Categorii

Duminica a IX-a din Timpul de peste An – Ciclul B – Lectio divina

Într‑o zi de sâmbătă, Isus trecea printr‑un lan de grâu. Şi, în mers, ucenicii săi au început să rupă spice.

Înainte de invazia maşinilor şi motocicletelor, odinioară, în sate, oamenii petreceau duminica după amiază plimbându-se liniştit, pe jos, în familie ori cu prietenii, prin ţinuturile învecinate. Iudeii credincioşi, şi astăzi, îşi petrec sabatul în acest fel: este ziua rugăciunii, a studiului, a vieţii de familie…

Grupul prietenilor lui Isus ne apare ca un grup spontan, fără griji, care nu-şi petrece timpul socotind ce este „permis” ori „interzis” în ziua sabatului. Trecând prin lan, încep să ronţăie boabe de grâu.

Doamne, dă‑ne şi nouă să păstrăm gustul  lucrurilor simple, al vieţii obişnuite.

Fariseii au spus: „Iată ce fac în zi de sâmbătă! Acest lucru nu e permis”.

Fariseii sunt oameni drepţi. Nu avem nici un motiv să‑i suspectăm apriori. Sunt sinceri, integri, generoşi, plini de grijă ca să  aplice Legea până în cele mai mici amănunte. „Nu există poruncă mică”, spun înţelepţii lor. Scotociseră Biblia şi găsiseră 39 de fapte interzise pentru toată durata „Sabatului”, cuvânt care în ebraică înseamnă „odihnă”. Astfel, nu aveau voie să meargă mai mult de 1392 de metri. Evident, era interzis de a secera (Ex.34,21). Tocmai, încălcarea acestei interdicţii de a face orice muncă manuală, fariseii i-o reproşează  în mod direct lui Isus… în loc să‑i atace pe ucenicii lui. Dragostea faţă de Lege la  „hassidim”, „cei credincioşi”, merge până acolo încât îi silesc pe toţi fraţii lor iudei să o respecte. În cartierul Mea Shéarim, de exemplu, se ridică vineri seara baraje din crengi de copac pentru a împiedica maşinile să circule în ziua de Sabat…  încă şi astăzi, în plin Ierusalim. Devotament faţă de „voinţa celui Preaînalt!” Orice încălcare este scandaloasă.

Isus le‑a răspuns: „N‑aţi citit niciodată ce a făcut David, când era strâmtorat şi flămând, el şi însoţitorii săi? În timpul marelui preot Abiatar, el a intrat în casa lui Dumnezeu şi a mâncat pâinile pregătite pentru ofrandă, pe care numai preoţii aveau voie să le mănânce, şi a dat şi însoţitorilor săi”.

Ne‑am putea aştepta ca Isus, atât de atent la voinţa lui Dumnezeu, să fie de acord cu aceşti credincioşi, plini de grijă să aplice Legea cu toată precizia. Însă, tocmai că Isus îşi face despre Dumnezeu o cu totul altă idee decât cea a acestui Dumnezeu chiţibuşar. Răspunsul lui este de o îndrăzneală nemaiauzită: îndrăzneşte să-i scuze pe cei care calcă Legea, folosindu-se chiar de un pasaj din Scriptură (1Sam 21,1‑7). Gestul lui David avea toată aparenţa unei încălcări sacrilege. David, şef de bandă, intră cu adunătura lui de soldaţi în sanctuarul din Nob. Pe masa sfântă sunt aşezate ritual, în două grămezi de câte şase, cele douăsprezece Pâini pentru Ofrandă, ce reprezintă simbolic prezenţa permanentă în faţa lui Yahveh a celor 12 triburi ale lui Israel. Nici un laic nu putea atinge aceste pâini sacre. În fiecare Sabat erau reînnoite, iar pâinile vechi erau mâncate pe loc de preoţi! Or iată că acei în-afara-legii ai lui David se năpustesc… şi le mănâncă… Dar lucrul cel mai rău este că Isus e de acord. Şi justifică gestul lor pur şi simplu prin faptul că „le era foame!”. În numele unei simple „nevoi umane”, un om are dreptul să încalce o lege a cultului. Necesitatea prevalează asupra unei legi pozitive, oricât de categorică ar fi ea.

Şi Isus a continuat: „Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă!”

Formulă revoluţionară, scandaloasă pentru vremea lui. Isus răstoarnă morala tradiţională a timpului său: orice „lege”, fie că vine de la oameni fie de la Dumnezeu, este în slujba omului! şi nu invers. Simpla viaţă a omului căruia îi este foame are mai mare preţ în ochii lui Dumnezeu decât toate actele de observare a legii.

Mulţumim, Isuse, pentru că ni l‑ai revelat pe acest Dumnezeu… acest Dumnezeu care ia apărarea omului. Eliberează‑ne, Isuse, de toate orizonturile noastre înguste, de toate formalismele. Fă‑ne mai atenţi la nevoile fraţilor noştri.

„Fiul Omului este stăpân şi peste sâmbătă”.

Da, această pagină de evanghelie, ca multe altele, ne revelează identitatea acestui om uimitor: el îndrăzneşte să pretindă că are puteri depline… se identifică cu Fiul Omului, acel personaj ceresc însărcinat să realizeze adevărata împărăţie a lui Dumnezeu. (Dan 7).

Altă dată, Isus a intrat într‑o sinagogă.

