Categorii

Duminica a V-a din Timpul de peste an – Ciclul C

Duminica-V-TPAIs 6,1-8; 1Cor 15,1-11; Lc 5,1-11

      Astăzi, deşi nu este ziua vocaţiilor, Sfânta Biserică, în cadrul liturgiei cuvântului, prin lecturile pe care ni le propune, ne îndeamnă să medităm asupra chemării pe care Dumnezeu ne-a adresat-o.

      În prima lectură profetul Isaia ne descrie viziunea prin care el a fost chemat. Dumnezeu i-a apărut pe un tron înalt înconjurat de îngeri care strigau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, e Domnul Dumnezeul Sabaot!“ (Is 6,3). Potrivit metalităţii ebraice, este un mare privilegiu faptul de a-l vedea pe Dumnezeu, dar în acelaşi timp este un lucru însăpăimântător, deoarece nimeni nu putea vedea faţa lui Dumnezeu şi să rămână în viaţă. Cuprins de această teamă, Isaia exclamă: „Vai mie, căci sunt pierdut. Căci sunt un om cu buze necurate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze pângărite“ (Is 6,5). Atunci Dumnezeu intervine printr-un înger şi-l purifică pe Isaia atingându-i buzele cu un cărbune aprins. După care întreabă: „Pe cine voi trimite şi cine va merge pentru noi?“; întrebare la care Isaia răspunde: „Iată-mă! Trimite-mă pe mine!“ (Is 6,8).

      Astăzi poate foarte mulţi dintre noi ar trebui să spună împreună cu profetul Isaia: „Vai mie căci sunt pierdut! Sunt un om cu buze necurate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze pângărite“. Într-adevăr, trebuie să recunoaştem că suntem păcătoşi şi locuim în mijlocul unui popor păcătos, dar să luăm aminte la ceea ce a făcut profetul. În momentul în care Dumnezeu a intervenit prin îngerul său ca să-l purifice, el nu s-a dat înapoi, deşi a trebuit să îndure focul acelui cărbune aprins. De ce se temea profetul în faţa lui Dumnezeu? Pentru că ştia că este păcătos, dar din moment ce Dumnezeu l-a purificat, nu numai că nu-i mai este teamă să-i stea în faţă, dar răspunde la chemarea pe care Dumnezeu i-o adresează devenind astfel mesagerul său. Dumnezeu astăzi ne invită pe toţi ca să facem prezentă şi să vestim Împărăţia Sa. Ceea ce ne împiedică să răspundem la această invitaţie este, ca şi în cazul profetului Isaia, păcatul. Să ne lăsăm purificaţi şi noi de Dumnezeu prin taina Sfintei Spovezi şi să înlăturăm din viaţa noastră tot ce ne ţine departe de Dumnezeu, tot ce ne împiedică să răspundem afirmativ la chemarea lui Dumnezeu.

      O astfel de persoană, care s-a lăsat purifcată de Dumnezeu, este sfântul apostol Paul. El, în cea de-a doua lectură, scrie comunităţii creştine din Corint că se va mântui numai dacă va crede în ceea ce i-a predicat el în numele lui Cristos Domnul şi anume: „Isus a trăit, a murit pentru păcatele noastre, şi a treia zi a înviat“ (1Cor 15,4-5). Iată care este esenţa credinţei noastre creştine -Misterul Pascal- şi tot apostolul Paul spune că „dacă Isus nu ar fi înviat, zadarnică ar fi predica noastră, şi zadarnică ar fi credinţa voastră“ (1Cor 15,17). Să credem cu tărie şi să facem cunoscut şi altora marele mister al morţii şi al învierii lui Isus prin care am fost mântuiţi!

