Categorii

Duminica a IX-a din Timpul de peste an – Ciclul C

Duminica-IX-TPA-C1Rg 8,41-43; Gal 1,1-2.6-10; Lc 7,1-10

      Popoarele antice păgâne vedeau în străini, adică în cei de alt neam un virtual duşman. Această concepţie mai persistă chiar şi astăzi în sânul unor popoare caracterizate de o aşa numită „cultură închisă”. Este cunoscut faptul că egiptenii, pe timpul lui Moise, refuzau să stea la masă cu evreii. În timpul lui Isus, nici grecii şi romanii, popoare civilizate ale acelui timp, nu erau departe de o asemenea mentalitate. Legislaţia biblică mozaică, spre deosebire de alte legislaţii ale popoarelor vecine, manifestă o grijă deosebită faţă de străini. Străinii erau puşi în categoria celor slabi, neputincioşi şi năpăstuiţi; în categoria clasei sociale celei mai defavorizate, a văduvelor şi orfanilor, de aceea această categorie merita o atenţie specială. Străinul era aproapele pe care evreul trebuia să-l iubească, şi să-l respecte ca pe el însuşi. În timpul regelui Solomon, ca urmare a dezvoltării economice rapide şi a intensificării relaţiilor diplomatice cu popoarele vecine, contactul lui Israel cu păgânii cunoaşte o creştere accentuată. Nu rareori puteau fi văzuţi în Templul din Ierusalim păgâni care se închinau Dumnezeului poporului ai căror oaspeţi erau. De aceea la consacrarea lăcaşului sfânt Solomon îl imploră pe Dumnezeu să asculte cererile acelor păgâni însetaţi de a cunoaşte adevărul şi pe adevăratul Dumnezeu. Cu toate prescrierile legale, cu toată deschiderea şi toleranţa lui Solomon aversiunea faţă de străini nu era absentă.Mai mult, era firesc ca ea să crească din moment ce poporul iudeu se afla sub ocupaţia altor popoare. În timpul lui Cristos iudeii erau tributari Cezarului de la Roma. Faptul nu putea să fie decât un motiv de iritare pentru majoritatea populaţiei. Paradoxal, centurionul roman din Evanghelia de astăzi, probabil un militar aflat în serviciul lui Irod Antipa, ne este prezentat ca fiind un om de caracter, apreciat de iudei; un om care ţinea mult la sclavul său bolnav, gata să moară. În faţa acestei situaţii el caută un răspuns. Dacă o parte din străini, din păgâni, după cum am auzit în prima lectură, îşi înălţau rugăciunile lor către Dumnezeul părinţilor lui Israel în Templul din Ierusalim, acum acest centurion, după ce a auzit de Cristos, crede cu tărie că singura salvare pentru aproapele iubit este Isus Cristos.

      În calitatea sa de păgân, nu are curajul să meargă la el pentru a-i cere intervenţia sa taumaturgică, dar trimite câţiva bătrâni pentru a-i cere vindecarea. Datorită profesiei sale militare, centurionul are o viziune exactă, clară asupra lumii, concepând-o ca pe o scară ierarhică. Se vede pe sine ocupând o anumită poziţie pe această scară; poziţie din care poate să ceară sau trebuie să dea ascultare. În el sensul puterii se conjugă cu cel al slujirii. Ştie cine este superior peste o serie de sectoare ale realităţii. Ştie că în domeniul politic se află în slujba lui Irod, dar pentru vindecarea sclavului bolnav recurge la Isus. El ştie că Isus este unicul care dispune de puterea de a vindeca pe acest pământ. Astfel, acest soldat este capabil să recunoască unicitatea puterii şi a persoanei lui Isus mai mult decât alţii care aparţin poporului ales. Este capabil să-l recunoască şi să-l cucerească. Nu născoceşte un plan de a-l înşela. El ştie că ceea ce doreşte Cristos poate să-i acorde.

      Dar, când Isus se apropie de casa sa, pentru a-i îndeplini cererea, trimite la El alţi prieteni pentru a-l opri să intre. Această atitudine se explică, pe de o parte prin nevrednicia de a-l primi pe Isus sub acoperământul său – cuvinte care au o însemnătate deosebită pentru fiecare din noi la Sfânta Liturghie – , apoi centurionul ştia poate că exista legea prohibitivă iudaică care interzicea vizitarea păgânilor, şi astfel voia să evite riscul trădării acestei norme din partea lui Isus; pe de altă parte, lucru forte important, avea o foarte mare încredere în puterea Cuvântului lui Isus: dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sclavul meu. În faţa acestei mărturisiri de credinţă Isus exclamă: vă spun, nici în Israel nu am întâlnit o asemenea credinţă. Credinţa acestui soldat roman este impresionantă. Cristos o răsplăteşte, după cum ştim, redândui acelui bolnav sănătatea. Meditând asupra episodului, putem vedea că centurionul crede deja în divinitatea lui Cristos, lucru pe care iudeii nu-l puteau concepe, de aceea a avut curajul să-i ceară cu stăruinţă intervenţia – în virtutea tăriei credinţei sale.

