Categorii

Duminica a V-a a Paștelui – Anul C

Duminica-V-TP-CFap 14,20b-26; Ap 21,1-5a; In 13,31-33a.4-35

            Şi în această duminică Biserica îşi exprimă din nou bucuria sa pentru marele mister al mântuirii noastre, pe care l-a realizat Cristos prin moartea şi învierea sa. De fapt, aceste 50 de zile ale timpului pascal trebuie să fie trăite cu bucurie ca o singură zi de sărbătoare, ca o „duminică mare”, cum spunea sfântul Atanaziu.

            Dintr-o lectură atentă a textelor pe care Biserica ni le propune la liturgia cuvântului de astăzi putem constata cu uşurinţă prezenţa unui adjectiv comun: nou. Însuşi antifonul de la intrare conţine acest adjectiv: „Cântaţi Domnului un cântec nou, pentru că a făcut lucruri minunate”. În prima lectură vedem cum Paul şi Barnaba au întemeiat comunităţi creştine noi şi au hirotonit preoţi pentru fiecare biserică din acea regiune. Lectura a doua scoate cel mai clar în evidenţă ideea de noutate: „Eu, Ioan, am văzut un cer nou şi un pământ nou (…), … am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu noul Ierusalim… (…) Atunci cel care şade pe tron a spus: «Iată eu fac o lume nou㻄. Antifonul de la Aleluia, care preia cuvintele lui Isus din Evanghelie, conţine acelaşi adjectiv: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unii pe alţii”. Ba mai mult, chiar rugăciunea de după împărtăşanie conţine acelaşi adjectiv: „… fii îndurător cu poporul tău Doamne… şi ajută-l… să treacă la o viaţă nouă”.

            Dar ce vrea să semnifice această noutate? Ideea de nou este caracteristică timpului pascal. Prin moarte şi înviere, Isus a trecut de la viaţa precedentă la o viaţă nouă, la o viaţă diferită de cea anterioară. Învierea lui Isus nu s-a asemănat cu cele înfăptuite de El însuşi: nu s-a asemănat nici cu învierea fiicei lui Iair (cf. Mt 9,23-26; Mc 5,35-43; Lc 8,49-56), nici cu cea a tânărului din Nain (cf. Lc 7,11-17), nici cu cea a lui Lazăr (cf. In 11,1-45), şi nu s-a asemănat nici cu cele înfăptuite de apostoli (cf. Fap 9,36-42). Prin înviere aceştia au revenit la o viaţă normală, reluând toate funcţiile biologice şi fiziologice de mai înainte. Învierea lui Cristos, ca de altfel şi învierea noastră, a fost cu totul diferită: a reprezentat începutul unei vieţi noi, în care materia nu-şi mai are nici un rol. Va fi un trup glorificat. Prin înviere va începe o viaţă nouă, în care va fi un cer nou şi un pământ nou, un Ierusalim nou, în care toate lucrurile vor fi noi.

            Plecând dintre apostoli, Isus ne-a lăsat o poruncă nouă: „Să vă iubiţi unii pe alţii” (In 13,35; 15,12). Isus proclamă această poruncă în timpul ultimei sale cine. Episodul spălării picioarelor şi discursurile care însoţesc acest gest formează un preludiu la lunga conversaţie ce va urma între discipoli şi Maestru (In. cc. 13-16). Astfel sfântul Ioan vrea să arate sensul profund al întregii vieţi a lui Isus în momentul în care trece de la existenţa terestră la cea cerească. Deci, putem spune că acesta este testamentul lui Isus. Dar care este noutatea acestei porunci? Iubirea şi prietenia existau şi în timpul lui Isus, ba mai mult existau de la începutul lumii. Dar Isus vrea să ne iubim aşa cum ne-a iubit El. Domnul vrea să ne iubim până la eroism, până la jertfirea propriei vieţi pentru alţii. „Nu există iubire mai mare decât aceea ca să-ţi dai viaţa pentru prietenii tăi” (In 15,13). Prin învăţătura sa, explicitată în parabola samariteanului milostiv (Lc 10,29-37), prin imaginea judecăţii viitoare (Mt 25, 31-46), dar mai ales prin exemplul său, Isus ne arată universalitatea iubirii. Noutatea iubirii aduse de Cristos consta în faptul ca farizeii şi cărturarii să-i iubească pe vameşi şi păcătoşi, stăpânii să-i iubească pe sclavi, iar sclavii pe stăpâni etc. Aceasta este noutatea iubirii propuse de Cristos: să-i iubim pe toţi. Este o lege nouă pentru timpuri noi, inaugurate şi revelate de misterul lui Cristos.

