Categorii

Duminica a IV-a din Timpul Pascal – Ciclul A

Fap 2,14a.36-41; 2Pt 2,20b-25; In 10,1-10

Liturgia cuvântului din această duminică este dominată de imaginea lui Isus, bunul păstor, imagine prin care Biserica ne invită să aprofundăm evenimentele celebrate în duminica Paştelui. Dimensiunea pascală este scoasă în evidenţă prin faptul că Isus, înviind din morţi şi înălţându-se la cer, rămâne alături de noi până la sfârşitul veacurilor ca un blând şi bun păstor ce îşi conduce turma, Biserica sa. Imaginea păstorului este completată de imaginea porţii prin care trece turma. Numai trecând „prin Cristos” se poate intra în împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum ne descrie prima lectură, a doua lectură urmând să ne prezinte viaţa creştină asemenea unei călătorii pe urmele păstorului Cristos.

În contextul socio-cultural în care ne aflăm, imaginea păstorului, a turmei, a staulului poate părea pentru unii depăşită. De mult timp păstoritul nu mai reprezintă pentru noi o ocupaţie de bază. În ambientul nostru românesc, s-a cunoscut şi poate încă se mai cunoaşte o oarecare tradiţie pastorală, însă pentru unii poate părea puţin deplasat să li se spună că fac parte dintr-o turmă, mai ales pentru faptul că termenul, în zilele noastre, şi-a pierdut din conţinut, fiind înţeles mai mult în sens peiorativ. Mai curând este la modă să se vorbească despre lideri, sindicate, patronate, însă, trecând peste toate acestea, nu trebuie să uităm faptul că, în trecut, păstorul şi turma erau imagini constante ale experienţelor zilnice a oamenilor.

Biserica a văzut de la început în aceste imagini expresii ale iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, o iubire veşnică şi profundă, care în Cristos se verifică până la sacrificiu. Dumnezeu, în bunătatea sa nesfârşită, chiar şi după căderea primilor oameni în păcat, s-a îngrijit ca omul să poată ajunge la mântuire, manifestându-şi această grijă şi bunătate prin conducerea poporului ales de-a lungul istoriei mântuirii. În acest sens, Dumnezeu, care era considerat în Vechiul Testament adevăratul păstor al lui Israel, se foloseşte de diferite persoane pentru a conduce poporul; în acest mod pot fi văzuţi patriarhii, Moise, David şi Solomon. Curând însă cei care ajung în fruntea poporului rănesc încrederea în Dumnezeu, nereuşind să se mai ridice la nivelul exigenţelor sale sau al nevoilor poporului, devenind astfel, din păstori ai turmei Domnului, adevăraţi tâlhari ce risipesc turma, poporul nerecunoscând în glasul lor glasul lui Dumnezeu, fapt prezentat în repetate rânduri de către profeţi.

În pericopa evanghelică de astăzi, acestui popor risipit şi dezorientat, Isus i se prezintă ca fiind păstorul cel bun, calea de acces spre împărăţia lui Dumnezeu, prin aceasta voind să arate că se deosebeşte profund de conducătorii poporului prezentaţi în Vechiul Testament. În disponibilitatea păstorului Cristos pentru turma sa, care este Biserica, se descoperă iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu faţă de oameni. Isus a primit de la Tatăl misiunea de a-i conduce pe cei ce ascultă de glasul său şi se încred în el, pe drumul eliberării din sclavia păcatului şi a morţii, pe drumul vieţii şi al libertăţii fiilor lui Dumnezeu.

Care este motivul pentru care Cristos şi-a asumat acest rol? Răspunsul îl găsim, cu siguranţă, numai în iubirea sa nesfârşită. Văzută din acest punct de vedere, misiunea lui Cristos trebuie înţeleasă aşa cum a înţeles-o sfântul Irineu atunci când scria în tratatul Împotriva ereziilor: „Cuvântul lui Dumnezeu, Cristos Domnul, datorită iubirii sale infinite, s-a făcut ceea ce suntem noi, pentru a face din noi ceea ce este el însuşi”. Coborându-se pe pământ şi făcându-se asemenea nouă, în afară de păcat, murind şi înviind, a salvat omenirea slăbită de păcate, redevenind prin el fii ai Tatălui. Astfel, Cristos se numeşte „poarta oilor”, voind să arate prin aceasta legitimitatea celui care intră prin el: „Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit; va putea intra şi ieşi şi va găsi păşunea”. Cristos rămâne unicul păstor al turmei sale, Biserica, pe care o conduce şi o hrăneşte. Hrana pe care el o oferă turmei este hrana spirituală a cuvântului său din Sfânta Scriptură, dar, mai ales, trupul său din sfânta Euharistie.

În prima lectură, luată din Faptele Apostolilor, Isus este prezentat ca Domn şi Mesia, prerogative care fac din el marele păstor al omenirii. Apostolul Petru, explicând sensul morţii şi învierii lui Cristos în lumina Scripturilor, declară că pe Isus, pe care mai-marii poporului l-au răstignit, Dumnezeu l-a înălţat ca Domn şi Mesia. Prin învierea sa din morţi, el devine Domn, iar prin prezenţa Duhului lui Dumnezeu în el, devine Cel Uns. Sfântul Petru recomandă celor care îl ascultă să se convertească şi, botezându-se, să-l primească pe Duhul Sfânt cu darurile sale. Acest îndemn al Apostolului este mereu actual, procesul de convertire cerând chiar şi din partea noastră, a celor care suntem botezaţi, un efort continuu, angajare şi dăruire. Procesul convertirii este de lungă durată, nelimitându-se doar la o singură zi, întreaga viaţă fiind o luptă continuă, o convertire mereu mai profundă, zilnică. Trebuie să spunem împreună cu psalmistul: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic”, conştienţi fiind că această luptă de convertire nu este lipsită de suferinţă, văzând în Cristos adevăratul model de urmat, acesta fiind şi mesajul pe care îl transmite cea de-a doua lectură de astăzi.

