubirea adevărată, analizându-ne conştiinţa: ea dă mărturie că ceea ce facem este de la Dumnezeu. Ne putem ascunde inima în faţa oamenilor, dar nu în faţa lui Dumnezeu!

A dărui, a iubi fără interes, fără nevoia de răsplată: aceasta înseamnă iubirea adevărată! Făcând aceasta, păzim poruncile lui Dumnezeu şi facem ceea ce îi place lui, şi orice i-am cere vom primi de la el. În acest sens, sfânta Tereza a Pruncului Isus spune: „Cea mai mică faptă pornită din iubire curată îi este mai plăcută lui Isus decât toate faptele adunate laolaltă!” Există oare şi în inimile noastre această iubire curată, această iubire faţă de Cristos, Viţa cea Adevărată?

„Eu sunt viţa cea adevărată, iar voi sunteţi mlădiţele; cel care rămâne în mine şi Eu în el, acela aduce roade multe; căci fără mine nimic nu puteţi face!” (In 15,5) Prin această imagine a viţei şi a mlădiţelor, Domnul, în Evanghelia după sfântul Ioan, vrea să arate comuniunea intimă şi profundă care-i uneşte pe toţi discipolii cu El, şi astăzi, pe noi toţi cu El, în Biserică. În această lectură se găsesc două expresii-cheie: „a rămâne în Cristos”, care este viţa, şi, prin urmare, „a aduce rod”. Rodul evocat în aceste cuvinte ale Mântuitorului este sfinţenia unei vieţi devenite rodnice prin unirea cu Cristos. Este respectarea poruncii de a ne iubi unii pe alţii, aşa cum Cristos ne-a iubit pe noi.

Unirea cu Cristos este conditio sine qua non a apostolatului. Nu există o altă cale pentru ajunge să fim un „alt Cristos”! Altfel, totul ar fi zgomot de nuci goale. O mlădiţă uscată nu va aduce niciodată rod, la fel cum nici un apostol fals, fără unirea cu Cristos, nu-l va putea dărui niciodată pe Cristos celorlalţi, pentru că nu-l posedă!

Faptele noastre nu sunt plăcute lui Dumnezeu dacă nu suntem uniţi cu Cristos. A fi uniţi cu El înseamnă a gândi şi a dori ca El pentru a avea viaţă divină.

Dar care sunt căile prin care rămânem uniţi cu Cristos? Aceste căi sunt rugăciunea şi participarea la sacramente. Dacă am bloca aceste căi prin care coboară harul, sufletul ar rămâne lipsit de hrană şi, în faţa ispitei păcatului de moarte, el cade şi moare, pentru că la un moment dat a fost lipsit de viaţă şi nu mai are putere să reziste. Împiedicate aceste căi cu mormanul de neglijenţe, lene, comoditate şi alte lipsuri, viaţa sufletului se stinge. Se va usca fără să dea rod.

Asistăm astăzi tocmai la această rupere de Cristos. Oamenii elimină din ce în ce mai mult din viaţa lor ceea ce este divin. Lumea cade din nou în acea mândrie în care a căzut Lucifer la început: „Pentru ce îmi trebuie mie Dumnezeu? Mă pot descurca şi fără El!” O societate care se bazează aproape în totalitate pe ştiinţă, pe ceea ce este palpabil şi raţional, pentru care divinul ţine de domeniul fanteziei, o asemenea societate este ruptă de Cristos! Viaţa nu mai curge în ea! Dacă din Constituţia Europeană s-a eliminat orice raportare la divin, dacă în unele state s-au dat legi cu privire la legalizarea avortului, a eutanasiei, a unirilor între homosexuali, atunci vedem cât de mult a decăzut societatea, cât de mult s-a îndepărtat de Cristos!

Rămânerea în Cristos este fundamentală pentru supravieţuirea germenului credinţei primit în noi la Botez. Conform Catehismului Bisericii Catolice, rămânând în Cristos, Viţa cea Adevărată, nu aducem roadele acestei lumi, ci roadele Duhului, care sunt: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, blândeţea, înfrânarea. În spatele mlădiţei uscate stă refuzul pe care omul îl opune vieţii şi iubirii lui Dumnezeu.

