Categorii

Duminica a V-a din Timpul de peste An – Ciclul B

Iob 7,1-4.6-7; Ps 146,1-2.3-4.5-6; 1Cor 9,16-19.22-23; Mc 1,29-39

Am venit cu toţii în Casa Domnului pentru a-i aduce împreună cu psalmistul cântarea noastră de laudă, răspunzând invitaţiei pe care ne-a adresat-o la psalmul responsorial: „Lăudaţi pe Domnul, căci este bine să-l lăudăm pe Dumnezeul nostru; plăcut lucru este să-i cântăm Lui!” (Ps 146,1) Într-adevăr, e bine să-l lăudăm pe Domnul, Stăpânul creaţiei şi al istoriei, care ne-a primit şi pe noi în măreţia planului său de iubire.

Istoria noastră este istorie de mântuire şi este chiar şi în momentele mai întunecate sau ambigue ale existenţei noastre. Dar în fragilitatea unei istorii pline de contradicţii îl putem recunoaşte pe Dumnezeu care, plin de tandreţe şi milostivire, se apropie de fiecare dintre noi, împarte cu noi durerea şi ne umple inima de speranţă, capacitându-ne de a o transmite aproapelui nostru.

Tocmai acesta este mesajul duminicii de astăzi, care în liturgia sa ne invită să reflectăm asupra misterului vieţii şi al suferinţei. În prima lectură am ascultat un fragment din plângerea lui Iob faţă de, am putea spune noi, mizeria condiţiei umane. Aceeaşi temă a mizeriei existenţei e reflectată oarecum şi în Evanghelie, dar nu în formă de reflecţie, ci în realitatea concretă şi empirică, unde mulţimea de bolnavi şi de posedaţi este vindecată de Isus, care manifestă astfel puterea lui Dumnezeu şi solidaritatea sa cu omul. Urmând exemplul Domnului, Paul, în ce-a de-a doua lectură, s-a făcut totul pentru toţi pentru a-i mântui cu orice preţ măcar pe unii.

Ce este viaţa? De ce trebuie să suferim? Pentru ce atâta durere? Sunt întrebări care au frământat omenirea de la începuturi şi nu încetează nici astăzi să tulbure conştiinţele oamenilor şi ale fiecăruia dintre noi. Aceeaşi frământare îl caracterizează şi pe Iob, în prima lectură de astăzi, care, în faţa nenorocirilor ce s-au abătut asupra lui, în ciuda nevinovăţiei sale, exprimă prin cuvintele sale tânguirea omului zdrobit de suferinţă:

O luptă este viaţa omului pe pământ, zilele lui sunt ca ale unui om tocmit cu ziua. Aminteşte-ţi, Doamne, că viaţa mea nu-i decât o suflare. Ochii mei nu vor mai vedea fericirea (Iob 7,1.7).

În decursul istoriei s-au dat atâtea definiţii ale vieţii, dar pare că nici una nu e de un aşa pesimism ca aceasta a lui Iob: viaţa e o suflare! Cu trecerea timpului, civilizaţiile se schimbă, omenirea progresează, mijloacele de trai se îmbunătăţesc considerabil, dar, cu toate acestea, experienţa răului şi a suferinţei rămâne fundamental la fel şi mereu uluitoare în generaţii şi epoci. Întrebări precum „de ce suferinţa?”, „de ce durerea?” vor rămâne deschise cât vor exista fiinţe pe pământ, în ciuda tuturor progreselor pe care le va realiza omenirea. Ar părea un discurs pesimist şi fatalist ce duce la renunţare, capabil să descurajeze orice angajare. Şi totuşi nu e aşa; e constatarea unei realităţi concrete, ce nu poate fi negată. A ne imagina o viaţă pământească fără suferinţă şi fără durere e pură fantezie.

Evanghelia aduce un suflu de aer proaspăt ce deschide larg orizontul pentru a da răspuns, sens şi culoare sumbrelor meditaţii ale lui Iob. Sfântul Marcu, în pasajul evanghelic de astăzi, descrie o zi petrecută de Isus la Cafarnaum. Isus o însănătoşeşte pe soacra lui Petru, apoi vindecă tot felul de bolnavi şi alungă duhurile rele. Noi, oamenii, sacrificăm atâta timp pentru a combate răul vorbind despre el, dar vedem că alta este atitudinea lui Isus în faţa suferinţei: el nu ţine discursuri, ci vindecă. Isus s-a arătat solidar cu omul şi a luptat împotriva răului şi a suferinţei. Dar de ce nu a făcut-o o dată pentru totdeauna? De ce să existe mereu boală, suferinţă, durere? Durerea rămâne, aşa cum rămân şi necazurile noastre, bătrâneţea, moartea, dar cu Isus toate dobândesc un sens nou. Acestea vor marca întotdeauna viaţa omului pe pământ, iar credinţa în Isus nu le elimină. De altfel, Isus, după cum spunea Paul Claudel, nu a venit ca să suprime suferinţa şi nici chiar să ne ofere o explicaţie despre ea, ci a venit să o umple cu prezenţa sa, să o răscumpere şi să o transforme dintr-un chin fără sens într-un instrument de purificare şi de mântuire. În Evanghelie Isus nu se mărgineşte doar la a vindeca trupurile, ci eliberează şi inimile. El este acela care îl însănătoşeşte pe om, dar îl şi salvează, îl mântuieşte, neîncetând să anunţe vestea bună, aceea a plinătăţii vieţii celei noi trăite în compania sa.

