Categorii

Duminica a IV-a din Postul Mare – Ciclul B

2Cr 36,14-16.19-23; Ef 2,4-10; In 3,14-21

Omul modern nu ştie să-şi facă timp pentru a se opri, a se privi, a lua cunoştinţă de el însuşi. Nu are nici curajul să se reculeagă, căci îi este teamă că va fi pus faţă în faţă cu responsabilitatea propriilor alegeri. Preferă să se scufunde în fugacitatea vieţii, să fie antrenat în rapide succesiuni de activităţi, care îi dau impresia că trăieşte. Însă omul riscă să ducă o viaţa instinctivă, devine din ce în ce mai impersonal. Automatismele înlocuiesc în el libera decizie; le suportă fără reacţie, pentru că acestea evită efortul. Constantin Noica, filozof, eseist, publicist şi scriitor român din secolul al XX-lea, a acuzat omul modern de analfabetism în gospodărirea vieţii interioare. Este o stare voită de om, şi nu una impusă de o forţă din exterior. Omul modern nu mai are loc în viaţa lui şi pentru Dumnezeu. Ar ocupa prea mult spaţiu şi ar trebui să renunţe la multe lucruri. Oare nu regăsim, în mod parţial sau chiar total, acest tipar în viaţa noastră?

Lecturile proclamate astăzi, în duminica a IV-a din Postul Mare, îndeamnă omul să se oprească pentru a reflecta şi a decide un raport intim de comuniune cu Dumnezeu. În Cartea a doua a Cronicilor, Domnul are primul iniţiativa; îl interpelează cu insistenţă pe om pentru a răspunde pozitiv. Îi întinde o mână, semn al prieteniei pe care vrea să o instaureze între el şi om. Dar acest om e încăpăţânat şi mândru; nu renunţă la stilul său nedrept de viaţă, ba chiar îşi permite să-şi bată joc de Dumnezeu.

Primind acest răspuns negativ, Dumnezeu respectă această decizie şi se retrage pentru moment din peisajul vieţii omului. Iar omul se dedică cu totul plăcerii, care e fericirea trupului, aşa cum făceau şi popoarele păgâne. Dar plăcerea nu îl mulţumeşte, nu îl satisface. Este trist când este hărţuit de foamea plăcerilor şi, cu cât mănâncă mai mult, cu atât îi este mai foame şi este mai trist. Plăcerea trăieşte o clipă şi apoi moare, de aceea, îi lasă un gust de moarte omului.

Lovit de tristeţe, omul îşi aduce aminte în Psalmul 136 de Dumnezeu. Se căieşte lângă apele Babilonului de alegerea făcută. Acum omul vede că acea stare de comuniune cu Dumnezeu era culmea bucuriei lui. Totuşi, el încă mai speră în iertarea lui Dumnezeu, făgăduind: „Dacă te voi uita, Ierusalime, să mi se usuce mână dreaptă!”

Iar Dumnezeu, care vede tristeţea omului, ce face? Rămâne insensibil? În evanghelia de astăzi, ni se prezintă răspunsul lui Dumnezeu: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” În ciuda jignirilor anterioare ale omului, Dumnezeu încă îl iubeşte şi se îndură de el; îl trimite pe Fiul pentru a fi înălţat, asemenea şarpelui înălţat de Moise în pustiu. Dacă cei care priveau la şarpele lui Moise erau vindecaţi de veninul aducător de moarte al şerpilor, acum cei care privesc cu credinţă la Cristos înălţat pe cruce sunt vindecaţi de veninul păcatului aducător de moarte.

Fiodor M. Dostoievski, un mare scriitor rus din secolul al XIX-lea, într-un capitol din cartea sa Fraţii Karamazov, ne arată cât de mare poate fi iubirea lui Dumnezeu pentru om. Scriitorul povesteşte că a fost odată o femeie rea şi hapsână, care în cele din urmă a murit. Şi pentru că nu a lăsat după ea nici o faptă bună a căzut în iad. Îngerul ei se tot frământa: „Oare ce faptă bună o fi săvârşit în viaţa ei, pentru a pune o vorbă bună la Dumnezeu?” Şi, aducându-şi aminte, se duce şi-i spune lui Dumnezeu: „A smuls din grădină un fir de ceapă şi l-a dat de pomană unei femei sărace!” Dumnezeu îi spune: „Ia firul acela de ceapă şi dă-i-l să se agaţe de el şi pe urmă caută s-o tragi afară. Dacă izbuteşti s-o scapi, să vină aici, în rai, iar dacă s-o rupe firul de ceapă, să rămână unde se află acum!” Iar îngerul a coborât în iad şi, întinzând firul de ceapă, a început să o tragă afară pe femeie; dar când aproape să o scoată, ceilalţi osândiţi, aflând ce se întâmplă, s-au agăţat de femeie pentru a se salva şi ei. Atunci femeia a început să urle şi să dea din picioare: „Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi; ceapa este a mea, nu a voastră!” Imediat firul s-a rupt şi femeia a căzut în iad. Iar îngerul a izbucnit în plâns şi a plecat de acolo.

