Categorii

Duminica a V-a din Postul Mare – Anul C

DuminicaV-PM-CIs 43,16-21; Fil 3,8-14; In 8,1-11

            Condiţia noastră umană de greşitori îl înduioşează pe Dumnezeu şi îl face mereu să-şi întoarcă faţa spre noi, să creeze o lume nouă, o fiinţă nouă aşa cum spune profetul Isaia.

            Drumul parcurs în Postul Mare împreună cu Biserica ne-a ajutat să descoperim diferite momente ale misterului lui Cristos. În prima duminică am văzut cum Isus a fost ispitit pentru noi şi cum l-a învins pe ispititor; în cea de a doua acelaşi Isus pe muntele Tabor le dezvăluie pentru câteva momente ucenicilor, care erau cu El, dumnezeirea Sa; În cea de a treia duminică ne găsim în faţa atitudinii hotărâte pe care Isus o ia în faţa celor care nu se convertesc „dacă nu vă veţi întoarce, cu toţii veţi pieri”; iar duminica trecută evanghelia ne-a prezentat misterul convertirii fiului risipitor şi atitudinea Tatălui faţă de cel care i-a greşit. Înainte de a ne îndrepta privirea spre acest tablou în care Cristos „iartă dar şi condamnă”, ne întâlnim cu atitudinea lui Dumnezeu din prima lectură luată din cartea profetului Isaia. În această lectură vedem că Dumnezeu ia cuvântul şi începe să vorbească. El vrea să schimbe din nou ceva, să facă o lume nouă: „Iată, Eu fac o lume nouă; ea apare deja; voi nu o vedeţi? voi face să mă preamărească animalele sălbatice: şacalii, struţii, pentru că eu fac să se potolească setea lor prin râurile care vor curge în locuri pustii”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că aceste imagini pe care profetul le foloseşte „animalele sălbatice” şi „apele care vor curge în locuri pustii”, nu sunt altceva decât prefigurarea popoarelor păgâne, care se vor adăpa la apele Sfintei Euharistii, din care bând cu toţii îl vor preamări pe Dumnezeu. Cel Preaînalt pregăteşte în mod lent descoperirea misterului său de Dumnezeu iubitor de oameni. Mai întâi în Vechiul Testament prin atâtea intervenţii în favoarea poporului său deşi acesta era mereu infidel; apoi în Noul Testament în persoana lui Cristos care aduce darul iertării de la Dumnezeu aşa cum spune sfântul apostol Paul în cea de-a doua lectură de astăzi.

            Mesajul lecturilor de astăzi, încearcă să ne facă să pătrundem tot mai mult în misterul cunoaşterii lui Cristos, pe care în curând îl vom celebra înviat. Dumnezeu este veşnic milostiv, Dumnezeu iartă păcatul omului, dar în acelaşi timp îi cere şi lui să-şi aducă partea sa, sau cel puţin să-şi recunoască vina. Imaginea cea mai grăitoare a liturgiei cuvântului de astăzi, este situaţia în care este pusă femeia prinsă în adulter, şi Cristos care este cumva forţat să ia o decizie în faţa mulţimii. Cristos se trezeşte dintr-odată înconjurat de o ceată gălăgioasă care îi aruncă în faţă pe cea care a greşit prin infidelitate conjugală. Evanghelia ne spune că farizeii şi cărturarii i-au adus acea femeie şi nu poporul de rând. Ca în multe alte ocazii în care aceştia au încercat să-l prindă pe Isus în diferite curse, acum toţi aceşti farisei şi cărturari îi întind o nouă cursă aţâţând şi mulţimea pe deasupra. În acest moment, cum putea Isus să îmbine atitudinea clară faţă de păcat şi faptul iertării „eu nu vreau moartea păcătosului ci ca el să trăiască şi să fie viu”. Tocmai acest lucru îl aşteptau învăţătorii legii de la Isus: să-şi arate poziţia sa. Ei au venit cu un plan bine întocmit şi intenţia lor era clară: aceea de a ucide pe acea femeie.

