Categorii

Duminica a V-a din Postul Mare – Ciclul B

Ier 31,31-34; Evr 5,7-9; In 12,20-33

Ne aflăm în timpul Postului Mare – timp de pocăinţă, de pregătire pentru celebrarea celui mai mare mister al credinţei noastre: misterul Pascal, misterul răscumpărării noastre, al patimii, morţii şi învierii Domnului nostru Isus Cristos.

Lecturile pe care sfânta Biserică ni le propune pentru această duminică ne ajută să ne pregătim pentru această celebrare, să trăim aşa cum se cuvine sărbătoarea Paştelui ce se apropie.

Profetul Ieremia ne prezintă o promisiune a lui Dumnezeu care se angajează să încheie un nou legământ cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda. Este cunoscut faptul că cele două regate, al lui Israel şi al lui Iuda, nu aveau între ele relaţii tocmai de prietenie, în ciuda faptului că ambele erau de acelaşi neam, fiind formate din descendenţi ai aceloraşi patriarhi: Abraham, Isaac şi Iacob. Astfel, Dumnezeu doreşte să ne arate că vor veni timpuri când vechile duşmănii vor dispărea.

De fapt, oamenii nu au reuşit (sau mai bine zis nu au voit!) să respecte legământul încheiat cu Dumnezeu pe Muntele Sinai şi scris pe cele două table de piatră. Noul legământ pe care Dumnezeu vrea să-l încheie cu omenirea are trei noutăţi faţă de cel încheiat în pustiu.

Mai întâi, iertarea păcatelor din partea lui Dumnezeu. În acest fel, Dumnezeu nu se mai prezintă poporului ca un Dumnezeu justiţiar, care îl pedepseşte pe om pentru greşelile sale, făcându-l să simtă că El este stăpânul omului, ci se prezintă ca un Dumnezeu bun, milostiv, un adevărat Tată care îl iartă pe fiul care a greşit, dar se căieşte, îi pare rău de greşeala săvârşită, de păcatul făcut.

A doua noutate a acestui legământ este responsabilitatea personală, prin care fiecărei persoane i se răsplăteşte în funcţie de propriile fapte: nu se va mai spune ca în trecut: „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii” (Ier 31,29), căci fiecare va fi pedepsit sau răsplătit în concordanţă cu faptele sale.

În sfârşit, Dumnezeu îi dăruieşte omului o inimă nouă, adică transformată de Duhul său, care va fi îmboldită spre înfăptuirea binelui, spre respectul faţă de lege, care nu mai este privită ca o regulă impusă, greu de respectat, ci, mai degrabă, ca o exigenţă a conştiinţei.

Alianţa promisă de Dumnezeu, prin profetul Ieremia, nu mai trebuie văzută ca fiind ceva din exteriorul omului, ci reprezintă intimul său, profunzimile sale, deoarece „degetul lui Dumnezeu”, adică Duhul, nu a mai scris legea pe table de piatră (cum s-a întâmplat pe Muntele Sinai), ci a scris legea în inima fiecărui om.

Textul profetic nu precizează în ce mod Dumnezeu va realiza această alianţă: Isus o va revela. O alianţă cu Dumnezeu se stabileşte întotdeauna prin intermediul unui sacrificiu, printr-un act de mediere: Isus a oferit un sacrificiu – sacrificiul noii alianţe – foarte diferit de sacrificiile antice, deoarece a fost o ofertă personală: a inimii, a trupului, a sângelui, a întregii sale umanităţi. Astfel, prin patima şi moartea sa pe Cruce, Isus inaugurează noua alianţă despre care vorbeşte profetul Ieremia.

De fapt, Isus nu a simţit şi trăit moartea sa pe cruce ca pe ceva inevitabil, ceva deja scris. El este pe deplin conştient că trebuie să facă o alegere, care nu este deloc uşoară, deoarece la mijloc este chiar viaţa sa. Isus în faţa acestei alegeri se prezintă ca un adevărat om, căci nu rămâne indiferent, dar nici nu disperă. El spune:

Acum sufletul meu este tulburat şi ce voi spune: Tată, salvează-mă de ceasul acesta? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, preamăreşte numele tău! (In 12,27-28).

Prin aceste cuvinte, Isus îşi arată teama pentru viaţa sa; dar el nu se opreşte la aceasta, deoarece cunoaşte foarte bine care este misiunea sa, cea încredinţată de Tatăl. El îi cere lui Dumnezeu: „Tată, preamăreşte numele tău!”, conştient fiind că aceasta înseamnă moartea, cea prin care îşi îndeplineşte misiunea. El se conformează acestei misiuni, ascultă de voinţa Tatălui, după cum spune şi autorul Scrisorii către Evrei: „Deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit” (5,8). Dar ce înseamnă a asculta, dacă nu a-şi supune voinţa proprie voinţei altuia? Aceasta se observă la Isus. El îşi supune voinţa faţă de voinţa Tatălui, fiind gata să suporte durerea pentru a salva lumea.

