Categorii

Duminica a IV-a din Advent – Ciclul C

Duminica-IV-Advent-CMih 5,2-5; Evr 5,5-10; Lc 1,39-48

            Mai sunt câteva zile până la sărbătorirea marelui eveniment, al naşterii Domnului nostru Isus Cristos. De aceea, aşa cum a făcut-o în tot timpul Adventului, Sfânta Biserică ne invită să ne pregătim cum se cuvine pentru a-l primi între noi pe Mântuitorul tuturor popoarelor, pe Mesia anunţat de profeţi. Dacă duminica trecută am meditat despre bucurie – caracteristica prin excelenţă a creştinului – astăzi suntem invitaţi prin intermediul liturgiei cuvântului să ne concentrăm atenţia asupra aceluia care este izvorul acestei adevărate şi profunde bucurii – Cristos. De fapt, liturgia cuvântului a ultimei duminici din Advent îşi asumă tonul unei vigilii de Crăciun.

            Prima lectură, luată din cartea profetului Miheia, îşi asumă tocmai acest rol de vigilie pregătindu-ne pentru Crăciun şi punându-ne în temă asupra locului unde se va naşte Mesia.

            Toate profeţiile primesc o precizare la profetul Miheia care ne spune că Betleemul, cel mai mic dintre cetăţi, va avea onoarea să-l dea pe Mesia promis de profeţi, acela care îşi va extinde Împărăţia sa de pace până la marginile pământului: „Şi tu Betleeme, cel mai mic dintre popoare, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel” (Mih 5,1). Mesia se va naşte din viţa lui David iar Betleemul va fi locul unde se va împlini misterul naşterii Fiului Omului. De altfel logica lui Dumnezeu nu este logica oamenilor, iar planul lui Dumnezeu nu este planul oamenilor cărora le place puterea şi faima. Dumnezeu îi iubeşte pe cei mici, pe cei din urmă, pe cei necunoscuţi. De aceea, locul ales pentru naşterea regelui salvator nu va fi unul din cele mai populate oraşe ale Iudeii, dar va fi un sătuc neînsemnat. Acesta este locul ales de Dumnezeu pentru misterul venirii lui Cristos, şi astfel cei umili şi cei săraci sunt chemaţi la speranţă şi mântuire.

            Referitor la faptul că „obârşia lui este dintru început” ne relatează că originile sale sunt vechi din zilele cele mai îndepărtate. Aici putem vedea o aluzie la originile eterne şi la divinitatea lui Mesia. Asemănătoare este şi interpretarea sfântului Matei care în Evanghelia sa aduce această profeţie ca răspuns marilor preoţi referitoare la locul naşterii lui Isus Cristos (Mt 2,4-6). Ca şi Isaia (7,14), Miheia vorbeşte numai despre mama lui Mesia: „aceea care trebuie să nască, va naşte” (Mih 5,2). Este surprinzător faptul că nu se vorbeşte despre tatăl pruncului, în timp ce este cunoscută valoarea tatălui în legitimarea genealogiei ebraice, şi cu atât mai mult cu cât este vorba despre descendenţa davidică. Miheia prezintă o naştere minunată, fără intenţii mitologice, pentru a afirma că evenimentul mântuirii nu este purtat de om, dar este purtat în totalitate de Dumnezeu. Chiar după căderea primilor oameni în păcat, Dumnezeu este acela care le promite un Mântuitor: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Gen 3,15). Aşadar, Dumnezeu este protagonistul mântuirii şi nu omul. Omul, în faţa planului lui Dumnezeu nu poate să răspundă decât prin ascultare şi credinţă. Se ştie că poporul ales nu a fost totdeauna fidel faţă de Alianţă, faţă de poruncile lui Dumnezeu, iar rezultatul trimiterii sale în sclavie este tocmai această neascultare şi nesupunere faţă de Dumnezeu.

            Pe linia profeţiilor veterotestamentare este inclusă şi profeţia lui Miheia referitoare la persoana lui Cristos. El îi va aduna pe cei risipiţi, distruşi de invazia asiriană şi toţi aceştia se vor întoarce să formeze „unicul popor al lui Israel” ca în timpurile lui David, înainte de sciziune, sub un singur păstor (In 10,16).

            Aşadar, Cristos, născut în mod umil la Betleem, este Fiul lui Dumnezeu care a venit să răscumpere „restul lui Israel” şi să aducă mântuirea şi pacea la toţi oamenii.

            „Cea care trebuie să nască va naşte”(v. 3b) anunţată de profetul Miheia este în centrul atenţiei şi în fragmentul evanghelistului Luca pe care ni-l propune astăzi spre meditare. Figura Mariei, care predomină astăzi în liturgia cuvântului, este şi figura centrală a Adventului. Maria este persoana care primeşte cele două anunţuri: anunţul venirii lui Mesia şi anunţul venirii Precursorului său – profetul Ioan Botezătorul. Maria stă între promisiunea care este Ioan şi împlinirea care este Cristos; ea se află între pregătirea pe care Ioan o va desfăşura ca profet şi împlinirea care se va realiza în propriul fiu. Cele două anunţuri făcute lui Zaharia şi Mariei se împlinesc în cele două femei, devenite în mod miraculos mame, împlinindu-se astfel unicul plan al mântuirii lui Dumnezeu.

