Categorii

Duminica a IV-a din Timpul de peste An – Ciclul B

Dt 18,15-20; 1Cor 7,32-35; Mc 1,21-28

Istoria mântuirii este istoria în care Dumnezeu se revelează şi vorbeşte poporului său. În această istorie profetismul apare ca un fir roşu care străbate întreaga existenţă a Israelului. Iată şi linia pe care merg lecturile de astăzi: profetul şi învăţătura.

În evanghelia de astăzi, am auzit cum Isus, însoţit de ucenici, intră într-o sinagogă şi începe să înveţe. Auditorii rămân uimiţi de învăţătura nouă, de autoritatea cu care o expune şi de semnele cu care o întărea. Marcu subliniază acest fapt spunând că Isus nu învăţa în felul cărturarilor, deoarece învăţătura cărturarilor era numai interpretarea legii şi dată spre a fi pusă în practică mai mult de popor decât de ei; pe când Isus apare ca un profet autentic care prin învăţătura sa scoate în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu; acest lucru îl face cu multă convingere, dar îl arată şi prin semne, după cum am auzit (scoţând un duh necurat dintr-un om).

Isus, în timp ce învăţa în sinagogă, este întrerupt de un posedat care spune cine este Isus: „Sfântul lui Dumnezeu”. La prima vedere am putea spune că a făcut o profesiune de credinţă, dar, după cum bine ştim, diavolul este incapabil de aşa ceva. În gândirea păgână, a cunoaşte numele zeilor protectori ai unei cetăţi însemna cucerirea acelei cetăţi, deoarece zeii treceau de partea acelora care le-au aflat numele. Dar Isus, cu autoritatea sa divină, porunceşte, iar duhul iese imediat din acel om. Cei de faţă rămân înmărmuriţi, deoarece, în mentalitatea lor, cei posedaţi, cei bolnavi fizic sau psihic erau consideraţi pedepsiţi de Dumnezeu şi iată că vine Isus şi scoate duhul necurat. Cărturarii, văzând minunea, nu-şi pot explica cum poate să-l elibereze de pedeapsa divină. Aceasta o face numai cine e împotriva lui Dumnezeu, spuneau ei. De aceea, tot în Marcu (3,20-30) cărturarii îl acuză pe Isus că este posedat de Beelzebul şi cu ajutorul diavolilor îi scoate pe diavoli. Dar Isus săvârşeşte aceste minuni, nu cu putere magică, ci cu degetul lui Dumnezeu (Lc 11,20). Isus pune în evidenţă degetul lui Dumnezeu, adică necesitatea luptei omului împotriva a tot ceea ce este rău şi mărturisirea credinţei prin care îl recunoaştem pe Dumnezeu ca Tată şi Domn al nostru. Dar chiar se întâmplă acest lucru în viaţa noastră? În această lume atât de zbuciumată în care învăţătura şi semnele creştine sunt în pericol să fie eliminate, în care secularismul îşi face tot mai mult loc, în care apar tot felul de interese, mai ales politice şi financiare, care promit o viaţă frumoasă. Dar o viaţă frumoasă nu va fi niciodată constituită din tot felul de interese, mai ales din bani şi plăceri, deoarece de multe ori duc la uitare de Dumnezeu. Iată în acest sens un exemplu:

Un guvernator şi-a întrerupt călătoria ca să vorbească cu unul dintre foştii săi învăţători. Printre altele, guvernatorul îi spuse fostului învăţător: „Obligaţiile de stat nu-mi lasă timp pentru discuţii prea lungi. De aceea, aţi putea să rezumaţi în două-trei propoziţii esenţa religiei pentru un om aşa activ ca mine?” „Pentru tine, zise maestrul, voi rezuma esenţa religiei doar într-un singur cuvânt”. „De necrezut. Cum sună acest cuvânt extraordinar?”, era nerăbdător să afle guvernatorul. „Acest cuvânt e linişte”. „Şi cum se ajunge la linişte?” Prin meditaţie”. „Şi dacă îmi permiteţi încă o întrebare: ce este meditaţia?” „Linişte”, răspunse maestrul.

Noi de unde dobândim liniştea? Să nu uităm că noi, creştinii, avem o comoară inestimabilă în sfânta Euharistie şi în Sfânta Scriptură. Sfânta Tereza a Pruncului Isus spunea: „Prin meditarea Cuvântului evanghelic găsesc tot ceea ce este necesar pentru sufletul meu”. Parafrazând, putem spune şi noi asemenea sfintei Tereza că prin împărtăşirea cu Trupul lui Cristos dobândim hrana pentru sufletul nostru şi prin meditarea Cuvântului lui Dumnezeu dobândim toate harurile de care avem nevoie. În Sfânta Scriptură vedem cum Dumnezeu de la început s-a îngrijit cu atâta înţelepciune de toate. În ea Dumnezeu ne-a lăsat toată învăţătura pe care profeţii au vestit-o de-a lungul veacurilor.

Dacă la început Dumnezeu comunica direct cu omul, după căderea primilor oameni în păcat, omul nu mai are curaj să-l privească pe Dumnezeu, de aceea, cere, aşa cum am auzit în prima lectură, un intermediar, un profet care să-l înveţe şi să-l conducă spre Dumnezeu. Poporul izraelit, simţind sfârşitul misiunii lui Moise în mijlocul său, începe să devină neliniştit, dar Dumnezeu îl asigură de grija sa părintească promiţând un alt profet. Profetul pentru poporul izraelit, era semn al Alianţei şi cel care învăţa cu autoritate. Profetul expunând cu fidelitate învăţătura pe care Dumnezeu i-o revelase, de multe ori impactul învăţăturii cu faptele poporului erau în contrast, de aceea mulţi profeţi au fost persecutaţi sau chiar ucişi, mai ales de conducătorii care duceau poporul în eroare şi idolatrie. Ei nu voiau să audă ceea ce am cântat în psalmul responsorial: „Când auziţi glasul Domnului, deschideţi inimile voastre”. Psalmul 94 este un psalm de laudă adus lui Dumnezeu, în care îl recunoaştem Creator şi Păstor, iar noi suntem turma pe care El o conduce.

Această turmă, aşa cum ne spune sfântul Paul în cea de-a doua lectură, este formată din diferite persoane cu diverse vocaţii. În primul rând, sunt cei care se consacră lui Dumnezeu, lor le revine în mod deosebit misiunea de a învăţa. Dar şi cei căsătoriţi, chiar dacă un loc aparte îl ocupă familia, au datoria de a vesti şi ei împărăţia lui Dumnezeu. Dar unde şi cum? În primul rând, în familie, dar şi în alte locuri, la serviciu, în societate, în grupul de prieteni. Un loc aparte îl ocupă ţările de misiune, unde nu numai persoanele consacrate, dar şi laicii contribuie la răspândirea cuvântului lui Dumnezeu, nu predicând, ci prin activitatea pe care o desfăşoară în acel loc, prin exemplu bun, disponibilitate, prin dialog, prin ajutorul dat celor care sunt în nevoi, prin rugăciune.

Fiecare am primit la botez cele trei funcţii: preoţească, profetică şi regească, şi fiecare trebuie să-şi îndeplinească aceste funcţii conform vocaţiei primite. Dar să nu uităm, chiar dacă suntem multe mădulare, cu diferite vocaţii, toţi formăm un singur Trup care este Biserica, al cărui Cap este Cristos.

Eduard PĂDURARU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.