Observăm în pericopa evanghelică un Isus foarte apropriat de noi: un Isus tulburat, care simte repulsie în faţa durerii, suferinţei şi a morţii. Văzând această atitudine la Isus, ne întrebăm „Cum de este posibil ca o fiinţă umană să accepte toate acestea?”, dar explicaţia Evangheliei este foarte clară: „Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde, iar cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o păstrează pentru viaţa veşnică” (In 12,25). Avem de-a face aici cu o afirmaţie paradoxală! Dacă vrem să avem viaţă veşnică, ce trebuie să facem? Isus ne dă soluţia: Să ne urâm viaţa! Prin aceasta înţelegem că nu trebuie să ne punem noi pe primul loc cu această existenţă pământească, ci mai degrabă trebuie să ne folosim de ea pentru a dobândi viaţa veşnică. Dar cum anume? Tot Isus ne spune: „Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur, însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24).

Era în anul 1941, în închisoarea de la Auschwitz. Într-o zi, deţinuţii de la blocul 14 au fost scoşi la seceratul câmpului. Profitând de această ocazie, unul dintre deţinuţi a reuşit să fugă, dar legea lagărului în această privinţă era teribilă: pentru orice fugar care nu era recuperat, zece dintre ei erau destinaţi buncărului morţii. După ce au fost aleşi cei zece condamnaţi, unul dintre ei a început să se roage să fie cruţat motivând că are soţie şi copii. Atunci, un alt deţinut, cu numărul 16670, a ieşit din rând şi s-a prezentat comandantului: „Sunt preot catolic, sunt bătrân; vreau eu să-i iau locul, deoarece el are soţie şi copii”. La auzul acestor cuvinte, comandantul i-a replicat: „Ce faci? Eşti nebun?” Acesta i-a răspuns: „Nu! Sunt preot catolic. Vreau eu să-i iau locul”. Acceptând această situaţie, comandantul l-a transferat pe deţinutul cu numărul 16670 împreună cu ceilalţi nouă deţinuţi la blocul 11, buncărul morţii, unde acesta a murit după două săptămâni.

Acest deţinut cu numărul 16670 este sfântul Maximilian Maria Kolbe, comemorat pe 14 august. Din exemplul acestui sfânt putem învăţa ce înseamnă ca cineva să-şi urască viaţa în această lume pentru a o păstra pentru viaţa veşnică. A urî nu înseamnă aici a dispreţui, ci a pune pe plan secund, considerând existenţa pământească în funcţie de cea veşnică.

Cu siguranţă nu vom avea această ocazie cu toţii, de a renunţa la viaţa noastră în favoarea altora; dar şi noi putem muri în fiecare zi. Astfel, „a muri” nu înseamnă doar încetarea existenţei noastre pământeşti, ci mai degrabă se referă la faptul de a renunţa. În acest fel, şi noi putem muri, renunţând la ambiţiile noastre, la egoismul nostru, la meschinăriile noastre, la prejudecăţile noastre, la dorinţele noastre rele în favoarea carităţii fraterne. Renunţând chiar la noi înşine, să ne golim inima de tot ceea ce nu îi aparţine lui Dumnezeu, ca astfel să-i facem loc lui, atât în inima noastră, cât mai ales în viaţa noastră.

Sfântul Leon cel Mare spune că „intelectul nostru, luminat de Duhul Adevărului, trebuie să primească gloria crucii, care răspândeşte razele sale asupra cerului şi asupra pământului, cu inimă liberă şi curată”.

Ne pregătim pentru sărbătoarea Paştelui; să privim în noi înşine şi să ne întrebăm: acceptăm noi într-adevăr voinţa lui Dumnezeu? Acceptăm cu adevărat misiunea pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu? Nu cumva atunci când suntem în necazuri, când avem greutăţi ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu întrebându-l: „De ce, Doamne, tocmai eu trebuie să îndur aceasta şi aceasta? De ce, Doamne, mă pedepseşti tocmai pe mine în felul acesta, doar nu sunt eu cel mai rău de pe pământ?”

Atunci când suntem în necazuri, când avem greutăţi, să spunem şi noi asemenea lui Isus: „Tată, preamăreşte numele tău”; „Facă-se voia ta!”

Ciprian LASLĂU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.