Categorii

Duminica a IV-a din Timpul de peste an – Ciclul A

Sof 2,3; 3,12-13; 1Cor 1,26-31; Mt 5,1-12a

Dumnezeu, în planul său de iubire, l-a creat pe om pentru a fi fericit. El a sădit în inima acestuia dorinţa naturală de fericire, aşa încât toate aspiraţiile, toate gândurile, toate faptele omului tind în mod spontan şi instinctiv spre fericire. Tocmai din acest motiv, năzuinţa spre fericire şi căutarea neîncetată a căii care conduce la plinătatea acesteia constituie o caracteristică proprie fiecărei fiinţe umane.

Dumnezeu a oferit omului chiar de la începutul lumii posibilitatea de a trăi fericit, însă el, abuzând de libertatea sa, s-a îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu prin păcat, şi astfel, s-a pus în imposibilitatea de a trăi cu adevărat fericit. De fapt, noi, oamenii, nu am înţeles nici astăzi pe deplin că adevărata fericire este un dar divin de care ne putem bucura numai dacă trăim într-o comuniune intimă şi vitală cu Dumnezeu, numai dacă îi împlinim cu fidelitate voinţa. Cu toate acestea, Dumnezeu, în iubirea sa nesfârşită, nu l-a părăsit şi nu-l părăseşte niciodată pe om, în ciuda numeroaselor sale căderi. Istoria mântuirii ne demonstrează că el a continuat să-i conducă pe oameni pe calea mântuirii, a fericirii depline, prin intermediul tuturor aleşilor săi din Vechiul Testament, dar în mod special prin trimiterea Fiului său, care ne-a dăruit viaţa sa dumnezeiască, adică iubirea sa, care vine tocmai în întâmpinarea dorinţei profunde a omului de fericire.

Prima lectură a liturgiei cuvântului din duminica de astăzi, luată din Cartea profetului Sofonia, ne prezintă unul dintre multele momente când poporul ales a neglijat chemarea insistentă a lui Iahve de a rămâne fideli alianţei prin respectarea Legii şi încrederea filială în bunătatea şi atotputernicia sa. Profetul Sofonia şi-a desfăşurat activitatea în jurul anilor 640-630 î.C. El a condamnat situaţia socială, morală şi religioasă din regatul lui Iuda, vestind ziua mâniei Domnului, zi a distrugerii care se va abate asupra tuturor acelora care l-au trădat pe Dumnezeu şi şi-au nedreptăţit aproapele. Profetul îndeamnă poporul la convertire, ascultare şi umilinţă, însă îşi îndreaptă atenţia în mod deosebit asupra celor umili şi săraci, care împlinesc voinţa Domnului. Aceştia formează „restul sfânt”, faţă de care Domnul îşi va manifesta iubirea şi bunătatea, pentru că i-a rămas credincios. El va fi noul popor al lui Dumnezeu, care va trăi plin de bucurie într-un Ierusalim sfânt, în care Domnul însuşi va locui ca rege.

În lectura a doua, luată din Scrisoarea întâi către Corinteni, sfântul Paul subliniază opoziţia dintre alegerile omului şi alegerile lui Dumnezeu. El ne aminteşte că Dumnezeu i-a ales pe cei săraci, pe cei care par să nu valoreze nimic, pentru a-i face de ruşine pe cei puternici, pe cei pe care siguranţa interioară, materială şi intelectuală îi face mândri. Căci Dumnezeu nu se uită la bogăţia, înţelepciunea sau prestigiul omului, ci la sinceritatea inimii, la disponibilitatea şi docilitatea faţă de planul său de mântuire. De fapt, sfântul Paul vrea să conştientizăm că harul de a fi creştin nu se datorează vreunui privilegiu uman sau social, ci este rodul alegerii libere şi gratuite a lui Dumnezeu. Din acest motiv, atitudinea noastră în faţa alegerii divine trebuie să fie caracterizată de umilinţă şi credinţă, de recunoştinţă şi preamărire a înţelepciunii şi bunătăţii Domnului.

