Categorii

Duminica a IV-a din Timpul Pascal – Anul B

Fap 4,8-12; 1In 3,1-2; In 10,11-18

Ne aflăm în cea de-a patra duminică a timpului pascal, numită şi Duminica Bunului Păstor. În tot acest timp sfânt, Biserica dezvoltă în liturgia sa multipla bogăţie a învierii Domnului nostru, Isus Cristos. Fiecare săptămână, fiecare duminică ne permite să înţelegem mai bine diferite aspecte ale acestui mare mister. Învierea lui Cristos este sursă de mântuire, este un dinamism care, în ciuda rezistenţei sau a refuzului, orientează viaţa acelora care se lasă călăuziţi de Duhul Sfânt.

Pasajele scripturistice pe care Biserica ni le propune astăzi spre meditare exprimă cu insistenţă acest dinamism al mântuirii şi puterii învierii.

Invocarea numelui lui Isus este suficientă pentru a repune pe picioare un paralizat. Este ceea ce ne relatează prima lectură, luată din Faptele Apostolilor. Isus Cristos este piatra unghiulară fără de care nici un viitor nu poate fi construit – este mesajul pe care ni-l transmite Psalmul 117, făcându-se ecou al cuvintelor apostolului. În lectura a doua, luată din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan, vedem cum, graţie glorificării lui Cristos, înviat de către Tatăl, toţi cei care cred în el participă la filiaţiunea divină. În sfârşit, în Evanghelia după sfântul Ioan vedem cum însuşi Isus ne prezintă acţiunea sa în lume ca aceea unui păstor, nu un păstor mercenar, ci un păstor căruia oiţele îi aparţin; care le cunoaşte pe fiecare dintre ele şi care este cunoscut de fiecare dintre ele.

Această asemănare de relaţii, Cristos-Biserică, păstor-turmă, atât de evocată şi preţuită în timpul lui Isus şi pe care Biserica o subliniază în această zi, riscă să fie demodată în contextul nostru modern.

Într-o societate tot mai tehnologizată şi urbanizată mai putem vorbi noi oare în termeni pastorali? Mai putem spune că Isus este păstorul, iar noi turma sa? De fapt, acesta este mesajul pe care omul de astăzi îl refuză din toate forţele sale. El nu vrea să mai fie oaie, forţat să mai spună Amin la tot, să accepte dogme de neînţeles, să-şi conformeze viaţa normelor morale prescrise de clerici. Religia apare pentru el ca o constrângere a libertăţii şi a credinţei.

Dar este oare omul modern aşa de liber cum el pretinde?

Vedem cum se supune orbeşte oricărei ideologii oculte, cum îmbrăţişează orice modă a timpului, lăsându-se astfel purtat de spiritul de turmă. De câte ori nu ne-am simţit şi noi copleşiţi de mass-media, sau condiţionaţi în alegerile noastre de publicitate? Riscăm să ne lăsăm călăuziţi de atâţia falşi maeştri, purtaţi şi ghidaţi în orice direcţie. Se spune astăzi că avem atâtea posibilităţi de a trăi, dar ne lipseşte raţiunea de a trăi.

André Malraux, unul dintre celebrii scriitori francezi ai secolului al XX-lea, scria în una dintre cărţile sale:

La ce bun să mergi pe Lună, dacă este pentru a te sinucide? La ce bun să alergi aşa de repede, dacă este pentru a nu alerga în nici o direcţie? Şi încotro să mergi, fără un ghid, fără un păstor, care cunoaşte ţinta?

Trebuie să recunoaştem că ne putem foarte bine identifica cu imaginea biblică a oiţei! Asemenea acestui mic animal, ne simţim şi noi deseori fragili, vulnerabili, expuşi pericolului şi lipsiţi de orice mijloc de apărare, naivi în faţa puterii publicitare.

Cristos ne invită astăzi pe fiecare dintre noi să facem împreună cu el experienţa eliberării, spunându-ne: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile sale. Eu am venit ca ele să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug!” (In 10,10-11) Să nu ne fie ruşine să ne încredinţăm lui, căci cu un asemenea păstor nu este umilitor a fi oiţă, ci este însăşi mântuirea.