      Dacă ne gândim la modul în care l-a chemat Dumnezeu pe Isaia şi la modul în care l-a chemat Isus pe sfântul apostol Paul, poate ne vom întreba: dar Dumnezeu cheamă numai prin intermediul viziunilor? La această întrebare ne răspunde astăzi textul din sfânta evanghelie după Luca în care evanghelistul ne descrie modul în care l-a chemat Isus pe sfântul Petru. Nu l-a chemat prin intermediul unor viziuni, dar l-a chemat folosindu-se de o împrejurare obişnuită. Isus după ce a predicat mulţimii, îl invită pe Petru să iasă cu barca în larg şi să pescuiască. Deşi Petru îi spune lui Isus că a pescuit toată noaptea şi nu a prins nimic, totuşi, la cuvântul lui, iese la pescuit şi aruncă mreaja. Credinţa lui Petru a fost răsplătită de Isus nu numai prin cantitatea mare de peşte pe care a prins-o, dar mai ales prin chemarea pe care Isus i-a adresat-o. În faţa acestei adevărate minuni Petru rămâne înmărmurit şi, deoarece îşi dă seama cine este Isus, se aruncă în genunchi în faţa lui şi îi spune: „Doamne, îndepărtează-te de mine căci sunt un om păcătos“ (Lc 5,9). Faptul că Petru şi-a recunoscut starea păcătoasă în care se afla, nu a fost un obstacol pentru Isus ca să-l cheme. Dimpotrivă, Isus admiră curajul şi sinceritatea lui şi îi spune: „Nu te teme, de acum vei fi pescar de oameni“ (Lc 5,11). Şi evanghelistul notează că „după ce au adus bărcile la mal, Petru, Ioan şi Iacob au lăsat toate şi l-au urmat“ (Lc 5,11). Deşi odinioară Petru era trist că nu a reuşit să pescuiască toată noaptea nici un peşte, acum când a prins cu ajutorul lui Isus două bărci pline cu peşte, el le lasă şi-l urmează pe Isus. Într-adevăr, Petru a ştiut să aprecieze chemarea pe care i-a adresat-o Isus la adevărata ei valoare, considerând-o mai valoroasă decât peştii pe care i-a prins, decât familia pe care o avea şi chiar decât viaţa, deoarece mai târziu avea să-şi dea şi viaţa pentru a rămâne fidel chemării sale.

      Isus ne cheamă şi pe noi. El nu vrea să lucreze de unul singur aşa cum lucrează unii oameni care nu au încredere în nimeni. El vrea să aibă colaboratori. Şi ca să devenim colaboratorii lui în lumea aceasta nu trebuie să avem calităţi extraordinare. Istoria mântuirii constituie o dovadă în această privinţă. Numai dacă ne gândim la apostoli şi la prima comunitate creştină, aproape toţi erau oameni simpli, dar fiecare îl vestea pe Isus aşa cum îl inspira Duhul Sfânt: unii prin cuvinte, alţii prin trăirea practică şi exemplul bun.

      Poate ne întrebăm de ce ne cheamă Isus ca să colaborăm cu el? De ce trebuie să respectăm poruncile pe care ni le-a dat el, sau de ce trebuie să mergem pe drumul pe care ni l-a arătat el. De ce? Pentru ca să putem deveni părtaşi de mântuirea pe care ne-a adus-o prin moartea şi învierea sa, pentru ca să fim demni de a fi numiţi fiii lui Dumnezeu, într-un cuvânt, pentru ca să ajugem sfinţi.

      Sfinţenia este chemarea cea mai sublimă pe care Dumnezeu o adresează omului. Sfinţenia trebuie să fie ţelul spre care să tindă toate activităţile noastre zilnice. Pentru a ne sfinţi, Dumnezeu are nevoie de ajutorul nostru, are nevoie de colaborarea noastră. Sfântul Augustin spune că „Cel care ne-a creat fără noi nu ne va mântui fără noi“. Deci ca să ne sfinţim sufletul, trebuie să conlucrăm cu harul lui Dumnezeu şi să ne lăsăm călăuziţi de acesta.

      Într-o zi, sfântul Ioan Bosco a spus copiilor din Oratoriul său din Torino pe care îi iubea nespus de mult: Astăzi este ziua mea onomastică şi vreau să vă fac un cadou. Fiecare dintre voi să scrie pe un bileţel cadoul pe care-l vrea de la mine, să-şi scrie numele şi prenumele, şi să-mi dea bileţelul. Eu voi face tot posibilul pentru a îndeplini dorinţa voastră. Închipuiţi-vă bucuria acelor copii. Se gândesc. Scriu. Şi apoi aşteaptă. Don Bosco citeşte bileţelele: unul doreşte o pălărie, altul o haină, unul o carte, altul o jucărie, şi aşa mai departe. În cele din urmă citeşte un bileţel pe care era scris: Te rog ajută-mă să devin prieten al lui Isus. Semnat Dominic Savio. Şi sfântul Ioan Bosco l-a ajutat într-adevăr ca Dominic Savio să devină sfânt.

      Să-i cerem şi noi astăzi lui Isus să ne ajute să-i fim adevăraţi prieteni. Prieteni fideli care să fie alături de el nu numai la pescuirea minunată, dar şi în Grădina Măslinilor sau pe Calvar pentru ca şi Isus să fie alături de noi în toate zilele vieţii noastre, dar mai cu seamnă la sfârşitul aceste vieţi pentru ca să-i putem cânta şi noi lui Dumnezeu împreună cu îngerii săi aşa cum ne îndeamnă psalmul responsorial de astăzi.

                                                                                                                      Carmil Farţade

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.