Categorii

Duminica a IV-a din Advent, Ciclul B

2Sam 7,1-5.8b-12.14a.16; Rom 16,25-27; Lc 1,26-38

Una dintre paginile celebre ale filozofului german Friedrich Nietzsche începe astfel:

Aţi auzit poate despre acel nebun care a aprins o lanternă în lumina clară a dimineţii, a alergat în piaţă şi s-a apu- cat să strige fără încetare: „Îl caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu!”.

Pare un semn de veritabilă nebunie să aprinzi o lanternă în plină lumină a dimineţii, dar, în realitate, şi omenirea de astăzi începe să simtă nevoia de a aprinde o nouă lumină, chiar şi atunci când totul se vrea lumi- nat de raţiune, de ştiinţă, de puterile lumii. Tot mai abătuţi şi mai pierduţi în pustiul necomunicării sufle- teşti, într-o eră a comunicării seci, electronice, oame- nii îl caută pe acela care, singur, poate să le împlinească existenţa. Or, tocmai într-un timp privilegiat de căutare ne aflăm, timpul Adventului, în care Dumnezeu îl caută pe omul prins în păcat, iar păcătosul îl caută pe Dum- nezeu pentru a fi primit în lumină şi iubire. Adventul ne spune că Isus este acela pe care noi îl căutăm când visăm fericirea. El este acela care ne aşteaptă când nimic nu ne mulţumeşte. Doar la el regăsim puterea de a iubi şi învăţăm din nou bucuria uitată de a dărui, a primi şi a împărtăşi.

Acest adevăr indubitabil îl descoperim şi în liturgia cuvântului de astăzi. Prima lectură se deschide cu o pagină din Cartea a doua a lui Samuel. Regelui David, care voia să construiască o casă lui Dumnezeu, Samuel îi răspunde printr-o metaforă, trecând de la o casă de piatră la o casă de suflete. Nu Dumnezeu avea nevoie de un templu pentru a se calma, sau pentru a se vindeca de vreun resentiment faţă de oameni, ci omul avea nevoie de mântuire. La planul mic al lui David, Dumnezeu răspunde cu grandioasa economie a mântuirii: „Eu voi zidi casa ta pe veci. Urmaşul tău îmi va fi Fiu şi eu îi voi fi Tată. Scaunul lui de domnie va dura în veci” (2Sam 7,13-14). Templul va fi prin excelenţă preasfânta fire omenească a Domnului nostru, Isus Cristos. Prin unirea ipostatică dintre natura divină şi cea umană într-o singură persoană, în cea de-a doua persoană din sânul Sfintei Treimi, omul poate pătrunde în esenţa divină şi poate ajunge la vederea feţei lui Dumnezeu.

Sfântul apostol Paul, la rândul său, ne vesteşte des- coperirea misterului ascuns de veacuri, taina mântui- rii pregătite prin istoria sfântă a poporului ales şi chiar prin istoria întregii omeniri.

Dar Israelul a pierdut tronul regal şi nici un urmaş al lui David nu mai avea pretenţii la aşa ceva. Poporul s-a descurajat, trăind într-o aşteptare sterilă, ba chiar în dubiu. De aceea, este nevoie de umilinţa, fidelitatea şi disponibilitatea Fecioarei Maria pentru ca Dumnezeu să realizeze făgăduinţa făcută lui David: venirea lui Mesia. Maria trebuie să rostească un Da fără rezerve la o propunere a cărei importanţă nu poate să o pre- simtă. Ea nu ştie cum trebuie să se realizeze această cerinţă neobişnuită, însă se încrede în acela de a cărui mână se ştie ţinută. Acceptării voinţei lui Dumnezeu îi urmează trăirea exemplară a aşteptării şi a speranţei în vremea în care Maria îl poartă pe Isus în pântecul ei. Şi viaţa noastră este un advent puţin mai îndelun- gat, o aşteptare a momentului definitiv în care ne vom întâlni până la urmă cu Domnul. Dacă Dumnezeu se face om şi ne iubeşte, cum să nu-l aşteptăm, cum să nu-l căutăm? Cum să ne pierdem speranţa de a-l întâl- ni, dacă el însuşi ne caută?

Se spune că, în preajma unui Crăciun, privind la oamenii pierduţi în agitaţia economică şi numerotarea cadourilor, în pregătirea febrilă a vacanţelor şi a petre- cerilor, a orgiilor de mâncare şi băutură, Cristos hotărî că nu mai e nevoie să se nască în lume, deoarece ni- meni nu mai părea să aştepte venirea sa. „Cum vor putea trăi oamenii fără un răscumpărător?”, interveni Maria. „Ce Crăciun va fi acela fără pruncul din Betleem?”