În Evanghelia de astăzi, sfântul Matei ni-l prezintă pe Cristos înconjurat de o mulţime de oameni, care, fascinaţi de el, îl caută pentru a-i asculta învăţătura şi pentru a se bucura de binefacerile prezenţei împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul lor. În acest context, Isus se urcă pe munte şi pronunţă cuvintele cele mai frumoase pe care le-a auzit vreodată urechea umană: fericirile. Proclamând fericirile, Cristos vesteşte programul de viaţă destinat tuturor celor care vor să-l urmeze şi să trăiască în calitate de fii ai împărăţiei. În această perspectivă, fericirile constituie o proclamare mesianică prin care Cristos răstoarnă toate valorile comune şi toate criteriile obişnuite de fericire. Este vorba despre vestea cea bună că Dumnezeu ne este Tată şi ne iubeşte pe toţi, că împărăţia sa este deja aici şi acum şi este deschisă tuturor. Numai acest fapt justifică paradoxul fericirilor, noutatea absolută a discursului lui Cristos care îl proclamă fericit nu pe cel bogat şi puternic, ci pe cel sărac, blând, curat cu inima. Astfel, în predica de pe munte, Isus se prezintă ca „noul Moise” care promulgă de pe „noul Sinai” legea cea nouă, „noua dreptate” a împărăţiei, magna charta a creştinismului, modul în care ucenicul trebuie să realizeze porunca iubirii, poruncă ce nu reprezintă decât un apel insistent la fericire. Însă prin proclamarea fericirilor, Cristos nu răstoarnă numai mentalitatea rabinică a timpului său, ci şi mentalitatea societăţii noastre, care ridică adesea în slăvi consumismul, hedonismul, puterea, succesul.

Fericirile lui Cristos, atât de sublime şi, totodată, atât de diferite de modul comun de gândire al oamenilor, riscă să rămână cel mai adesea chiar şi pentru noi literă moartă. Aceasta, fie pentru că nu am înţeles că Isus a fost primul care le-a trăit şi le-a vestit, mai ales prin propria viaţă, fie pentru că nu credem îndeajuns că ele reprezintă stilul de viaţă pe care el ni-l propune şi astăzi, fie pentru că ni se par prea grele şi nu le luăm în seamă. Dar noi nu putem trăi cu adevărat fericirea creştină atât timp cât privim prea puţin la Cristos şi îi analizăm prea superficial exemplul, atât timp cât logica sa nu devine şi logica noastră, atât timp cât nu conştientizăm că el nu ne-a promis doar o fericire pe care o vom dobândi în împărăţia veşnică, dar şi o fericire prezentă deja în istorie, fericire pe care o putem experimenta astăzi, chiar dacă la un nivel diferit.

Desigur, fericirea pe care ne-o promite Cristos este profund religioasă, însă este cea adevărată. Astăzi, mulţi dintre contemporanii noştri preferă să-şi construiască singuri fericirea, abandonându-l pe Dumnezeu şi bazându-se doar pe progresul industrial, ştiinţific, medical. Ei consideră că fericirea omului constă în lucrurile exterioare, în cele trecătoare: bunăstare, bani, putere, plăcere, succes, carieră. Că toate acestea nu ne fac fericiţi o recunoaşte şi sfântul Augustin atunci când afirmă: „Viaţa fericită tocmai aceasta este: să mă bucur, tinzând spre tine, să mă bucur de tine, să mă bucur pentru tine, Doamne: aceasta şi nimic altceva. Prefer să pierd totul şi să te găsesc pe tine, decât să câştig totul şi să nu te găsesc pe tine, bucurie desăvârşită a sufletului meu”. Aşadar fericit cu adevărat este cel care, căutându-l neobosit pe Dumnezeu, îl găseşte şi-şi mărturiseşte totala dependenţă faţă de el; este creştinul care trăieşte porunca iubirii după măsura lui Cristos. De aceea, nu există om mai fericit pe pământ decât cel în inima căruia locuieşte Dumnezeu şi care zilnic se străduieşte să-i împlinească voinţa din iubire.