Pentru mulţi dintre noi, această poveste este ireală; nu i se poate da credit. Totuşi, personajele sunt reale. Dumnezeu cel îndurător şi drept există. Acea femeie păcătoasă există; suntem chiar noi prin alegerile noastre greşite, prin păcatele săvârşite. De câte ori Dumnezeu a iertat infidelităţile noastre? Gândiţi-vă la spovezile repetate datorităca urmare a instabilităţii noastre în relaţia cu Dumnezeu.

Unora le este greu să creadă o astfel de poveste; dar oare nu este mai greu a crede întreaga istorie a mântuirii cuprinsă în Biblie? Nu este mai greu a crede că Cristos a pătimit şi a murit pe cruce pentru ca noi să devenim fii ai lui Dumnezeu? Omul modern de astăzi consideră ca fiind adevărat doar ceea ce poate fi demonstrat prin ştiinţă. Ceea ce nu poate fi demonstrat e considerat neadevărat, ireal sau planează un nor de suspiciune. Dacă înainte ştiinţa era în slujba omului, astăzi raportul s-a schimbat: omul e în slujba ştiinţei. Raţiunea e ridicată de om la prim principiu de orânduire a vieţii sale.

Atât Evanghelia după sfântul Ioan, cât şi Scrisoarea sfântului Paul către Efeseni susţin că există un dar al lui Dumnezeu mai important decât raţiunea: credinţa. Ea e necesară pentru a nu fi osândiţi, pentru a fi mântuiţi. Credinţa, spune sfântul Toma de Aquino, ne apropie de cunoaşterea lui Dumnezeu. Credinţa ne face capabili să gândim ca Dumnezeu, atât în privinţa persoanei noastre, cât şi în privinţa a tot ce se află în legătură cu noi; credinţa ne face capabili să vedem că ceea ce se petrece în jurul nostru nu este rodul puterii omului. A crede înseamnă a vedea şi a înţelege sensul vieţii noastre potrivit opticii evangheliei: cel mai important este Dumnezeu. De ce femeia din mica povestioară nu a reuşit să iasă din focul iadului? Nu a ajuns în rai, deoarece pentru ea cel mai important nu era Dumnezeu, ci propria persoană, propria izbăvire de acele chinuri din focul Gheenei.

Credinţa presupune renunţarea la propria voinţă pentru a face voinţa lui Dumnezeu. Atunci când încă mai suntem legaţi de voinţa noastră, credinţa ne este slabă, iar egoismul destul de pronunţat. Există pericolul de a confunda de multe ori voinţa lui Dumnezeu cu voinţa noastră, ducând astfel la distrugerea credinţei.

Commodianus, un ascet creştin care a trăit la mijlocul secolului al III-lea la Cartagina, vorbeşte în cartea sa Instructiones despre Biserica de după persecuţia lui Decius dintre anii 249-251. În comunitatea cartagineză, după acest ascet, se distingeau trei categorii de oameni: în prima categorie erau credincioşii simpli, care în timpul persecuţiei au reuşit să fugă din Cartagina şi să se refugieze undeva; celei de-a doua categorii îi aparţineau acei lapsi, oameni decăzuţi, cei care nu au rezistat groaznicelor torturi; în cea de-a treia categorie erau martyres, adică martirii, care au supravieţuit supliciilor. Aceşti martiri, atât de marcaţi de suferinţa pentru Cristos, considerau că pentru martiriul lor aveau drepturi speciale. Ei, cei mai buni, au semănat confuzie şi s-a produs schisma lui Felicissimus şi Novatus. Astfel, tocmai cei care au fost gata să-şi dea viaţa pentru Cristos au distrus Biserica din Cartagina.

Aceşti martiri sunt pentru noi un avertisment. Ceea ce demonstrează iubirea noastră pentru Dumnezeu nu este numaidecât hotărârea de a ne da viaţa pentru el, ci şi umilinţa, dorinţa de a îndeplini voinţa lui Dumnezeu, şi nu voinţa noastră.

În această duminică a IV-a din Postul Mare, Dumnezeu ne îndeamnă să ne oprim pentru a vedea din ce categorie facem parte: a celor care iubesc mai mult întunericul pentru că faptele lor sunt rele, sau a celor care iubesc lumina pentru că faptele lor sunt săvârşite în Dumnezeu. Dacă ne regăsim în prima categorie, avem şansa acum, în Postul Mare, care este un timp al convertirii, să ne relansăm viaţa pe calea cea adevărată. Sfântul Augustin de Hippona îndeamnă pe fiecare dintre noi în Tratatul asupra Evangheliei după Ioan cu aceste cuvinte:

Nu ţi se spune: trebuie să te osteneşti să cauţi calea pentru a ajunge la adevăr şi la viaţă; nu ţi se spune aceasta. Leneşule, ridică-te! Însăşi calea a venit la tine şi te-a trezit din somn, dacă chiar te-a trezit. Ridică-te şi mergi! Poate că tu cauţi să mergi, dar nu poţi, pentru că te dor picioarele. Pentru ce motiv te dor? Pentru că a trebuit să parcurgă cărări dure impuse de egoismul tău tiranic? Însă Cuvântul lui Dumnezeu a vindecat şi şchiopi. Tu spui: da, am picioare sănătoase, dar nu văd drumul. Ei bine, să ştii că el a luminat chiar şi orbi.

Sergiu-Alin PAL

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.