Categorii

Duminica a IV-a din Timpul de peste an – Ciclul C

Duminica-IV-TPAIer 1,4-5.17-19; 1 Cor 12,31-13,13; Lc 4,21-30

Salvează-ne, Doamne, Dumnezeul nostru şi strânge-ne dintre popoare, ca să lăudăm numele tău sfânt şi să ne bucurăm că te putem lăuda” (antifona de la intrare).

      Cu aceste cuvinte am început Sfânta Liturghie din această duminică, cerând lui Dumnezeu ajutor pentru ca să ne putem îndeplini datoria de creştini, datorie de a lăuda împreună cu toate popoarele numele sfânt al său; această unanimitate şi universalitate a laudei dată lui Dumnezeu fiind aducătoare de bucurie.

      Însă, nu aceleaşi sentimente au fost trăite de cei din sinagoga din Nazaret, după cum am auzit în pasajul evanghelic de astăzi, în care evanghelistul Luca ne prezintă, psiho-evolutiv, starea de spirit a nazarinenilor. Să reconstituim faptele. Isus se prezintă în sinagogă, i se dă sulul cărţii, citeşte un text din Isaia, pe care l-am auzit duminica trecută.

      „Duhul Domnului este peste mine, el m-a sfinţit să aduc săracilor vestea cea bună, m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită; să vestesc prizonierilor eliberarea şi celor orbi că vor vedea lumina; să-i pun în libertate pe cei asupriţi şi să anunţ un an de îndurare al Domnului” (Lc 4,18-19; cf. Is 42,7; 61,1-2). După ce a citit s-a aşezat, gest plin de gravitate, prin care avertizează că are să spună ceva important: „Aceste cuvinte ale Scripturii, pe care le-aţi auzit acum, astăzi s-au împlinit” (v. 21)

      Concluzia lui Isus este surprinzătoare şi plină de tensiune. După ce Isus făcuse câteva minuni la Cafarnaum şi toţi se bucurau că vindecătorul se află printre ei şi vorbeşte foarte frumos; acum, afirmaţia lui Isus, cu privire la împlinirea textului mesianic în el, este curajoasă; iar, mai târziu, la răstignirea sa pe lemnul crucii, repercusiunile acestei afirmaţii vor fi chiar fatale; acum ascultătorii lui din sinagogă nu-l contrazic, ba chiar îl admiră. O admiraţie curtenitoare, uite că este dintre ai noştri, poate-poate face şi aici minuni.

      Isus, însă, nu se lasă măgulit. El expune situaţia în câteva fraze prin care indirect afirmă faptul că nazarinenii sunt necredincioşi. Aşa cum pe vremea lui Ilie şi Elizeu au fost nişte străini beneficiarii minunilor pentru că în Israel nu era destulă credinţă, la fel şi astăzi. Pentru că, după cum observăm cu uşurinţă în sfintele Evanghelii, Isus face minuni numai atunci când întâlneşte o adevărată credinţă (centurionul roman, femeia a cărei fiică era bolnavă etc.) sau pentru persoane care au o dragoste deosebită faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. În Nazaret, în schimb, lipseşte credinţa şi iubirea adevărată şi sinceră, fiind preferaţi pentru minuni, pentru mântuire, alţii. Acest lucru i-a înfuriat pe nazarineni. Cum îşi permite acest concetăţean, fie el şi făcător de minuni, să ne spună nouă, aici în sinagogă, că nu avem credinţă. Şi l-au scos afară din sinagogă, l-au dus la marginea unei prăpăstii să-l arunce acolo. Dar, foarte interesant, nu au reuşit. Au putut să-l scoată din sinagogă, să-l împingă până la prăpastie, dar nu mai mult. Ne spune evanghelistul că Isus „trecând prin mijlocul lor, Isus a plecat de acolo”.

      În această situaţie îi putem aplica lui Isus cuvintele adresate de Dumnezeu profetului Ieremia în prima lectură pe care am ascultat-o astăzi: „Eu însumi fac din tine astăzi o cetate întărită, o coloană de fier şi un zid de aramă, ca să te poţi împotrivi ţării întregi … ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui căci eu sunt cu tine, ca să te eliberez”(v. 18). Într-adevăr profetul Ieremia este o figură de primă mărime şi reprezentativă între profeţi fiind în acelaşi timp un adevărat simbol al lui Isus Cristos.

      În lectura de astăzi am auscultat chemarea sa la profeţie, într-un dialog plin de gingăşie şi de sinceritate din care apar două realităţi categorice: fragilitatea omului şi forţa creatoare a lui Dumnezeu. Ieremia este unul dintre acei oameni care nu au darul vorbirii şi cu toate că este încă tânăr, fiindcă Dumnezeu l-a ales chiar din sânul mamei sale, îi transmite cuvântul său şi odată cu acesta îi dă şi ceva din duhul său dumnezeiesc, încât acum el este în stare ca în numele Celui Preaînalt să se prezinte în faţa regilor, a preoţilor şi a poporului, fără a se teme de nimeni atunci când vorbeşte. Acesta este profetul, bărbatul, omul, care în numele lui Dumnezeu se prezintă în faţa lumii spre a transmite cuvintele şi judecăţile lui Dumnezeu. Este maestru al istoriei, un semn pentru oameni; unul care dezrădăcinează şi dărâmă, însă numai în vederea plantării şi a clădirii, a edificării.

