Categorii

Duminica a IV-a din Postul Mare – Anul C

DuminicaIV-PostulMare-CIos 5, 9a.10-12; 2 Cor 5,17-21; Lc 15,1-3.11-32

            Celebrarea acestei Duminici, situată la jumătatea Postului Mare are ca temă principală bucuria. Întreaga comunitate este invitată să participe la această bucurie, pentru marea sărbătoare a Paştelui care se apropie. Totodată îl rugăm pe Tatăl ceresc să ne dăruiască lumina Fiului Său preaiubit pentru a trăi mai intens comuniunea noastră cu Cristos – comuniune de credinţă vie, de speranţă şi de iubire. Leitmotivul liturgiei de astăzi este Îndurarea lui Dumnezeu, adresată nouă prin parabola Fiului risipitor.

            Prima lectură ne prezintă un aspect important din viaţa poporului ales. Pentru prima dată Israelul sărbătorea Paştele în condiţii de libertate în pământul făgăduinţei. De asemenea povara grea a sclaviei Egiptului era de acum definitiv înlăturată. Locul denumit Ghilgal, deşi nu poate fi localizat cu exactitate se află totuşi între Ierihon şi Iordan. În momentul în care Israelul pătrunde în pământul promis de Jahwe părinţilor săi, sanctuarul de la Ghilgal devine primul centru cultual, datorită faptului că în timpul lung al peregrinării prin pustiu Israelul nu a avut posibilitatea să consacre un asemenea loc Dumnezeului său. Aici, sub conducerea lui Iosue poporul va pregăti planul de operaţiuni militare în vederea cuceririi definitive a Canaanului. Consumul de azime capătă un caracter religios datorită Paştelui, iar sărbătoarea în cauză pretindea şi circumciziunea. Aceasta era semnul legământului încheiat de Jahwe cu Abraham şi seminţia lui. Prin urmare, faptul de a fi necircumcis era considerat execrabil. Astăzi această dezonoare este ridicată de pe umerii lui Israel. Paştele celebrat de evrei la 14 Nissan a constituit prima sărbătoare în pământul făgăduinţei. Pe de o parte este memorialul eliberării din sclavia Egiptului, iar pe de altă parte memorialul reînnoirii alianţei de pe Sinai. Ritualul pascal, fără preocuparea pentru observarea Legii (Torah) devine formalism pur. De aceea ritualul anual al Paştelui pretindea reflectarea şi retrăirea acţiunilor salvifice ale lui Jahwe şi nu abandonarea lor, cum se va verifica în secolele următoare.

            În a doua lectură, creaţia nouă în Cristos la care se referă sfântul Paul este de fapt lucrarea nouă a lui Dumnezeu, realizată prin Cristos în Spiritul Sfânt. Tot ceea ce păcatul a corupt sau distrus, a fost refăcut de Cristos prin opera Sa răscumpărătoare. Centrul acestei noi creaţii, care interesează întregul Univers, este omul răscumpărat de Cristos pentru o viaţă nouă de dreptate şi sfinţenie. Pentru a realiza planul salvific conceput din veşnicie de Tatăl, Isus şi-a apropriat condiţia noastră umană „făcându-se asemenea nouă întru toate afară de păcat”. Prin această apropriere noi am devenit părtaşi de dreptatea şi de ascultarea sa faţă de Tatăl. În acest fragment este reluată tema ministeriului apostolic, propus de această dată ca „ministerium reconciliationis”, – reconciliere realizată de Dumnezeu Tatăl prin mijlocirea Fiului Său. Astfel apostolul devine mesagerul lui Cristos făcând cunoscută reconcilierea salvifică în numele lui Dumnezeu. Singura condiţie pretinsă auditoriului este de a asculta rugămintea arzătoare a apostolului: „reconciliamini Domino” – împăcaţi-vă cu Dumnezeu, aşa încât prin Cristos care a luat asupra sa păcatul omenirii, să devenim o creatură nouă şi astfel părtaşi de îndreptăţirea divină.

            Evanghelia de astăzi ne prezintă parabola fiului risipitor. După o scurtă introducere care ne face cunoscut ambientul în care predica Isus, înconjurat de vameşi şi de păcătoşi, evanghelistul Luca descrie atitudinea ostilă a fariseilor şi a cărturarilor, care tăgăduind atât cuvintele lui Isus, cât şi faptul că El este Mesia căutau să-l identifice cu păcătoşii. Fiul mai mic atras de strălucirea lumii mondene, renunţă la convieţuirea familială în casa părintescă încercând un alt mod de realizare. Dar în câţiva ani va cunoaşte că această strălucire este de fapt obscurantism, este vanitate şi amăgire care treptat îl vor ruina. Tatăl putea să uzeze de autoritatea sa; putea să-l oprească. Dar nu se împotriveşte, îi respectă libertatea. Este imaginea lui Dumnezeu-iubire care suferă în tăcere, care nu ne obligă prin violenţă să răspundem la iubirea Sa. Ne respectă libertatea de voinţă chiar şi atunci când o folosim rău spre nenorocirea noastră. În cele din urmă, nu atât din dorinţa de convertire, cât mai ales constrâns de împrejurări fiul cel mic se hotărăşte să se întoarcă la Tatăl. El este primit cu bucurie în casa Tatălui, care nu-i impută trecutul păcătos, ba chiar îi pregăteşte un ospăţ, demonstrând astfel cât de puternică este iubirea paternă pentru fiul regăsit. Acestei iubiri i se adaugă înţelepciunea cu care tatăl îl lămureşte pe fiul mai mare cât de mult contează pentru un tată regăsirea fiului pierdut.