      Nu acelaşi lucru îl putem spune despre credincioşii unei anume parohii din Oklahoma, unul dintre cele cincizeci de state ale Federaţiei americane. După o secetă îndelungată, o parte din ei a mers la păstorul lor insistând să celebreze o Sfântă Liturghie pentru a obţine ploaia. La data şi la ora anunţată s-a adunat multă lume din care, de acestă dată, făceau parte şi multe persoane care nu mai frecventau Biserica. Preotul, atunci, s-a adresat celor prezenţi: „Aţi venit să-i cereţi lui Dumnezeu binecuvântarea unei ploi curate… dar … dar niciunul măcar nu şi-a luat cu el umbrela. Cum vreţi ca Dumnezeu să vă asculte?

      Ne putem da seama cu uşurinţă, dincolo de tâlcul exemplului că demersul acelor credincioşi de a fi binecuvântaţi cu o ploaie bună şi curată nu avea suportul necesar: credinţa în puterea lui Dumnezeu de a le îndeplini cererea. Lipsa lor de credinţă nu era doar „o dispoziţie” de moment exprimată, să spunem, prin faptul de a nu-şi fi luat umbrela, dar era rodul unei atitudini anterioare, a unei ignorări continui a raportului lor cu Dumnezeu. Putem vedea de asemenea, superficialitatea credinţei lor.

      Isus Cristos întâlneşte însă, credinţa trainică şi autentică la un păgân. De aceea episodul evanghelic trebuie să ne pună în faţa unui examen serios de conştiinţă: încercăm şi noi să ne asumăm acea credinţă trainică pe care Isus a descoperit-o la acel străin de neamul lui Israel? Încercăm să ne punem calităţile, posibilităţile, autoritatea, în slujirea celorlalţi, depăşind interesele personale, venind în sprijinul celor care ne cer ajutorul? Trebuie să ne întrebăm dacă în raportul nostru cu Dumnezeu există acel echilibru necesar între credinţă şi aşteptare, între ceea ce credem şi ceea ce cerem?

      Este adevărat, credinţa este rodul harului lui Dumnezeu. Dumnezeu însă, a revărsat acest har al său în sufletul nostru la Botez, l-a întărit la Mir, şi-l întăreşte oridecâteori participăm la Sacramente, la viaţa Bisericii, oridecâteori ne rugăm cu inima curată şi deschisă. Când îndeplinim acestea conlucrăm cu harul, realizăm un dialog al credinţei, facem experienţa lui Dumnezeu. Aşa devenim din ce în ce mai obiectivi în credinţă, mai fermi în decizii şi mai puţin cuprinşi de undele entuziasmului trecător. Numai atunci credinţa noastră devine o credinţă puternică, plină de discernământ. Sfântul Paul, în cea de a doua lectură de astăzi,ne îndeamnă să urmăm mereu adevărata cale, adevărata Evanghelie chiar dacă un înger din cer ar râvni să ne obstaculeze. Un lucru important pe care noi trebuie să-l avem în vedere în drumul credinţei noastre este conştientizarea lipsurilor din viaţa noastră creştină, a lipsurilor în credinţă şi a lipsei de credinţă.

      În cartea sa „Jurnalul fericirii”, Nicolae Stheindhard, un evreu convertit, devenit călugăr, făcând exegeza versetului cred Doamne, ajută necredinţei mele, pe care îl consideră atât de apofatic, spune: nu cred şi totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevătat. Cred de vreme ce îi spun Doamne lui Cristos; nu cred de vreme ce îl rog să vină în ajutorul necredinţei mele. Dar cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui care urmează să-i cred … Celui căruia m-am încredinţat… Şi noi ne-am încredinţat viaţa lui Cristos. Să o facem necontenit, fără rezerve, pentru ca într-o zi Cristos să spună fiecăruia dintre noi: nici în Israel nu am văzut o asemenea credinţă.

                                                                                                                       Fabian Măriuţ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.