Aici fariseii sunt la ei acasă, în acest lăcaş al Legii, care este o sinagogă. În fiecare Sabat  credincioşii se adună acolo de trei ori: un prim oficiu vineri seara, un altul sâmbătă dimineaţa, iar un al treilea, după amiază. Rugăciunea comunitară, la care numai bărbaţii sunt invitaţi, cuprinde în esenţă lectura din Torah (Legea), cântarea psalmilor, şi rugăciuni de laudă sau de cerere.

Acolo era un om care avea o mână paralizată. Fariseii îl pândeau pe Isus, să vadă dacă îl va vindeca în zi de sâmbătă şi astfel să îl poată acuza.

În această adunare, ce ar trebui să fie o adunare de fraţi în comuniune unii cu alţii, se descoperă în realitate, sub crusta superficială a acestor oameni aşezaţi unii lângă alţii, nişte opoziţii înverşunate. Se ignoră unii pe alţii, din obişnuinţă, şi fără probleme: s-au obişnuit cu acest om handicapat, nu-l mai văd. Dar se mai şi urăsc: fariseii nu sunt atenţi la liturgie decât pentru a supraveghea dacă Isus nu va face ceea ce este interzis. Acest tânăr Rabbi începe să aibă reputaţia că nu aplică toată Legea: îl spionează ca să-l prindă în flagrant delict.

Eliberează-ne, Doamne, de criticările noastre, de lipsa noastră de iubire.

Isus a spus omului care avea mâna paralizată: „Vino, şi stai în mijloc”.

Acest Isus este un provocator. Ceea ce el va face şi va spune trebuie să aibă multă importanţă. Isus este un om liber, pe care nimic nu‑l va face să devieze din drumul său.

Apoi s‑a adresat celorlalţi: „În zi de sâmbătă este permis să faci bine, sau să faci rău? Să salvezi o viaţă, sau să o laşi să se piardă?

Întrebarea lui Isus, sub formă interogativă cum face deseori, conţine de fapt cinci „revelaţii”: Isus revelează aici „misiunea sa”, care este aceea de a mântui… revelează „cum îl înţelege el pe om”, şi anume primatul conştiinţei asupra oricărei reguli… îl revelează pe „adevăratul Dumnezeu”, care este pentru sănătatea, pentru viaţa, pentru fericirea creaturilor sale… şi mai revelează, în mod paradoxal, adevăratul sens al „Legii”, restituindu‑i scopul ei (Sabatul este un semn al iubirii lui Dumnezeu pentru om: departe de a distruge sabatul, el îl interiorizează)… în sfârşit, Isus arată „adevăratul cult”, care îi place lui Dumnezeu.

Astfel, şi pentru noi ASTĂZI, duminica ar trebui să fie ziua bucuriei, ziua vieţii, ziua iubirii, ziua sărbătorii, ziua lui Dumnezeu, ziua în care se „face bine”, ziua în care se  „salvează”!

Care este concepţia mea despre duminică? Ce este sfânt pentru mine, în acea zi? A sfinţi  „Ziua Domnului” este o realitate în fiecare săptămână? Ar fi, în mod tragic, contrar evangheliei ca, în ziua când merg la liturghie, să nu‑i aduc lui Dumnezeu cultul adevărat al iubirii fraterne, acest cult care este valabil pentru orice om şi de care nimeni, niciodată, nu poate fi scutit. Credincioşii „practicanţi” la liturghie, sunt oare şi „practicanţi” în slujirea altora? Liturghia, în esenţa ei, nu este nimic altceva decât marea „slujire”, marea  „dăruire de sine”, până la capăt, a lui Isus. „Acesta este trupul meu care se dă, acesta este sângele meu care se varsă… Faceţi aceasta în amintirea mea!”

Dar ei tăceau. Atunci, privindu‑i cu mânie, rând pe rând pe cei din jur, mâhnit din cauza împietririi inimii lor, i‑a spus omului: „Întinde‑ţi mâna!” Omul şi‑a întins mâna şi ea s‑a vindecat.

Nu vor să răspundă la întrebarea lui Isus. Sunt prea siguri că posedă adevărul. Nici măcar nu încep dialogul. Refuză chiar să discute.

Contemplu faţa lui Isus „mâniat”, „mâhnit”… pasionat pentru viaţă, revoltat contra răului care îl loveşte pe om. Tristeţe profundă a lui Isus în faţa refuzurilor noastre!

„Împietrirea inimii” este un termen biblic extrem de tare, care înseamnă refuzul încăpăţânat al credinţei, şi care ajunge de fapt la incapacitatea radicală de a percepe orişice din realitatea lui Dumnezeu (Ex. 8,11.15.25;  Dt 15,7;  Ps 4,3; 94,8). 

După ce au ieşit, fariseii s‑au întrunit cu adepţii lui Irod şi s‑au sfătuit cum să‑l dea la moarte pe Isus.

Conform evangheliei lui Marcu, ne aflăm încă abia la începutul vieţii publice a lui Isus: crucea deja se profilează. Timp de trei ani, va fi o luptă aprigă. Mister al „judecăţii”: acţiunea de „mântuire” a lui Isus declanşează ura. El, în numele lui Dumnezeu, nu vrea decât să „salveze”, ei se gândesc să „ucidă”. Mesajul eliberator provoacă exact efectul opus: se închid în împietrirea inimii lor. Sunt deja judecaţi: ei sunt cei care s-au judecat, mai dinainte.

Mântuieşte-ne, Doamne, de refuzurile noastre.

NOËL QUESSON

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.