            Un tânăr, şi-a dezonorat familia şi numele tatălui său. Merse la Paris ca să scape de plictiseala vieţii rurale. Şi-a găsit rostul prosperând într-o viaţă sordidă, ocupându-se cu traficul de stupefiante şi proxenetismul. Dar la un moment dat afacerile i-au mers prost. A fost jefuit, iar în scurt timp arestat. S-a răspândit zvonul în lumea interlopă că este spion al poliţiei. A ajuns să trăiască într-o colibă lângă groapa de gunoi a oraşului. Aici se gândea la familie, mai ales la tatăl său. Îl va mai primi acasă după ce dispreţuise tot cea a învăţat despre dragostea lui Dumnezeu? Îi scrise aceste rânduri: „Dragă tată, aş vrea să vin acasă, dar nu ştiu dacă mă vei mai primi după tot ce am făcut. Sâmbătă seara voi fi în trenul care trece prin satul nostru. Dacă mă mai aştepţi vrei să atârni o bucată de pânză albă într-un copac din faţa casei”? Când trenul trecu prin faţa casei sale ce-i era dat să vadă? Tot copacul era acoperit cu bucăţi de pânză albă.

            Tot astfel bunul Dumnezeu ne va primi şi pe noi neimputându-ne păcatele iertate. Astfel ne învaţă Isus: „Este mai multă bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte, decât pentru 99 de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă” (Lc 15,7). Este adevărat, că renunţarea la trecutul păcătos şi reîntoarcerea la Dumnezeu presupun o angajare personală, conştientă, o colaborare cu harul divin ca dar gratuit al lui Dumnezeu, făcut nu pentru meritele noastre, dar pentru Iubirea infinită a Creatorului. Dezrădăcinarea păcatului din viaţa noastră ne va face oameni liberi. Acesta este adevăratul sens al libertăţii – a fi dispuşi să împlinim voinţa lui Dumnezeu în mod liber, nu a ne închide în eu-l propriu şi a ne crede autosuficienţi.

            Este evident, că alegerea lui Isus din partea noastră este tocmai atitudinea de supunere faţă de Cuvântul Său, care ne invită continuu să ne întoarcem la Dumnezeu. Dumnezeul cel viu se bucură de prezenţa noastră. Dumnezeu îi iubeşte pe păcătoşi şi îi aşteaptă. Mai mult, ia iniţiativa şi vine în întâmpinarea lor, precum păstorul care merge în căutarea oii pierdute. Domnul este marea speranţă a celui care crede, depăşind orice altă speranţă umană. El manifestă pentru fiecare afecţiunea părintească a unui tată pentru fiul său.

            Niciodată Dumnezeu nu a fost duşmanul omului. Numai omul prin păcatul său devine infidel faţă de Domnul şi prin urmare are nevoie de reconciliere. Această reconciliere se realizează în Cristos care a încredinţat-o Bisericii Sale, prin intermediul căreia reconcilierea este mereu reluată şi reînnoită. Numai „homo stultus” – omul fără minte – crede că nu are nevoie de reconciliere şi nici de Dumnezeu. Filosoful german Nietzsche a ajuns la un grad atât de înaintat al demenţei încât a exclamat: „Dumnezeu a murit, supraomul din mine l-a ucis”. Un astfel de refuz menţinut cu obstinaţie, poate atrage după sine condamnarea eternă. Dacă în convertirea noastră iniţiativa îi aparţine lui Dumnezeu, în condamnarea omului responsabilitatea îi revine acestuia din urmă în exclusivitate, deoarece osânda cea veşnică este condamnarea eternă din partea lui Dumnezeu a omului, ca rezultat al condamnării lui Dumnezeu din partea omului.

            Dar Cristos, tocmai pentru a şterge condamnarea noastră a luat asupra Sa păcatul şi l-a spălat prin sângele Său. Toţi suntem păcătoşi şi prin urmare toţi trebuie să fim animaţi de dorinţa împăcării cu Dumnezeu. Dar avem obligaţia să iertăm la rândul nostru aproapelui care ne-a greşit. Sfântul Papă Leon cel Mare într-una din omiliile sale îi îndemna pe credincioşi la iertarea fraternă cu aceste cuvinte: „Dacă ne rugăm Domnului spunându-i: «Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri», este absolut sigur, că acordând iertare greşelilor altora pregătim pentru noi înşine clemenţa divină”.

            Cu aceste gânduri, participând la bucuria regăsirii fiului rătăcit, să pregătim marea bucurie pascală. Să-l căutăm pe Mântuitorul pentru a-l întâlni şi pentru a realiza comuniunea cu El. Şi unde vom putea realiza mai intim această comuniune cu Isus decât în Sfintele Sacramente, astfel încât să spunem împreună cu sfântul Ambroziu: „Facie ad faciem te mihi demonstrasti Christe, in tuis te invenio sacramentis” – Mi te-ai arătat Doamne faţă în faţă, în sacramentele Tale te regăsesc.

                                                                                                                        Călin Ciocian

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.