Într-o zi, poetul italian Torquato Tasso a fost întrebat de regele Carol I: „După părerea ta, cine este cel mai fericit?” „Cel mai fericit este Dumnezeu”, a răspuns poetul. „Bine, asta o ştie toată lumea, dar eu nu vorbesc despre Dumnezeu. Cine este cel mai fericit dintre oameni?”, a continuat regele. „Cel mai fericit este omul care se aseamănă cel mai mult cu Dumnezeu”, a încheiat poetul.

Propunându-ne astăzi fericirile sale şi invitându-ne să le trăim în viaţa de zi cu zi, Cristos vrea să ne conducă pe calea asemănării cu sine, adică pe calea fericirii adevărate. Prin urmare, să ne apropiem de fericirile sale pentru a vedea tot ceea ce presupune experimentarea lor.

Prima fericire – „Fericiţi cei săraci cu duhul” – este sinteza tuturor celorlalte. Dar ce înseamnă a fi sărac cu duhul? A fi sărac cu duhul nu înseamnă a fi redus la minte sau a fi ignorant, aşa cum reiese din vorbirea obişnuită. Acest înţeles umilitor l-a dat cuvintelor lui Isus filosoful ateu Voltaire, care, traducând ironic expresia latină pauperes spiritu cu pauvres d’esprit, susţinea că Isus i-a proclamat fericiţi pe debilii mintal. Însă a fi săraci cu duhul înseamnă a fi detaşaţi de bunurile pe care le posedăm, de făpturi, de noi înşine. Cu alte cuvinte, înseamnă să îndepărtăm din inimă tot ce ne împiedică să ne deschidem faţă de Dumnezeu, pentru a-i împlini voinţa, şi faţă de aproapele, pentru a-l iubi cum se cuvine. Apoi, a fi sărac cu duhul înseamnă a nu ne încrede în bogăţii, ci în iubirea lui Dumnezeu şi în providenţa sa. Mulţi dintre noi nu deţinem prea multe bogăţii, şi totuşi, inima noastră poate fi „bogată”, dacă este alipită de puţinul nostru şi devine invidioasă când vede ce au şi cât au ceilalţi. Adesea suntem prea împovăraţi de griji pe care ni le facem pentru sănătate, muncă, şcoală; prea împovăraţi de nelinişti pentru rudele şi prietenii noştri, de frica legată de viitorul nostru şi al celor apropiaţi. Toate acestea ne pot închide în noi înşine, împiedicându-ne să ne deschidem lui Dumnezeu şi fraţilor. Însă cel sărac cu duhul se încrede în Dumnezeu şi în momentele dificile şi, încredinţându-i orice îngrijorare, experimentează iubirea lui de tată. De asemenea, suntem săraci cu duhul atunci când trăim porunca iubirii faţă de aproapele, când punem la dispoziţia celui aflat în nevoie ceea ce avem: bunurile noastre, zâmbetul, timpul, capacităţile noastre.

Aşadar sărăcia duhului este rodul iubirii autentice faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Şi după cum nu putem separa iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, tot astfel, nu putem separa fericirea creştinului de împlinirea poruncii iubirii. Iubirea este vocaţia specifică fiecărui creştin, iar acest lucru face ca noi să fim cu adevărat fericiţi atunci când iubim după exemplul lui Cristos. Căci cu cât mai mult îl iubim pe Dumnezeu – şi în el pe aproapele nostru – , cu atât mai mult vom trăi fericirea creştină. Dar sărăcia duhului nu numai că este rod al iubirii, ci devine, la rândul ei, izvor de iubire, întrucât Duhul Sfânt, atras de golirea noastră interioară din iubire, ne va umple cu darurile sale. Prin urmare, cel sărac cu duhul nu reţine nimic în mod egoist pentru sine, însă are totul şi este fericit, pentru că îl are pe Dumnezeu.