În aceeaşi misiune a transmiterii veştii cele bune, adică a Evangheliei, se simte şi Paul angajat, care în lectura a doua de astăzi se face totul tuturor împărtăşind slăbiciunile fraţilor săi cu scopul de a-i câştiga pe cât mai mulţi pentru Cristos. În acest fel, ne arată că orice creştin este chemat să fie martor viu al lui Cristos, iar pentru aceasta e nevoie ca pe lângă mântuirea proprie să contribuie şi la salvarea celorlalţi.

Avem noi în inimi această dorinţă de a elibera umanitatea de orice mizerie materială şi spirituală şi de a fi pentru fraţii noştri, cu bunătatea noastră, semnul bunătăţii lui Dumnezeu? Şi care este atitudinea noastră în faţa suferinţei şi a încercărilor? Dubiul, murmurul, revolta, disperarea sau abandonul filial în mâinile lui Dumnezeu, Tatăl nostru?

Un turist închiriază o cameră de vară la o ţărăncuţă de munte. Într-o zi, în camera ei simplă, dar frumoasă, se înfiripă între ei o discuţie. Pe un perete al camerei se aflau multe fotografii cu persoane mai tinere sau mai în vârstă. „Acesta e bărbatul meu!” Răspunse munteanca la întrebarea oaspetelui. A murit în timp ce tăia lemne. „Aceştia sunt cei doi băieţi ai mei; au căzut la datorie în război. Şi aceasta este fiica mea; a murit de cancer”. „Aşa multă nefericire! Cum se poate suporta aşa ceva?”, întrebă turistul consternat. „În aceste cazuri, răspunse femeia, nu mai ajută la nimic mângâierea ce vine de jos, ea trebuie să vină de sus. Mai întâi l-am luat de rău pe bunul Dumnezeu pentru că mi-a chemat la sine familia. M-am plâns ca Iob, dar nu am obţinut nici o mângâiere ca Iob, căci lui, până la urmă, i s-a dat înapoi familia. Atunci nu am mai mers la Biserică. Până într-o vară, când un oaspete asemenea dumneavoastră mi-a dăruit acest crucifix pe care îl vedeţi pe perete. Am zăbovit în faţa lui ore în şir, luni de zile de iarnă, când nu aveam nici un musafir, şi mi-am dat seama că Isus a suferit din iubire pentru noi mult mai mult decât mine. Ce e suferinţa mea pe lângă a sa? Şi aşa mi-am găsit puterea să trăiesc şi să las să mi se ia ceea ce Domnul mi-a dat”.

Şi pentru noi, creştinii, suferinţa rămâne un mister pe care nu putem pretinde a-l explica, dar îl putem ilumina cu lumina Evangheliei şi a Crucii lui Cristos.

În Scrisoarea apostolică Salvifici doloris, Papa Ioan Paul al II-lea scria:

Chiar dacă victoria asupra păcatului şi a morţii, obţinută de Cristos, graţie crucii şi învierii sale, nu suprimă suferinţele temporale ale vieţii umane şi nu eliberează de suferinţă existenţa umană, în totalitatea dimensiunii sale istorice, ea aruncă totuşi o lumină nouă asupra acesteia, lumina mântuirii, iar această lumină este aceea a Evangheliei, a veştii cele bune.

Întăriţi de cuvântul sfântului Toma d’Aquino care spunea: „Învăţ mai mult în faţa crucii decât în faţa tuturor cărţilor!” şi urmând exemplul Mariei, Mama Domnului, care stătea la picioarele Crucii, să ne rugăm cu inimi încrezătoare:

Dumnezeule, fă-ne curaţi şi puternici în încercări, pentru ca, după exemplul lui Cristos, să învăţăm să împărţim cu fraţii noştri misterul durerii, luminaţi de speranţa care ne mântuieşte. Amin.

Adrian GABOR

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.