            Isus înainte de a acţiona, ia atitudinea pe care o lua mereu când trebuia să decidă ceva important. Evanghelistul Ioan ne descrie şi gestul aplecării lui Isus la pământ. Isus începe să scrie cu degetul pe pământ, lăsând timp suficient fariseilor şi cărturarilor să se gândească la vinovăţia proprie înainte de a condamna pe altul. Totuşi dorinţa lor de a ucide este din ce în ce mai acută; insistă la Isus până ce acesta se ridică de la pământ şi dă dreptul de a condamna o persoană aceluia care este fără de păcat. Scriitorul italian Giovanni Papini, în cartea sa „Viaţa lui Isus”, spune cu privire la vinovăţia celui care greşeşte: „Adultera n-ar fi înşelat dacă bărbaţii n-ar fi ispitit-o, dacă bărbatul ei ar fi ştiut să se facă iubit; hoţul n-ar fura dacă inima bogaţilor ar fi mai largă; ucigaşul n-ar ucide dacă mai înainte nu l-ar fi batjocorit cineva; nici femei desfrânate n-ar fi dacă bărbaţii ar şti să-şi înfrângă dorinţele; doar nevinovaţii ar avea dreptul să judece.” Aşadar, Isus a avut tăria să-i tulbure prin cuvintele lui. Evanghelia continuă spunând că toţi au plecat, de la cei mai bătrâni până la cei mai tineri, şi a rămas acolo doar cel care avea singur dreptul să condamne. Acum începe Isus să-şi dezvăluie misterul său de Dumnezeu iertător acestei femei, ca odinioară femeii samaritence, spunându-i cuvinte puţine dar precise: „eu nu te condamn dar mergi şi nu mai păcătui”. În acel moment îi arată femeii că ea este iertată, că a salvat-o de la moarte, pentru că moartea adevărată pentru ea putea să fie prin condamnarea din partea ambelor părţi, şi din partea celor care au adus-o şi din partea lui Cristos. El însă o salvează şi de la moartea fizică şi de la cea sufletească dar în acelaşi timp şi condamnă, dezaprobă păcatul ei: „mergi şi nu mai păcătui!”.

            În timpul războiului din Vietnam un tânăr, singurul fiu la părinţi a fost înrolat ca soldat. Cu trecerea timpului duritatea războiului i-a învârtoşat inima şi l-a transformat într-o fiară cu o dorinţă nestăpânită de a ucide mereu. După un timp a avut posibilitatea de a se întoarce acasă la părinţii săi. Viaţa lui, însă, era schimbată cu totul. Dorinţa nestăpânită după sânge l-a făcut să le spună părinţilor că are intenţia de a se întoarce pe front ca voluntar. Părinţii au încercat să-l oprească dar la insistenţele lor şi-a luat arma şi a înlăturat şi această piedică din calea planului său. Pe când tatăl îşi trăia ultimele clipe i-a spus fiului: „Să ştii că noi te-am iertat chiar dacă ne-ai ucis, dar să nu spui nimănui că ai ucis pe cei care te-au iertat pentru că ar fi o batjocură la adresa acestui dar dumnezeisc”. Întorcându-se pe front a fost prins, condamnat la moarte, şi înainte de executarea sentinţei l-a chemat pe prietenul său spunându-i: „Îmi pare rău că nu mai am dreptul de a trăi, dar sunt fericit că măcar o singură dată în viaţă am fost iertat”.

            La fel ca acest tânăr poate ar fi voit să spună şi adultera din evanghelie: sunt fericită că sunt iertată sau mai precis aşa ar trebui să spună fiecare creştin când Dumnezeu îl iartă. De aceea în mesajul evangheliei de astăzi ne regăsim cu toţii, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri. Pentru că toţi suntem păcătoşi, toţi avem nevoie de iertarea adusă de Cristos. Sfântul Paul în cea de a doua lectură le mărturiseşte filipenilor că el a preferat să piardă toate să le socotească gunoi numai că să-l poată câştiga pe Cristos. Ascultarea sa faţă de legea veche nu i-a adus nici iertarea nici mântuirea, dar credinţa în Cristos i-a dobândit iertarea de la Dumnezeu. Femeia adulteră pusă în faţa legii vechi era condamnată, dar pusă în faţa lui Cristos a fost mântuită.

            În concluzie, liturgia cuvântului de astăzi ce ne spune nouă celor de faţă? Mesajul lecturilor de astăzi ne invită să facem experienţa păcătosului convertit, ne invită să experimentăm iertarea lui Dumnezeu, să stăm în faţa lui Cristos ca aceea femeie păcătoasă şi să aşteptăm iertarea de la el. Profetul Isaia ne dă o imagine a cuvintelor lui Dumnezeu „Nu vă mai gândiţi la lucrurile vechi. Iată eu fac o lume nouă”; Cristos în evanghelie ne spune acelaşi lucru „De acum mergi şi nu te mai întoarce la păcatele tale”. Cunoscând astfel iubirea lui Dumnezeu, şi recunoscându-ne mereu în faţa lui ca cei care avem mereu de iertarea Sa, putem spune cu apostolul Paul: „Pe El vreau să-l cunosc cu suferinţa şi învierea Lui, în speranţa că voi putea ajunge şi eu la învierea din morţi”.

                                                                                                                      Florin Spătariu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.