Dar Dumnezeu Tatăl este viticultorul acestei vii, al acestei lumi. El curăţă via sa: mlădiţele fără rod şi cele uscate sunt tăiate şi aruncate, iar cele cu rod sunt curăţate pentru a aduce şi mai mult rod. Toate suferinţele rezultate în urma „curăţării” sunt necesare pentru creşterea noastră spirituală.

Un rege avea o grădină foarte frumoasă. Dintre toţi copacii acestei grădini, un bambus îi era pe plac ca nimeni altul. An de an, bambusul creştea şi se făcea tot mai frumos pentru că era iubit de rege, iar bambusul ştia acest lucru. Într-o zi, regele se apropie de bambus, iar acesta, în semn de adânc respect, se aplecă frumos. Regele îi spuse: „Dragul meu, am nevoie de tine!” Bambusul îi răspunse cu o voce tremurândă: „Stăpâne, sunt al tău! Foloseşte-mă cum doreşti!” Regele continuă: „Pentru aceasta trebuie să te tai!” „Să mă tai? Pe mine, cel mai frumos din grădină? Nu, aceasta, te rog, nu!”, răspunse copacul. „Prietene!”, i se adresă regele, „dacă nu te tai, nu te voi putea folosi!” Bambusul se aplecă şi spuse resemnat: „Stăpâne, dacă nu mă poţi folosi fără a mă tăia, atunci mă supun. Taie-mă!” Regele continuă: „Va trebui să-ţi tai şi ramurile şi frunzele!” „Stăpâne, taie-mă, dar nu-mi distruge frumuseţea!” Regele îi spuse: „Dacă nu fac aceasta, nu te voi putea folosi!” Totul era cuprins de linişte şi tristeţe. Copacul se resemnă cu totul şi spuse: „Stăpâne, curăţă-mă!” „Dar va trebui să îţi scot şi inima pentru a te putea folosi!”, continuă regele. Şi se auzi vocea supusă a copacului: „Stăpâne, taie şi despică!” Regele îl tăie, îl curăţă de frunze şi ramuri, îl despică şi îi scoase inima, apoi îmbină jumătăţile. Un capăt îl puse la un izvor de apă, iar celălalt pe ogorul său ce gemea după apă. Apa începu să curgă repede prin jgheabul de bambus şi în scurt timp pământul mustea de apă. S-a putut, astfel, planta orez, care, la timpul cuvenit, a dat rod din belşug. Astfel, bambusul, renunţând la sine, dăruindu-se cu totul voinţei stăpânului său, deveni o binecuvântare pentru acesta şi un mijloc prin care un ogor întreg a devenit rodnic.

Iată, asemenea acestui arbore, şi mlădiţele vii şi roditoare care încoronează trupul lui Cristos, Biserica, cunosc momentul durerii. Este purificarea necesară pe care Dumnezeu o împlineşte pentru a avea o Biserică fără pată şi fără zbârcitură. Credinţa cere o continuă creştere şi o continuă eliberare de bariere şi limite. Dumnezeu ne însoţeşte cu grija sa, mai ales în momentele grele, de încercare, de îndreptare, chiar dacă aceasta înseamnă a tăia, a suferi pentru lucruri care nu sunt întotdeauna înţelese pe moment, dar care, cu timpul, aduc roade şi bucurii.

Să îi spunem cu sinceritate Domnului că suntem dispuşi să-l lăsăm să ne cureţe de tot ce ar reprezenta un obstacol în calea acţiunii sale: deficienţe de caracter, egoism, mândrie, delăsare şi patimi, pentru a aduce, la sfârşit, roadele Duhului. Să-i cerem Tatălui şi lui Isus cel Înviat ca prezenţa noastră în lume să nu fie sterilă şi ca harul său să ne facă capabili în producerea de roade pentru viaţa cea veşnică.

Liviu-Marian BULAI

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.