„Dar cine mai vrea, Marie, ca, în viaţa lui eu să mă nasc cu adevărat?” „Vor toţi cei creaţi după chipul di- vin”, a continuat Maria. Însă o scurtă privire asupra lumii i-a fost de ajuns pentru a fi contrazisă de cruntul adevăr. „Dacă ei nu te vor, atunci vor peştii otrăviţi ce mor în mare, vrea crinul din câmpie, vor gingaşa Lună şi semeţul Soare. Mai vrea şi bătrânul părăsit într-un pat de spital, vor mame şi copii, slăbiţi de înfometare, vrea tatăl strivit sub a muncii povară, vrea tânărul descurajat de neşansa vieţii”. „Fie”, încuviinţă Isus, „voi mai veni o dată printre săracii mei, lăsând ca lumina şi iubirea să pătrundă pe planeta aceasta rece”.

În preajma acestui Crăciun, Cristos pare să ne întrebe şi pe noi: „Doriţi ca eu să mă nasc în mijlocul vostru? Vreţi să intraţi în visul lui Dumnezeu despre raiul pe pământ? Sunteţi gata să participaţi la reînnoirea feţei creaţiei sale?” Dumnezeu este în drum spre noi, să-i ieşim în întâmpinare, nu printr-o aşteptare mohorâtă, ci făcându-i cale liberă în inima noastră. Să pornim cu cortegiul îngerilor şi al magilor spre iesle, ca să înge- nunchem şi să oferim copilului Isus aurul, tămâia şi smirna stăruinţei şi trudei noastre. Ne întrebăm însă cum vom putea porni spre iesle când ştim că nu am dăruit suficientă iubire şi înţelegere? Cum să pornim spre iesle când ochii ne sunt închişi în faţa durerii şi încercării aproapelui, iar urechile noastre nu aud stri- gătele lui de disperare? Cum să pornim spre iesle când nu avem curajul să ne trăim integral credinţa? Cum să pornim spre iesle când nu avem nimic de oferit prun- cului?

Un itinerar exemplar în acest sens ne este oferit de Mons. Vladimir Ghika. Pe când aştepta într-o staţie de tramvai, un copil care l-a văzut cu haina preoţească, barba lungă şi părul alb a îndrăznit să-l întrebe: „Nu cumva dumneata eşti Moş Crăciun?” „Nu sunt Moş Crăciun, dar sunt prieten bun cu el. Ce ai vrea să-ţi aducă Moş Crăciun?” „Jucării, soldăţei, dulciuri”, a răspuns copilul. Monseniorul şi-a scos un carneţel din buzunar, a notat ce a notat, dar a luat şi adresa copilu- lui. În ajunul Crăciunului, cu sacul plin de daruri, a bătut la adresa respectivă. Gazda a deschis uşa şi a rămas surprinsă văzând preotul cu zâmbetul pe buze.

Preotul a întrebat: „Aici locuieşte prietenul meu?”

„Până acum în casa mea n-a intrat nici un preot”, a zis gazda. „Totuşi, poftiţi, intraţi, luaţi loc!” Monseniorul a intrat, s-a aşezat pe un scaun, şi-a deschis desaga, l-a chemat lângă el pe copil şi, rând pe rând, i-a oferit daru- rile aduse. Faţa copilului se făcuse numai zâmbet şi lumea lui se umpluse de bunătate.

Crăciunul este vremea bunătăţii, a iertării, a milos- teniei, a bucuriei. Este răstimpul privilegiat al anului, când oamenii îşi deschid sufletele ferecate şi coboară la cei care se zbat în noroi alături de ei, la cei care suferă şi au nevoie de ei. Cu siguranţă, nu toţi dispunem de resursele financiare sau materiale pentru a-i ajuta pe cei în nevoie, pentru a duce un cadou fiecărui copil care râvneşte după el. Dar toţi putem să întindem o mână celui căzut, să facem o vizită celui părăsit, să împrumutăm o inimă celui îngheţat de frigul urii, să aşezăm un zâmbet pe faţa înlăcrimată a celui descura- jat, să iertăm pe cel care ne-a greşit, să rostim un cuvânt care-l poate face pe altul fericit. Doar atunci steaua binecuvântată ne va călăuzi spre căsuţa sărmană unde se realizează visul lui Dumnezeu despre iubirea pe pământ. Doar atunci pământul se va metamorfoza în cer şi toată populaţia cerului se va instala pe acelaşi sol cu noi. Căci însăşi inima noastră va deveni o iesle în care pruncul divin va zâmbi fericit că şi-a găsit o locuinţă printre fraţii săi, oamenii.

Emanuel BEJENARU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.