Categorii

Duminica a IX-a din Timpul de peste An – Ciclul B

Dt 5,12-15; 2Cor 4,6-11; Mc 2,23-3,6

„Sâmbăta a fost făcută pentru om, şi nu omul pentru sâmbătă; pentru că Fiul Omului este stăpân şi al sâmbetei” (Mc 2,27-28).

Cât de mult preţuiau creştinii primelor veacuri duminica, sărbătoarea zilei Domnului! Pentru a asculta Cuvântul Domnului şi pentru a primi preţiosul Trup şi Sânge al lui Cristos, încetau orice altă activitate şi se adunau în diferite case sau în catacombe, iar atunci când erau găsiţi de către cei care-i persecutau, creştinii nu ezitau să-şi mărturisească propria credinţă chiar cu preţul vieţii, spunând: Nu putem trăi fără duminică. Însufleţiţi de aceeaşi credinţă, ne-am adunat şi noi astăzi în casa Domnului, în duminica a IX-a de peste an, deoarece Domnul, asemenea unui prieten, ne-a dat întâlnire şi vrea să ne vorbească, ba, mai mult, vrea să vină în casa şi în sufletul nostru. De felul în care vom răspunde sau nu acestei invitaţii la întâlnire va depinde nu numai fericirea noastră veşnică în ceruri, ci şi fericirea noastră pe acest pământ. Vă întrebaţi oare de ce? Pentru că, aşa cum spune psalmistul în Psalmul 127, „dacă Domnul n-ar zidi casa, în zadar ar trudi cei care o zidesc” (Ps 127,1). Omul are nevoie nu numai de binecuvântări spirituale, ci şi de binecuvântarea activităţii şi a muncii sale, căci fără această binecuvântare toate faptele sale rămân goale şi lipsite de eficacitate. Şi pentru ca această binecuvântare să se reverse asupra lui şi asupra întregii sale activităţi, una dintre condiţiile esenţiale este respectarea acelei legi pe care Domnul a înscris-o în toate făpturile şi pe care a dăruit-o odinioară poporului său ca semn al legământului, şi anume: respectarea legii repausului duminical, respectarea zilei de odihnă a Domnului.

Din lecturile proclamate azi în Liturgia cuvântului, putem vedea cum Dumnezeu, prin modul său de a acţiona, se oferă omului ca model al acţiunii umane. După cum Dumnezeu „s-a odihnit şi şi-a tras sufletul” în ziua a şaptea (Ex 31,17), la fel, şi omul trebuie să „se odihnească” şi să-i lase şi pe ceilalţi, mai ales pe săraci, „să-şi tragă sufletul”.

În pasajul evanghelic al acestei duminici, luat din Evanghelia după sfântul Marcu, fariseii ne sunt prezentaţi ca fiind şi ei interesaţi de Cristos, însă interesul lor nu se datorează faptului că ar fi atraşi de persoana şi de învăţătura Lui. Fariseii, spune Evanghelia, îl pândeau pe Isus să vadă dacă îl va vindeca pe omul cu mâna paralizată în zi de sâmbătă, ca astfel să-l poată acuza şi da la moarte (cf. Mc 3,2). Iar atunci când ucenicii lui Isus, trecând printr-un lan de grâu, au început să rupă spice, fariseii pun în discuţie poziţia lui Isus faţă de Lege şi în special faţă de sfinţirea Sabatului (cf. Mc 2,24). Cristos însă, dându-l ca exemplu pe David, precursorul său mesianic, vrea să afirme că smulgerea spicelor, atunci când omului îi este foame, nu este o încălcare a legilor divine a Sabatului. Este, cel mult, o încălcare a regulilor fariseice de interpretare a Legii. Afirmaţia lui Isus precum că „sâmbăta este făcută pentru om, şi nu omul pentru sâmbătă” (Mc 2,27), trebuie să fi fost neaşteptată şi surprinzătoare: pentru prima dată, valoarea sabatului era relativizată. În Vechiul Testament era vorba despre o valoare absolută şi Moise, din porunca lui Dumnezeu, a poruncit să fie daţi la moarte cei care n-o respectă. Cristos pune acum valoarea persoanei umane mai presus de această normă considerată intangibilă de farisei şi vrea ca viaţa omului să fie pătrunsă, mai presus de litera Legii, de spiritul ei, care este iubirea. Şi în acest sens, Cristos ne oferă un exemplu în Evanghelie prin vindecarea omului cu mâna paralizată. Pentru a-l vindeca, Isus îi spune doar atât: „Întinde-ţi mâna!” Şi nouă astăzi Cristos ne adresează acelaşi îndemn: Omule, nu te teme, întinde-ţi mâna; ascultă de Cuvântul meu şi deschide-mi uşa inimii tale, căci numai astfel te pot vindeca. Nu refuza binecuvântarea pe care vreau să ţi-o ofer, căci s-ar putea ca ea să nu se mai întoarcă niciodată pentru tine.

