Categorii

Duminica a V-a din Timpul de peste an – Ciclul A

Is 58,7-10; 1Cor 2,1-5; Mt 5,13-16

Credinţa în Dumnezeu nu ne îndepărtează de oameni, dimpotrivă, ne îndeamnă să ne implicăm într-un mod foarte atent şi serios în viaţa semenului nostru, a celui apropiat, dar şi a celui îndepărtat, a oricărui om care are nevoie de ajutorul nostru. Cu toate acestea, deşi cultul nu-şi poate pierde niciodată locul în pietatea şi viaţa credinciosului, există riscul ca el să devină simplu cultualism. Acest fapt se întâmplă atunci când cuvintele şi gesturile rituale ale credinciosului capătă valoare doar pentru ele însele, şi nu pentru sufletul celui care apelează la ele, pentru starea sa interioară, şi nu-l îndemnă la o disponibilitate tot mai profundă faţa de cei din jurul său. În spaţiul cultual, un rol important îl au mintea şi inima omului, deoarece ele sunt cele care laudă cu adevărat bunătatea lui Dumnezeu, şi nu cuvintele sau gesturile credinciosului. Acestea pot să transmită gândurile sau sentimentele sale, însă nu pot înlocui adevărata sa stare sufletească.

De aceea, lecturile acestei duminici, a cincea de peste an, ţin să salvgardeze transparenţa ca virtute esenţială a creştinului, prin care sunt scoase în evidenţă identitatea şi responsabilitatea acestuia în lume, în societate. În Evanghelia de astăzi, Domnul Cristos se adresează celor apropiaţi ai săi cu îndemnurile: „Voi sunteţi sarea pământului… Voi sunteţi lumina lumii” (Mt 5,13-14). Această atestare grandioasă a discipolilor credincioşi, aceste parabole a sării şi a luminii sunt, de fapt, continuarea discursului de pe munte, în care Isus a proclamat fericirile. În aceste cuvinte, creştinul observă clar cine este el pentru lume, cine este el pentru Dumnezeu şi ce loc ocupă în planul său divin de mântuire a oamenilor. A fi sare care dă gust lumii, în sens metaforic, şi a fi lumină ce luminează pentru lume în întuneric nu este un lucru lipsit de importanţă şi nici nu este un lucru lipsit de greutăţi, de împotriviri şi, mai ales, un lucru lipsit de îndrăzneală şi curaj.

Prima imagine a creştinului, despre care ne vorbeşte Isus Cristos, sarea, este un element cunoscut tuturor; în alimentaţia oamenilor şi a animalelor, ea are o funcţie de neînlocuit, lipsa sa creând anomalii şi dezechilibre. În antichitate, sarea era folosită în cantităţi mici chiar şi pentru fertilizarea pământului. În acest sens, menirea creştinului, a adevăratului discipol al lui Cristos, este aceea de a-i ajuta pe oameni să-şi găsească adevăratul sens al vieţii. Simbolistica sării nu accentuează doar gustul de a trăi, ci şi motivaţiile care susţin propria existenţă. Isus Cristos ne avertizează să avem grijă ca sarea să nu-şi piardă gustul: „Dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce se va săra? Nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată” (Mt 5,13), precum praful pe care îl scuturi de pe haine. În gustul sării, în Cristos, subzistă întreaga raţiune de a fi a creştinului. Fără Cristos, o retrospectivă istorică spre creaţie, precum şi o perspectivă spre împărăţia cerurilor, spre înviere, nu ar avea consistenţă; planul divin al Tatălui ar fi neclar, deoarece existenţa fiecărui om ar rămâne închisă în sine, fără un viitor, fără continuitate.

Cea de-a doua imagine, lumina, o integrează pe cea a sării. În tradiţia biblică, lumina este un atribut al lui Dumnezeu, prin ea manifestându-şi gloria. Un „stâlp de foc” (Ex 13,22), un semn luminos îi însoţea pe evrei în peregrinarea lor spre Muntele Sinai; acesta le amintea evreilor prezenţa lui Iahve. În mod asemănător, în deportarea babilonică, servitorul lui Iahve era văzut ca „un nor şi ca un fum ziua, iar noaptea – ca un foc strălucitor” (Is 4,5); el era considerat lumina naţiunilor ce avea să vină ca să-i elibereze din exil. La rândul său, Isus s-a proclamat pe sine ca „lumina lumii” (In 8,12) şi nu este ceva extraordinar faptul că urmaşii săi au moştenit această însuşire, că le-a fost dăruită o astfel de misiune. Aceasta este şi ideea pe care o transmite, o operă creştină, apărută în primele veacuri ale Bisericii, intitulată Scrisoare către Diognet. În paginile ei apare următoarea afirmaţie: „Creştinul este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup”. Acest aspect nu trebuie evaluat doar pentru faptul că adevăraţii creştini au datoria să se ridice şi să lumineze istoria, să-i dea viaţă, s-o însufleţească, dar şi pentru faptul că ei, prin însăşi credinţa lor, pe care sunt datori să o profeseze în mod deschis, dau o mărturie vie despre identitatea lor specială.

Persoana lui Cristos, alegerile sale, comportamentul său au arătat lumii care este modul cel mai corect de a colabora cu Dumnezeu. Isus nu este o lumină, ci este lumina în sens absolut. De aceea, aşa cum nu este normal să ascunzi o cetate aşezată pe munte sau o lampă aprinsă sub instrumentul de măsurat făina, numit obroc, la fel, nu este normal ca lumina pe care el a împărtăşit-o apostolilor săi să fie ascunsă şi să rămână un secret doar de ei ştiut; ea trebuie să fie stindardul lumii în lupta cu forţele întunericului.