            În salutul Elisabetei adresat Mariei, răsună în Noul Testament pentru prima dată fericirea evanghelică. „A fi fericit”, ca şi „cei săraci cu duhul” recere mai întâi de toate a fi mişcat de credinţă, fiindcă „sărac cu duhul” este acela care oferă lui Dumnezeu siguranţa sa, credinţa sa.

            Romancierul francez Paul Bourget a văzut într-o dimineaţă de iarnă o femeie care clătea rufele în apa îngheţată, cu mâinile învineţite de frig, în timp ce doi copii aşezaţi pe mal plângeau. Femeia continua munca strângând din dinţi pentru a termina enorma grămadă de rufe care umplea un coş. Scriitorul s-a apropiat de ea şi privind-o consternat a întrebat-o:

            – Dar cum puteţi rezista acestei vieţi?

            – Este uşor, domnule – a răspuns ea privindul. În fiecare zi mi-am pus speranţa în Dumnezeu şi am crezut în ajutorul său iar acum sunt fericită că acest lucru îl fac deja de mai mulţi ani.

            Prin analogie putem spune că Maria a avut o astfel de credinţă, o astfel de fericire. Ea s-a încrezut în cuvântul lui Dumnezeu şi s-a pus întru totul în serviciul său prin acel „fiat” al ei: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Istoria mântuirii începută cu credinţa lui Abraham culminează acum cu credinţa Mariei. Viaţa Mariei este în continuu oferită voinţei Tatălui, realizată în ascultarea condusă de credinţă. Conciliul Vatican II în Constituţia Dogmatică Lumen gentium numărul 63 ne spune: „Căci, prin credinţă şi ascultare, ea a născut pe pâmânt pe însuşi Fiul Tatălui sub adumbrirea Duhului Sfânt, ca o noua Evă, arătând, nu şarpelui din vechime, ci vestitorului lui Dumnezeu, o credinţă nealterată de vreo îndoială”.

            Copilul pe care Maria l-a purtat în sânul ei, conceput în inima sa feciorelnică prin opera Duhului Sfânt este însuşi Fiul lui Dumnezeu. Maria a purtat în sine pe Fiul lui Dumnezeu, Răscumpărătorul, dar nu l-a văzut; astfel şi Elisabeta l-a purtat în sine pe fiul promisiunii şi al speranţei, dar nu l-a întrezărit. Numai credinţa le permite să întrezărească prezenţa lui Dumnezeu, care se revelează pentru omul carnal ca un nor obscur.

            Constatăm că Dumnezeu acţionează mereu în istoria umană şi se manifestă prin semne clare. Omul trebuie să citească aceste semne interpretându-le cu ochii credinţei. Atunci vom descoperi că Dumnezeu nu este simplu ca un spaţiu pustiu, dar este înlăuntrul nostru, cum ne spune sfântul Augustin în Confesiunile sale: „Dumnezeu este mai intim în mine decât sunt eu în mine însumi”. Adică Dumnezeu nu este numai cu noi dar este cel mai profund din noi şi ne mişcă cu spiritul său.

            Şi lectura a doua luată din Scrisoarea către Evrei ni-l prezintă pe Isus ca pe acela care ascultă de voinţa lui Dumnezeu: „intrând în lume, Cristos spune: «Iată, eu vin să fac voinţa ta, Doamne»„ (Evr 10,7). Răscumpărarea a fost inaugurată prin acel „iată”, adică prin acele două acceptări date lui Dumnezeu: acceptarea lui Isus şi acceptarea Mariei care au întrerupt cele două negaţii mai vechi, ale lui Adam şi Eva. Jertfele vechi nu au fost în stare să ispăşească păcatele oamenilor, nici să dea cult vrednic lui Dumnezeu. Atunci Fiul îşi ia trup omenesc care în timp trăieşte ca victimă oferită prin jertfă continuă, jertfa care se va consuma pe cruce. Este unica jertfă plăcută lui Dumnezeu care depăşeşte orice alt sacrificiu. De la Betleem până la Golgota şi Înviere, viaţa lui Cristos este o supunere faţă de voinţa Tatălui. Crăciunul este pe linia Paştelui: şi unul şi altul nu sunt decât două momente ale aceleiaşi jertfe destinate pentru înfăptuirea slavei lui Dumnezeu şi a mântuirii oamenilor.

            Crăciunul se apropie. Adevărata trăire a Crăciunului, adevăratul cult dat pruncului dumnezeiesc este supunerea, este asemănarea noastră cu Isus în jertfă. Domnul care vine este aşteptatul lui Israel şi al fiecărui om în parte. Mulţi chiar în această circumstanţă minimalizează Crăciunul şi însăşi persoana lui Cristos. Se gândesc numai să se bucure de concediul, de vacanţa care este legată de celebrările de Crăciun.

            De la pruncul Isus a venit mântuirea noastră. Să ne pregătim pentru imediata venire a Domnului, să ne reconciliem unii cu alţii, să mergem în întâmpinarea lui cu sentimentul de umilinţă asemenea Preacuratei Fecioare Maria şi în felul acesta naşterea pruncului Isus va fi cu adevărat un moment de autentică bucurie şi speranţă în viaţa noastră.

                                                                                                                   Marius-Iosif Mîrţ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.