      Profetul Ieremia va experimenta pe pielea proprie ce înseamnă pentru un om a se arunca în acel foc mistuitor care este sfera de atracţie a lui Dumnezeu. El nu va fi scutit de vorbe calomnioase, de ameninţări ori acuzaţii mincinoase din partea celor ce sunt jenaţi de acest cuvânt al lui Dumnezeu. Dar în toate harul lui Dumnezeu care a făcut din el o coloană de fier nu l-a părăsit. Şi dacă acesta a fost Ieremia, cu cât mai mult putem spune despre Isus? Dacă Dumnezeu a vrut să facă din Ieremia un profet pentru popoare, Isus, Fiul lui Dumnezeu, a sublimat această misiune, fiind împlinitorul profeţiei.

      Ne putem întreba: de ce ne propune Biserica aceste texte? Care este intenţia ei? Astăzi, mai mult ca oricând, Biserica, lumea, are nevoie de profeţi, de acei oameni care vestesc, care fac cunoscută concetăţenilor voinţa lui Dumnezeu. Acest lucru implică şi greutăţi şi obstacole şi Biserica ne propune aceste modele de profeţi. Nu contează faptul că suntem prea tineri sau prea bătrâni, nu contează uşurinţa de a vorbi sau studiile înalte, principal este răspunsul nostru afirmativ la chemarea lui Dumnezeu, aşa încât ceea ce am făcut astăzi la psalmul responsorial să nu rămână doar nişte vorbe rostite pentru că aşa se obişnuieşte, dar să devină o exprimare a unei trăiri reale: „Buzele mele vor vesti, Doamne, mântuirea ta / Gura mea va vesti în toate zilele dreptatea şi mântuirea ta, Dumnezeule m-ai învăţat din copilărie, iar eu povestesc şi astăzi minunile tale” (Ps 70,17). Şi poate cineva să spună că nu este aşa când este beneficiarul minunii vieţii şi al întregii creaţii, când zilnic îl poate primi pe Creatorul său în taina Împărtăşaniei, ca să nu amintim pe cele mai imediate.

      Aşadar, trebuie să fim profeţi! Dar cum trebuie să acţionăm ca profeţi? Ne spune Apostolul în lectura a doua. Întotdeauna având în vedere dragostea pentru că numai ea va rămâne, numai ea nu va înceta niciodată. Profeţiile vor dispărea odată cu această lume, darul limbilor va înceta, dar acestea nu trebuie să ne facă să abandonăm profeţia ci să o facem cu dragoste, pentru că profeţia care nu este însoţită de dragoste, comuniune şi ascultare este numai o simplă critică sau resentiment, iar dragostea care nu este pătrunsă de Duhul profeţiei este doar o linguşire şi nu iubire.

      Creştinul nu poate fi profet numai prin simplul fapt că se împotriveşte răului din lume sau din anturajul său, ci prin faptul că în tot ceea ce face caută ca dragostea să primeze. Poate că un exemplu ar clarifica puţin ceea ce vrea Dumnezeu de la profeţii săi.

      În timpul Revoluţiei franceze (1789-1794) mulţi preoţi şi creştini evlavioşi, profeţi care se împotriveau regimului, au fost decapitaţi. Printre aceşti martiri se număra şi preotul evlavios Rocbot de Mirepoix. Atunci când la 8 februarie 1794 a fost dus la eşafod, o femeie s-a apropiat şi i-a spus o mulţime de injurii. Preotul a privit-o şi i-a spus: «Dumneavoastră care mă cunoaşteţi aşa de bine, spuneţi pentru mine un Bucură-te Marie». Femeia atunci a strigat: «Ce, trebuie să mă rog pentru tine?» Şi el i-a replicat: «Da, doamnă bună, vă cer numai un Bucură-te Marie pentru sărmanul meu suflet, care în curând va trebui să ajungă în faţa tribunalului lui Dumnezeu». Astfel de cuvinte au mişcat-o foarte mult pe acea femeie încât a fost în stare să răspundă: «Bine, o să mă rog pentru tine!». Şi unind mâinile, s-a rugat. Martiriul acelui sfânt preot a fost pentru ea începutul unei noi vieţi, pentru că ea a devenit o persoană evlavioasă şi virtuoasă. Pentru a ispăşi vinovăţiile trecute a făcut un pelerinaj pe jos şi Domnul a binecuvântat-o şi cu o viaţă lungă. Iată cum a fost câştigat un păcătos cu blândeţea, cu iubirea, mai eficace decât cu cearta şi interminabile controverse teologice. Aşadar, primatul dragostei trebuie respectat şi în profeţie, în orice moment.

      Vom reuşi să realizăm şi noi acest lucru, noi care, cu toţii avem prin Botez şi Mir, aşa cum învaţă şi magisteriul Bisericii în Conciliul Vatican II, făcând parte din poporul sfânt al lui Dumnezeu „participăm integral la oficiul profetic al lui Cristos” (Lumen gentium 12)? Vom reuşi? Da! Dar trebuie să ne rugăm. Şi iată că rugăciunea zilei de astăzi, colecta, este un admirabil exemplu de rugăciune a unui profet: Doamne Dumnezeul nostru, tu ne-ai creat ca să te preamărim. Dă-ne te rugăm harul să te adorăm din toată inima şi să-i iubim pe oameni aşa cum voieşti tu.

      Dragostea de Dumnezeu şi de oameni sunt cele două aspecte care caracterizează pe un adevărat profet şi pe profetul creştin în special. Suntem chemaţi prin vocaţia noastră profetică să le spunem oamenilor mereu, mai ales celor păcătoşi, că Dumnezeu îi iubeşte imens, aceasta fiind cea mai nobilă şi mai sfântă obligaţie a profetului creştin, a fiecăruia dintre noi, a fiecărui om.

                                                                                                             Ungureanu Francisc

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.