            Această poruncă ne este dată şi nouă astăzi de mesajul Evangheliei. Domnul ne repetă că trebuie să-i iubim pe toţi fără deosebire, că trebuie să-i iubim şi pe duşmanii noştri. Tocmai în aceasta constă originalitatea iubirii predicate de Isus. Ea nu are corespondent în nici o ideologie şi în nici un sistem filosofic. Motivaţia iubirii faţă de aproapele trebuie să fie iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Cu siguranţă că iubirea lui Dumnezeu s-a manifestat în opera creaţiei şi în lucrările minunate săvârşite în Vechiul Testament, dar mai ales prin intermediul întrupării Fiului Său. Prin viaţa, moartea şi învierea Lui, Dumnezeu ne-a dat un har, o iubire care depăşeşte cu mult toată iubirea revelată anterior şi ne-a făcut prietenii Săi. În Cristos se manifestă sensibil iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, deoarece este manifestarea vizibilă a iubirii invizibile a Tatălui. El este mărturia supremă a iubirii lui Dumnezeu faţă de orice om. Dumnezeu Tatăl a luat iniţiativa trimiţându-l pe Fiul său Unul născut. Fiul acceptă şi revelează iubirea Tatălui ucenicilor, ucenicii la rândul lor, trăind porunca iubirii frăţeşti, îl mărturisesc pe Dumnezeu în lume ca un Dumnezeu care este iubire. Noi suntem chemaţi să ne arătăm fii ai lui Dumnezeu şi numai trăind iubirea creştinul se arată fiu al lui Dumnezeu, care îl cunoaşte pe Dumnezeu. Cine în schimb nu-şi iubeşte aproapele nu-l cunoaşte nici pe Dumnezeu pentru că nu-i îndeplineşte voinţa. Dar cine este aproapele nostru? O întrebare simplă, dar totuşi greu de răspuns în practică. Iubirea noastră trebuie să o extindem „la toţi oamenii, fără deosebire de rasă, condiţie socială sau religie. Aşa cum Dumnezeu ne-a iubit cu o iubire gratuită, la fel şi creştinii cu caritatea lor trebuie să se preocupe de fiecare om, iubindu-l cu acelaşi sentiment cu care Dumnezeu s-a preocupat de om…” (Ad gentes 12).

            Dar ce înseamnă în mod concret a ne iubi unii pe alţii? „Iubirea creştină a aproapelui”, aşa cum scria teologul K. Hörmann, „constă în a voi pentru el acea dezvoltare naturală şi supranaturală la care este chemat de Dumnezeu şi să-l ajutăm să ajungă la atingerea acestui ideal”, care este mântuirea. Nu ajunge să dorim numai binele altuia, ci trebuie să lucrăm pentru realizarea acestui lucru, bineînţeles după posibilităţile noastre. Criteriul şi măsura iubirii faţă de aproapele nostru trebuie să fie date de „regula de aur” a Evangheliei: „Ceea ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor” (Mt 7,12; Lc 6,31).

            O concretizare a acestei porunci am văzut-o în prima lectură a liturgiei cuvântului de astăzi. Paul şi Barnaba îi încurajează, în timpul primei lor călătorii misionare, pe noii convertiţi ca să fie perseverenţi în credinţă şi să organizeze comunităţile creştine. Ei îi învăţau pe credincioşi că nu trebuie păstrată credinţa doar prin respectarea unor legi, unor adevăruri de credinţă, ci prin trăirea unei vieţi conforme cu exigenţele Evangheliei, conform poruncii iubirii date de Isus: „Iubiţi-vă unii pe alţii”. Dragostea creştină trebuie să devină norma fundamentală a comunităţii de credinţă, care are misiunea de a mărturisi în faţa oamenilor iubirea lui Dumnezeu. Această dragoste fraternă este singurul criteriu de identificare a ucenicilor lui Isus. Prin aceştia Cristos este mereu actual, mereu nou. La fel trebuie să fie şi creştinul, care trebuie să se reînnoiască în iubire.