Deşi mesajul fericirilor este sintetizat de prima fericire, totuşi, să ne oprim şi asupra celorlalte pentru a surprinde specificul fiecăreia. „Fericiţi cei blânzi”, ne spune Isus, ca să învăţăm că, pentru a fi fericiţi, nu trebuie să dominăm lumea, ci să fim blânzi şi smeriţi cu inima. „Fericiţi cei ce plâng”, proclamă Isus, pentru a ne învăţa că fericirea nu înseamnă a fi scutit de lacrimi şi suferinţă, ci a crede cu tărie în iubirea lui Dumnezeu şi a găsi în el mângâierea. „Fericiţi cei milostivi”, continuă Isus, pentru a ne învăţa că fericirea nu înseamnă a nu cunoaşte sărăcia umană, ci a avea o inimă sensibilă şi deschisă faţă de toţi cei ce trăiesc în sărăcie. În schimb, numindu-i fericiţi pe „cei flămânzi şi însetaţi de dreptate”, Isus ne învaţă că fericirea nu constă în a mânca şi a bea întotdeauna pe săturate, ci în a avea mereu foame şi sete de desăvârşire, de sfinţire. „Fericiţi cei curaţi cu inima”, continuă Cristos, pentru a ne învăţa că fericirea nu înseamnă a cunoaşte şi vedea totul, ci a avea o inimă curată pentru a-l putea vedea pe Dumnezeu. „Fericiţi făcătorii de pace”, adaugă Cristos, pentru a ne învăţa că fericirea nu înseamnă a sta liniştiţi şi comozi în propria casă, ci a munci, pentru ca pacea să domnească în jurul nostru, în familia şi-n comunitatea noastră. „Fericiţi cei prigoniţi”, încheie Cristos, pentru a ne învăţa că fericirea nu înseamnă a fi mereu înţeleşi şi apreciaţi de alţii, ci a vesti fără frică Evanghelia sa, cu riscul de a fi luaţi în râs, marginalizaţi sau chiar persecutaţi.

Dacă noi toţi am înţelege şi am trăi fericirile după cum Cristos le-a înţeles şi le-a trăit, atunci şi viaţa noastră va fi o propovăduire a Evangheliei şi a fericirii creştine. Desigur, ne întrebăm: mai există astăzi oameni care trăiesc fericirile, creştini care îl urmează pe Isus în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele până la moarte? Răspunsul este un categoric da, privind la exemplul de credinţă dat de atâţia creştini ai timpului nostru, care au trăit intens fericirile lui Cristos. Dintre aceştia îi amintim pe sfântul Padre Pio, pe fericita Tereza de Calcutta şi, în mod special, pe papa Ioan Paul al II-lea. Că acest papă a fost cu adevărat un om al fericirilor ne-o demonstrează exemplul său de credinţă şi rugăciune, imensa sa activitate pastorală desfăşurată cu atâta iubire, grija sa deosebită faţă de problemele sociale, lupta înverşunată împotriva ideologiilor materialiste şi a războaielor, iertarea pe care a oferit-o atentatorului său, dar şi pe care a cerut-o pentru greşelile Bisericii, curajul cu care a propus noua evanghelizare, deschiderea şi echilibrul său în relaţiile cu creştinii despărţiţi, precum şi cu ceilalţi oameni din alte religii, seninătatea şi pacea sufletească cu care şi-a trăit momentele de suferinţă şi, mai ales, sfârşitul vieţii, când, deşi atât de neputincios şi suferind, a afirmat: „Sunt fericit, aşa să fiţi şi voi!” Exemplul său atât de elocvent ne arată că fericirile lui Cristos sunt valabile şi astăzi, că ele pot fi trăite şi în societatea actuală.

Să ne apropiem aşadar cu încredere de programul de viaţă lăsat de Cristos, pentru ca, trăindu-l, să conştientizăm ceea ce spunea filosoful creştin Blaise Pascal: „Nimeni nu este mai fericit decât un creştin adevărat”.

Ciprian ANDREI

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.