Aşa cum susţine şi sfântul Paul, Evanghelia creştinilor nu este o doctrină bazată pe silogisme. Datorită acestui fapt, lumina pe care credinciosul creştin este chemat să o transmită mai departe nu este o teorie, ci este o practică; ea nu conţine „discursuri convingătoare ale înţelepciunii omeneşti” (1Cor 2,4), ci fapte ce arată bunătate şi iubire. În mod asemănător era îndemnat şi evreul pios, fie de Biblie, fie de tradiţia rabinică. Lui i se cerea să săvârşească diferite fapte de caritate, să-i ajute constant pe săraci, pe văduve şi pe orfani. Acest lucru l-am putut observa şi în prima lectură a liturgiei cuvântului, luată din Cartea profetului Isaia. Isaia este profetul speranţei, ce a apărut în exilul babilonic. În această perioadă, comunitatea lui Israel devine din ce în ce mai plină de fervoare religioasă. Acum, ea se reangajează să respecte Legea lui Moise, să respecte repausul sabatic, să practice postul. Cu toate acestea, formalismul cultual riscă să substituie adevărata pietate. Respectării sabatului şi a ritului, implicit, nu i s-a mai acordat atâta importanţă ca acum. Profetul Amos vedea aceste manifestări externe ca pe nişte semne sterile şi cuvinte goale, „arderi de tot şi prinosuri dispreţuite de Dumnezeul lui Israel” (Am 5,21-23). La fel, şi pentru Isaia, adevăratul cult adus lui Dumnezeu nu poate fi separat de faptele de caritate, cerute în mod expres de acesta. De aceea, postul poate servi nu doar pentru mortificarea propriilor dorinţe, uneori exagerate, ci, mai ales, pentru ajutorarea celor săraci, cărora le lipseşte necesarul.

Dumnezeu nu are nevoie de hrana celui care face post, dar cel lipsit şi înfometat are nevoie de ea. El ar fi putut, prin puterea sa nemărginită, să-i scoată pe cei săraci din această stare de mizerie şi de foame, dar a considerat în înţelepciunea sa că este oportun să încredinţeze această misiune colaboratorilor săi pământeşti; aceasta, ca o probă a sensibilităţii lor religioase. Dumnezeu i-a creat pe oameni pentru o relaţie de comuniune. În această privinţă, el cere fiecăruia un aport personal, căruia nimeni nu poate să i se sustragă. La sfârşitul exilului, profetul Isaia îi îndemna pe evrei să-şi împartă hrana puţină pe care o aveau pentru a supravieţui situaţiei crunte de atunci. Solidaritatea pe care profeţii au predicat-o evreilor în exil i-a dus, în cele din urmă, pe aceştia la lumină şi, într-o bună zi, ei s-au putut întoarce fericiţi acasă în ţara promisă. De vrem sau nu vrem, şi noi va trebui să ne întoarcem într-o zi acasă, în patria promisă de Cristos. De vom fi sau nu fericiţi, aceasta depinde doar de noi. Nu trebuie să facem lucruri imposibile, peste puterile noastre, pentru a fi şi noi fericiţi, la rândul nostru. Este de ajuns să facem paşi mărunţi pentru a parcurge distanţe mari.

În acest sens, mărturia impresionantă a unui creştin simplu ne poate face să înţelegem cât de uşor este uneori să-i aducem laudă lui Dumnezeu prin acţiunile noastre. Aşa s-a întâmplat şi cu un zidar priceput în meseria sa, care era foarte apreciat de oamenii ce-l cunoşteau pentru casele bune pe care le construia. Întrebat fiind, într-o zi, de un tânăr care este secretul său, cum reuşeşte să ridice case atât de frumoase şi solide, el i-a răspuns senin, cu zâmbetul pe buze: „Când mă angajez să construiesc o casă, mă gândesc mai întâi că o construiesc la cererea lui Dumnezeu, îmi imaginez că el a proiectat acea casă, apoi mă gândesc că o construiesc pentru mine şi pentru familia mea, pentru copiii mei”.

Un exemplu mai clar de viaţă creştină nu este nevoie să căutăm pentru a ne convinge că este posibil, oriunde şi oricând, să dăm mărturie lui Cristos de viaţa noastră creştină, acţionând întotdeauna cu iubire, având grijă şi de ceilalţi, mereu încrezători în iubirea şi puterea sa.

Acesta este, de fapt, şi gândul pe care însuşi apostolul Paul ni-l mărturiseşte în cea de-a doua lectură de astăzi. El nu caută să-i convingă pe corinteni de adevărul credinţei sale prin cuvinte înalte şi meşteşugite, ci îşi pune încrederea în iubirea lui Dumnezeu şi recunoaşte că este om slab şi nevrednic de misiunea sa, „cu frică şi cuprins de nelinişte” (1Cor 2,3). Astfel să procedăm şi noi: să ne încredem în puterea lui Dumnezeu, să ne abandonăm în mâinile sale, să-l rugăm, să-l invităm să acţioneze în noi, să-i permitem lucrul acesta şi vom reuşi să fim şi noi cu adevărat candele aprinse în noaptea întunecată a lumii. Avem milioane de modalităţi de a fi creştineşte vii în lume, de a realiza definiţia creştinului şi de a răspunde invitaţiei lui Cristos care ne îndeamnă: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt 5,16). Aşa să căutăm să facem şi să alegem modul cel mai corect pentru noi, pe care să-l facem bine.

Marius ADAM

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.