Se povesteşte despre vieţuitoarele pământului că într-o zi s-au adunat, deoarece şi ele voiau să aibă duminică. Leul, luând cuvântul, spuse furios: „Pentru mine, duminică este numai atunci când mănânc o gazelă”. Calul spuse: „Mi-ajunge o grămadă mare de iarbă ca să pot spune că este duminică”. Un alt animal, leneşul, spuse: „Pentru ziua de duminică am nevoie de o ramură mai groasă pe care să pot dormi mai bine”. Păunul spuse cu mândrie: „Un set de pene noi sunt suficiente pentru duminica mea”. Aşa discutară animalele ore în şir şi toate dorinţele lor se îndepliniră, dar pentru nici unul nu fusese duminică. Atunci câţiva oameni trecură pe acolo şi râseră: „Dar nu ştiaţi că duminică este abia atunci când vorbeşti cu Dumnezeu ca şi cu un prieten?”

Această povestire cu siguranţă că nu este decât o închipuire a cuiva, însă ea vrea să ne transmită un adevăr pe care omul zilelor noastre se pare că îl uită din ce în ce mai mult, dacă nu l-a uitat deja, şi anume că duminică nu este atunci când avem o mâncare mai deosebită de pus pe masă, că duminică nu este atunci când ne etalăm veşmintele mai deosebite sau atunci când avem mai mult timp pentru odihnă sau distracţii. Duminică este doar atunci când participăm în mod conştient şi activ la Sfânta Liturghie, şi nu doar ca străini sau spectatori muţi, duminică este doar atunci când ne ocupăm mai mult de sufletul nostru, atunci când ne rezervăm un timp mai deosebit pentru a vorbi cu Dumnezeu în rugăciune ca şi cu un prieten.

„Sâmbăta a fost făcută pentru om, şi nu omul pentru sâmbătă” (Mc 2,27), de aceea, în prima lectură luată din Cartea Deuteronomului, Moise, la porunca Domnului, porunceşte poporului să nu împlinească vreo muncă servilă în timpul sărbătorilor Domnului, pentru a trăi cu inima plină de bucurie raporturile cu alţii şi pentru a-şi aminti de faptele minunate săvârşite de Dumnezeu în favoarea poporului ales, pe când acesta se mai afla încă în robia Egiptului. Punând o limită muncii sale, evreul nu devine sclavul muncii şi al dorinţei de câştig: respectând sabatul, acesta se arată a fi liber, asemenea creatorului. Din şapte zile câte sunt într-o săptămână, şase zile i-a dăruit Dumnezeu omului pentru muncă, însă a şaptea vrea să o sfinţim pentru El. Omul, în schimb, atunci când vrea să păstreze şi această zi pentru sine, nu face altceva decât să se asemene cu acel cerşetor căruia un om, care avea şapte galbeni, i-a dăruit şase, iar acesta, în loc să-i mulţumească, i l-a cerut şi pe al şaptelea. Ce răsplată mai merită oare un astfel de om?