Este tocmai ceea ce face Petru în lectura din Faptele Apostolilor. Înaintea mai-marilor poporului şi a conducătorilor lui Israel, Petru, plin de curaj, dă mărturie despre Cristos cel înviat spunând că El este piatra pe care zidarii au aruncat-o, dar care a ajuns în capul unghiului. Oare nu încercăm şi noi să ne construim propria viaţă înlăturându-l pe Cristos, piatra unghiulară? Nouă, tuturor, apostolul ne spune: „În afara lui nu este mântuire!” (Fap 4,12).

Păstorul cel bun îşi îndeplineşte din plin misiunea încredinţată: se ocupă de turma sa, o adună, o conduce, o protejează, fără a ezita chiar a-şi da viaţa pentru ea. Această iubire activă a lui Cristos pentru turma sa îl face pe Ioan să declare în prima sa scrisoare: „Vedeţi ce mare iubire ne-a arătat nouă Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu; şi suntem!” (1In 3,2) Avem noi curajul de a ne asuma consecinţele acestei titulaturi de fii ai lui Dumnezeu? Isus, păstorul cel bun, a dat totul şi aşteaptă şi de la fiecare dintre noi un răspuns generos.

Să vedem care sunt caracteristicile care fac din Isus păstorul cel bun prin excelenţă, model pentru toţi. În pericopa evanghelică pe care am ascultat-o, el însuşi enumeră trei caracteristici ale bunului păstor.

Mai întâi, păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile sale. Aceasta înseamnă mai mult decât a muri pentru a le apăra de lup, înseamnă ca toată viaţa sa să le fie consacrată într-un mod cu totul dezinteresat, din iubire, şi nu în vederea unui interes, a unui profit sau a unui salariu. Cine nu îşi iubeşte oiţele mai mult decât propria viaţă nu poate fi păstor.

În al doilea rând, între păstor şi oiţele sale este o relaţie personală. El le cunoaşte şi este cunoscut de ele. Nu este o relaţie de la superior la inferior, ci este o profundă relaţie de prietenie. Puţin mai târziu, Isus le va spune ucenicilor săi:

Nu vă mai numesc pe voi servitori, deoarece servitorul nu ştie ce face stăpânul, dar v-am numit pe voi prieteni, deoarece toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute (In 15,15).

Aşadar, Isus ne introduce în acest misterios dialog de iubire dintre el şi Tatăl său. Adevăratul păstor nu este acela care porunceşte, care dă directive, ci este acela care se străduieşte să stabilească o relaţie de prietenie cât mai profundă cu oiţele sale.

În sfârşit, a treia caracteristică a bunului păstor este universalitatea, este crearea unei turme, din care nimeni să nu se simtă exclus. „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acestea trebuie să le aduc. Ele vor asculta glasul meu, va fi o singură turmă şi un singur păstor” (In 10,16). Spunând aceasta, Isus se opune exclusivismului politico-religios, naţionalist, ce caracteriza Israelul. El vrea să ne arate tuturor că pentru creştin nu există frontiere, deoarece misiunea sa se extinde la lumea întreagă.

Lecturile de astăzi ne invită la bucurie şi la încredere, redescoperindu-ne, totodată, tripla noastră identitate: suntem pietre vii, în strânsă legătură cu piatra unghiulară, Cristos; suntem copiii lui Dumnezeu datorită marii iubiri pe care ne-a dovedit-o nouă Tatăl; şi suntem oiţele predilecte ale lui Cristos, păstorul nostru cel bun.

Ştim noi să recunoaştem glasul lui Cristos în mijlocul miilor de glasuri ale lumii? Suntem dispuşi să ne lăsăm interpelaţi de Cristos, piatra unghiulară? Simţim noi într-adevăr nevoia unui păstor în maniera lui Cristos? În virtutea filiaţiunii noastre, să ne străduim să stabilim o relaţie cât mai intimă cu Cristos, păstorul şi prietenul nostru.