            Iubirea „mereu nouă” a creştinului de astăzi este un semn al acelei prezenţe mântuitoare şi a acelei comunităţi în care Domnul va şterge „orice lacrimă din ochii noştri” (Apoc 21,4). Lumea cea dintâi, cea care din cauza păcatului se afla sub blestemul lui Dumnezeu, a trecut. Odată cu înfăptuirea răscumpărării definitive aduse de Cristos această lume a fost curăţită, a fost eliberată de osânda care apăsa asupra ei din cauza căderii în păcat a primilor oameni. Realitatea nouă pe care o prezintă sfântul Ioan în Apocalipsă este cetatea celor aleşi, noul Ierusalim, în contradicţie cu realitatea Babilonului (cf. Gen 11, 1-9). Ierusalimul, acest oraş terestru atestat de Biblie ca fiind oraşul lui David, capitala şi centrul religios al Israelului, oraşul sfânt, oraşul templului sfânt, oraşul în care a murit Isus, oraşul în care s-a fondat prima comunitate creştină, este transferat acum în cer, unde se împlineşte planul salvific al lui Dumnezeu. Expresiile „un cer nou”, „un pământ nou” au fost preluate din cartea profetului Isaia (cc. 51 şi 65) şi exprimă simbolul reînnoirii erei mesianice, eră în care nu va mai exista marea, acest loc care simbolizează prezenţa diavolului, duşmanul lui Dumnezeu. Cadrul acestei lecturi ne prezintă trăirea bucuriei pascale, ne animă să trăim cu generozitate faza terestră a adeziunii noastre la Cristos, a împlinirii poruncii iubirii date de Isus.

            Scriind despre acest „apostol al iubirii”, cum a fost numit sfântul Ioan evanghelistul, sfântul Ieronim nota într-una din operele sale: La vârsta de aproape 100 de ani, în timp ce era episcop la Efes, repeta mereu în predicile sale: „Fiii mei, iubiţi-vă unii pe alţii!” Întrebat odată de ce repetă mereu numai aceste cuvinte sfântul Ioan răspunse: „Dacă vă iubiţi reciproc, împliniţi toată legea”.

            Asemenea sfântului Ioan, astăzi Cristos ne porunceşte şi nouă celor prezenţi la această Sfântă Liturghie: „Iubiţi-vă unii pe alţii”. Această poruncă îşi găseşte puterea în celebrarea Euharistiei. Liturghia, aşa cum s-au exprimat Sfinţii Părinţi, aşa cum o explică teologia de astăzi, este prin excelenţă sacramentul iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni şi taina iubirii dintre oameni. Celebrând Euharistia împreună, văzându-ne în jurul altarului, recunoscându-ne la frângerea pâinii ca şi fraţi în Cristos, noi recunoaştem că porunca cea mai mare este aceea a iubirii. Este o poruncă pe care noi o trăim sacramental prin taina euharistică, o poruncă pe care o trăim în fiecare circumstanţă în care ne găsim, ştiind că în mijlocul nostru se află Cristos. Astăzi Dumnezeu ne cere fiecăruia dintre noi să-i păzim poruncile şi mai ales porunca iubirii. Noi rămânem în prietenia lui Dumnezeu dacă rămânem în iubirea lui. Nu există o cale de mijloc. De-a lungul istoriei mulţi au fost cei care au trăit porunca iubirii frăţeşti dată de Cristos, până la sfârşitul vieţii, oferindu-şi propria lor viaţă asemenea lui Cristos. Desigur că nu toţi putem ajunge la iubirea faţă de aproapele până la eroism. Dar iubirea se arată şi în lucruri mărunte, de zi cu zi, care în faţa lui Dumnezeu valorează mult. Orice acţiune a omului are valoare în faţa lui Dumnezeu.

            Aşadar, porunca nouă a iubirii este întemeiată pe dragostea reciprocă. Aproapele nostru este orice om; nu numai un necunoscut, dar cel de lângă noi, din propria noastră casă, colegul de muncă sau de şcoală, este orice om cu care venim în contact sau nu. Dar înainte de a-i iubi pe alţii trebuie să ştim să ne iubim creştineşte pe noi înşine şi astfel să ne putem întreba cu sfântul Augustin: „Dacă nu ştim cum să ne iubim pe noi înşine, cum vom putea să-i iubim cu adevărat pe fraţii noştri?” (Sermo 368).

                                                                                                                         Alois Moraru

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.