Sabatul poate fi considerat ca sărbătoarea primordială a poporului evreu. În literatura rabinică, sabatul are o valoare de mântuire, cel dintâi mântuit fiind însuşi Adam cu ocazia celebrării primului sabat. În creştinism, duminica păstrează trăsăturile caracteristice ale sabatului, primind, bineînţeles, un conţinut nou. Fiind „a opta zi”, urmând după sabat, semnifică noua creaţie inaugurată cu învierea lui Cristos. Spre deosebire de sabat, duminica primeşte de la Cristos, aşa cum am putut vedea în Evanghelie, o caracteristică în plus, pe care o nesocoteau fariseii, şi anume: este ziua carităţii. Prin tradiţie, duminica este consacrată de pietatea creştină faptelor bune şi slujirii celor bolnavi sau bătrâni. De asemenea, creştinii trebuie să sfinţească duminica dăruind familiei şi celor apropiaţi timpul şi grija lor, greu de acordat în celelalte zile ale săptămânii.

Sfântul apostol Paul, în a doua lectură de azi, luată din Scrisoarea a doua către Corinteni, exprimă principiul general al paradoxului apostolic:

Noi, apostolii – spune sfântul Paul –, ne asemănăm cu acei oameni care poartă o comoară în vase de lut, ca să se arate că puterea extraordinară pe care o avem nu vine de la noi, ci de la Dumnezeu (2Cor 4,7).

Acest principiu pe care sfântul Paul îl aplică la toţi oamenii îşi găseşte aplicaţia în versetele 8-9, acolo unde sunt descrise unele circumstanţe dramatice ale vieţii apostolice, din care Dumnezeu i-a eliberat întotdeauna, chiar şi în ultimul moment, pe ucenicii săi. Sfântul Toma de Aquino, teolog şi filozof medieval, care a trăit între anii 1225-1274, spunea: „Dacă am fi fost din punct de vedere uman bogaţi, puternici şi nobili, tot ceea ce am face nu am atribui lui Dumnezeu, ci nouă”. Să nu uităm însă că victoria aparţine în ultimă instanţă întotdeauna lui Dumnezeu.

Şi astăzi, ca şi în trecut, Dumnezeu vrea să facă lucruri minunate pentru poporul său. Şi astăzi, ca şi în trecut, Dumnezeu vrea să ne elibereze din „sclavia Egiptului”, să ne vindece de bolile şi de infirmităţile noastre şi să reverse binecuvântarea sa asupra noastră. Vom colabora noi oare cu harul său? Îl vom primi pe Cristos în sufletele şi în familiile noastre, sau poate îl vom lăsa afară la uşă să bată?

Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru această zi de sărbătoare, Ziua Domnului şi a Bisericii, prin care ne-a dat posibilitatea să fim împreună cu El şi cu semenii noştri, pentru a celebra memorialul victoriei pascale, şi să-l rugăm ca, prin mijlocirea Fericitei Fecioare Maria, să ne facă mereu disponibili spre a recunoaşte că Domnul rămâne printre noi ca un însoţitor fidel în drumul nostru spre patria cerească şi să ne dăruiască harul de a-l putea primi mereu în sufletele noastre. Întorcându-ne acasă, vă invit să luăm aminte la acel îndemn mereu actual pe care îl păstrează Tradiţia Bisericii şi să-l punem în practică cu ajutorul Duhului Sfânt:

Veniţi devreme la biserică, apropiaţi-vă de Domnul şi mărturisiţi-vă păcatele, căiţi-vă în rugăciune (…). Luaţi parte la sfânta şi dumnezeiasca liturgie, terminaţi-vă rugăciunea şi nu plecaţi înainte de încheiere (…). Am spus deseori: această zi vă este dată pentru rugăciune şi odihnă. Este ziua pe care a făcut-o Domnul. Să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.

Ştefan BORTĂ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.