Apostolul Petru ne spune că Isus Cristos a suferit pentru noi, lăsându-ne exemplu pentru a călca pe urmele lui. Această lectură continuă tema bunului păstor, prin rănile căruia noi am fost vindecaţi, cei care mai înainte eram ca nişte oi rătăcite, dar care acum ne întoarcem la Cristos ca spre păstorul ce are în grijă sufletele noastre. Prin aceasta este subliniat aspectul de călăuză pe care îl are Cristos pentru noi, inspirându-ne curaj şi tărie în încercările vieţii.

Astăzi, Biserica sărbătoreşte şi Ziua Mondială a Vocaţiilor, lecturile din această zi scoţând foarte bine în evidenţă legătura ce trebuie să existe între Isus, bunul păstor, şi cei care îl reprezintă pe pământ. Aşa cum odinioară, în Vechiul Testament, Dumnezeu se folosea de oameni pentru a conduce poporul lui Israel, Isus se foloseşte de miniştri speciali pentru a-şi face vizibilă activitatea de păstor. Biserica, rugându-se pentru vocaţii la sfânta Preoţie şi viaţa consacrată, cere de la Dumnezeu să asigure bunul mers al poporului său prin păstori şi colaboratori ai lui Cristos, chemaţi să lucreze în mijlocul turmei.

De ce se roagă Biserica pentru aceste vocaţii? În multe locuri din lume există o mare lipsă de preoţi. Persoana preotului, a păstorului, lăudată în Evanghelia de astăzi, rămâne, fără îndoială, o figură necesară în mijlocul poporului lui Dumnezeu. În mesajul pe care papa Ioan Paul al II-lea îl adresa în aprilie 1997, cu ocazia Zilei Mondiale a Vocaţiilor, spunea că „orice vocaţie este iniţiativa lui Dumnezeu, reprezentând pentru comunitatea creştină un dar din care aceasta aşteaptă să-şi primească foloasele”. Desigur, sunt situaţii în care mii de credincioşi nu pot întâlni preotul decât o dată la câteva luni, fie din cauza distanţelor mari care îi separă, fie pentru faptul că preotul este ocupat în activitatea sa pastorală. Sunt situaţii dramatice în Biserică, mai ales acolo unde preotul lipseşte de la căpătâiul muribunzilor.

În acest sens, poate fi menţionat un episod din viaţa fericitei Tereza de Calcutta. În unul dintre centrele pe care le organizase în India, a fost adus un bolnav de lepră în ultima fază a evoluţiei bolii. Dacă acesta ar fi avut mai multă putere, ar fi urlat, însă în neputinţa sa abia dacă mai putea scoate câteva sunete de durere. Bolnavii de pe saltelele din jur au reacţionat imediat. Unul dintre ei a ridicat vocea: „Dar nu simţiţi că miroase? Duceţi-l afară!” O asistentă s-a apropiat de bolnav aducând un vas cu apă şi pansamente, însă mirosul ce emana din acele răni a făcut-o palidă la faţă. Îşi spunea: „Dacă nu voi pleca imediat, voi leşina!” Murmurul bolnavilor devenise ameninţător. „Scoateţi mortăciunea asta de aici! Lăsaţi-ne să murim în pace!” Apucându-l de mâini şi de picioare, trei surori l-au dus într-o baracă aflată mai deoparte… în camera cadavrelor. Maica Tereza a văzut că celelalte surori nu mai puteau face faţă situaţiei, aşa că le-a trimis la alţi bolnavi. Încet, a început să-i spele rănile îngrozitoare. Deodată, ochii celui bolnav, care până atunci erau fixaţi fără a vedea nimic, s-au oprit asupra ei. Bolnavul a încercat să spună câteva cuvinte: „Unde sunt? Cine eşti? Cum poţi suporta mirosul respingător?” „Nu e nimic în comparaţie cu durerea pe care o suporţi tu!”, a răspuns Maica Tereza. Bolnavul a murit spre seară. Maica Tereza era acolo, sprijinindu-i capul, mângâindu-l şi spunându-i cuvinte de speranţă. Acel om, al cărui nume nimeni nu-l cunoştea, a reuşit să mai spună: „Tu eşti altfel decât celelalte. Îţi mulţumesc”. Maica Tereza însă i-a răspuns: „Eu sunt cea care îţi mulţumesc, pentru că suferi cu Cristos”.

În lumea întreagă, în Biserica Catolică lucrează călugări din diferite congregaţii, care, în unire şi în colaborare cu preoţii, sunt prezenţi în spitale, în şcoli sau centre universitare. Prezenţa lor se face simţită din locurile cele mai înalte ale culturii până în cele mai adânci locuri de mizerie, lucrând pentru un singur nume, acela al lui Cristos.

Viaţa preoţească, împreună cu viaţa consacrată, reprezintă o forţă a Bisericii care trebuie să rămână, să nu slăbească şi să se întărească. Aşadar să ne rugăm pentru preoţi, călugări şi persoane consacrate, cerându-i lui Dumnezeu să păstreze întotdeauna în ei chipul bunului păstor, care îşi cunoaşte oile şi îşi dă viaţa pentru turmă, nelăsând-o pradă hoţilor.

Petru BIŞOG

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.