La o întrunire familială, printre cei prezenţi se aflau şi un artist şi un preot. La un moment dat, cunoscându-i calităţile oratorice, cei de faţă îi cer artistului să recite ceva. Gândindu-se o clipă, acesta spune: voi face aceasta cu o condiţie, ca după ce voi recita eu să recite şi preotul. Condiţia fiind acceptată, se hotărăşte să recite Psalmul 22, „Domnul este păstorul meu”. Începe. Vocea şi intonaţia sa erau desăvârşite. Când a terminat, întreaga sală a izbucnit în aplauze. I-a venit şi rândul preotului. Începe să recite acelaşi psalm. Vocea sa nu a fost strălucită, iar intonaţia sa nu a fost fără greşeală; cu toate acestea, când a încheiat, întreaga sală era cuprinsă de o profundă linişte, iar multe capete erau plecate în lacrimi. Artistul s-a ridicat şi s-a apropiat de preot. Se vedea că era adânc mişcat atunci când a pus mâna pe umărul preotului. Cu inima plină de emoţie, s-a adresat celor prezenţi:

Eu v-am atins ochii şi urechile, însă prietenul nostru v-a atins inima. Diferenţa este că eu cunosc bine psalmul pe care vi l-am recitat, pe când el îl cunoaşte foarte bine pe păstorul din acest psalm.

Este important să cunoaştem şi să înţelegem ceea ce Cristos ne învaţă, dar mai presus de aceasta este important să îl cunoaştem pe Cristos şi ce înseamnă această cunoaştere. În sens biblic, nu există cunoaştere adevărată fără iubire, fără un raport interior intim. Cunoaşterea adevărată trebuie să fie întotdeauna şi o cunoaştere cu inima. Cunoaşterea lui Dumnezeu, a lui Cristos, este o cunoaştere din iubire, o profundă sintonie de gânduri şi sentimente.

Aceasta simţea şi marele Părinte al Bisericii sfântul Augustin, atunci când mărturisea în minunata sa carte Confesiuni: „Tu, Dumnezeule, eşti mai intim mie decât eu însumi!”

Printr-o rugăciune umilă şi sinceră, putem şi noi ajunge să percepem cu inteligenţa inimii iubirea pe care Dumnezeu o are pentru fiecare dintre noi, iar înflăcăraţi de această iubire, putem realiza o relaţie cât mai intimă cu Isus, păstorul nostru cel bun.

Duminica Bunului Păstor este şi Ziua Mondială a Vocaţiilor, iar Biserica ne invită astăzi să ne rugăm, într-un mod cu totul special, pentru chemări la preoţie şi la viaţa consacrată.

Vocaţia noastră baptismală este de a accepta dialogul de iubire cu Dumnezeu Tatăl în care ne-a introdus Fiul său. Credem noi că acest dialog de iubire mai este astăzi posibil?

Cel care vrea să facă din viaţa sa un răspuns la iubirea lui Dumnezeu este invitat să urmeze exemplul lui Cristos, păstorul cel bun, dându-şi viaţa din iubire pentru cei din jurul său. Aceasta se poate realiza concret. Pentru un tată sau o mamă de familie, a-şi da viaţa înseamnă a fi în serviciul creşterii propriilor copii; pentru o persoană consacrată, înseamnă a şi-o oferi în slujba celor săraci şi părăsiţi, printr-o existenţă săracă, obedientă şi castă dedicată cu totul lui Dumnezeu; pentru un preot, înseamnă a permite fiecăruia de a-şi găsi propriul loc în cadrul comunităţii creştine, înseamnă a fi un om al comuniunii. În toate aceste cazuri este, de fapt, vorba de a iubi cum însuşi Cristos ne-a iubit.

Adevărata fericire decurge din acest dialog de iubire ce ne uneşte cu Tatăl, iar fiecare dintre noi este liber să discearnă pentru a şti care este calea cea mai bună pentru a realiza acest dialog.

Imitând-o pe Preasfânta Fecioară Maria, modelul chemării şi mama vocaţiilor, care l-a urmat toată viaţa sa pe Isus, şi împreună cu ea, Maica Bisericii şi Regina apostolilor, să ne adresăm plini de încredere Tatălui nostru ceresc:

Doamne, te rugăm, dăruieşte noi vocaţii Bisericii tale! Nu căuta în alte parte! Ele sunt aici, în mijlocul nostru; aşteaptă curajul unei chemări. Te rugăm, susţine-le răspunsul şi întăreşte-ne şi pe noi! Fă să crească în noi toţi credinţa şi conştiinţa chemării! Amin.

Adrian GABOR

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.