Categorii

Duminica a IV-a a Paștelui – Anul C

Duminica-IV-TP-CFap 13,14.43-52; Ap 7,9.14b-17; In 10,27.30

            Două mari imagini domină celebrarea liturgiei cuvântului din această zi: imaginea Mielului jertfit şi imaginea Bunului Păstor. Prin acestea Biserica ne invită la o aprofundare a evenimentelor celebrate în Duminica Paştelui. Cristos este Mielul care prin jertfa sa aduce mântuirea tuturor oamenilor. El este şi păstorul care conduce Biserica sa la tot adevărul adică la Tatăl. Ideea Mielului Păstor, a conducătorului care s-a jertfit pentru poporul său ne permite o reflexie asupra sensului istoriei şi a vieţii Bisericii. Iată că poporul adunat de pretutindeni, în ciuda tuturor opoziţiilor are acum un ghid, un păstor care inspiră încredere, care conduce la o păşune a cuvântului, care este atât de aproape de turma sa încât devine el însuşi Miel.

            Isus este Păstorul prin excelenţă şi numai sub conducerea lui putem da vieţii noastre un sens. „Eu sunt Păstorul cel bun” este declaraţia solemnă pe care o face Domnul, în totală concordanţă cu tradiţia Vechiului Testament. Doar Isus este cel care are dreptul de a avea acest nume, deoarece el îşi cunoaşte oile sale, adică el intră în profunzimea persoanei, a creaturii iubite, dacă aceasta îi răspunde prin ascultare, prin adeziunea credinţei.

            „Oile mele ascultă glasul meu”, cel care face parte din turma sa îi ascultă recomandările, sfaturile, parabolele, fericirile. A asculta „vocea păstorului” este mai mult decât a pleca urechea la cuvinte sau fraze, decât a face dizertaţii asupra gândirii lui, este altceva decât a analiza discursul său. A asculta vocea lui Cristos înseamnă a fi cu el într-o comuniune profundă, înseamnă a ne lăsa impregnaţi de valoarea salvifică a cuvintelor sale. Între păstor şi turmă se verifică o unire intimă şi vitală, o apartenenţă reciprocă asemănătoare unirii care există între El şi Tatăl. El are grijă de oile sale, mai ales de acelea rătăcite. El nu se mulţumeşte cu cele care-i sunt apropiate, ci le caută şi le îngrijeşte pe cele pierdute.

            Imaginea păstorului apare puţin depărtată de viaţa cotidiană a zilelor noastre. Păstoritul nu mai este o ocupaţie de bază. Chiar dacă şi noi românii avem o tradiţie în acest sens pare puţin jenant a spune cuiva că face parte dintr-o turmă, pentru că termenul a căpătat astăzi un înţeles peiorativ. În trecut însă, şi la noi şi în Israel, păstorul şi turma era o figură constantă, familiară, era o imagine a experienţei cotidiene. În disponibilitatea păstorului pentru turma sa se descoperea dragostea atentă a lui Dumnezeu faţă de creaturile sale. Păstorul îşi schimbă radical viaţa pentru a sta în preajma oilor, pentru a le îngriji pe cele bolnave, pentru a îndepărta pericolele, pentru a le oferi o siguranţă a viitorului. Cristos este cel care s-a coborât pe pământ, s-a făcut asemenea nouă întru toate afară de păcat pentru ca astfel să ne salveze pe noi cei bolnavi de păcate, pe noi cei care putem cădea atât de uşor, pe noi cei pentru care viitorul este atât de îndoielnic.

            Cristos este cel care organizează Biserica sa în unitatea diversităţii conducându-şi turma în siguranţă. Aceasta este şi ideea centrală a pericopei luată din Faptele Apostolilor care ne arată cum cuvântul lui Dumnezeu se răspândeşte peste tot şi la toţi. Cuvântul atrage la sine persoane diferite prin cultură, prin orientări politice şi religioase, prin mentalităţi compunând un mozaic viu şi multicolor. Iată că Evanghelia nu poate fi un bun personal, ea nu poate fi ţinută doar pentru sine, este incompatibilă cu egoismul. Apartenenţa la turma lui Cristos nu este un privilegiu rezervat doar unora, ci este un dar oferit tuturor oamenilor care voiesc să-l accepte. Bunul Păstor nu exclude pe nimeni din turma sa. Omul este cel care se exclude atunci când respinge mesajul lui Cristos. Paul şi Barnaba în activitatea lor misionară sunt instrumente, sunt portavocea Cuvântului care vorbeşte prin inspiraţia Duhului. Iată cum acest cuvânt devine eficace, productiv. El nu lasă pe nimeni indiferent. Fiecare dintre cei interpelaţi ia o poziţie. Mulţi recunosc în anunţul morţii şi al învierii lui Cristos, împlinirea promisiunilor de veacuri, şi sunt dispuşi să primească credinţa. Alţii care au văzut că pierd privilegiul absolut al salvării, încep să lucreze împotrivă. Această mentalitate nu este depăşită nici astăzi. Mulţi nu sunt dispuşi să accepte universalitatea mântuirii dezvoltată de Conciliul Vatican II, care prezintă o Biserică deschisă, aşezată pe munte, spre care toţi pot privi şi în care toţi pot intra. Desigur aceste aspecte au provocat multe controverse şi în Biserica primară şi astăzi. Dar persecuţia care urmează vestirii Evangheliei, nu blochează comunitatea, ci ca un sigiliu al Spiritului, autentifică misiunea, şi contribuie la constituirea turmei. Isus deschide creştinismul, îl face accesibil tuturor. Având un unic salvator şi un singur Păstor, avem o unică Biserică. Biserica nu poate fi concepută ca ceva închis, destinată doar pentru a strânge şi a păstra credincioşi, ea trebuie să fie un spaţiu deschis tuturor celor care vor să intre. Poarta ei este largă. Ea este însuşi Cristos, care este numit poarta oilor.

            Numai intrând pe această poartă putem participa la gloria eternă prezentată de lectura a doua. Apostolul Ioan ne invită să contemplăm imensa mulţime a celor aleşi proveniţi din toate popoarele şi limbile, care împreună cu toată creaţia, cântă laudă lui Dumnezeu şi Mielului într-o solemnă liturgie cerească. Acea mulţime imensă este cea mai frumoasă reprezentare a universalităţii mânturii.

            Pentru cititorii de astăzi, apropierea de Apocalipsa sfântului Ioan este dificilă. Apostolul scrie într-un context socio-politic bine determinat. Creştinii sunt puşi la încercare deoarece Împăratul Domiţian (81-96) a decretat în tot imperiul, obligativitatea cultului împăratului. De aceea, Ioan, încearcă să fortifice credinţa creştinilor. El vrea să incite la perseverarea cu grijă în cunoaşterea lui Cristos având în faţă rezultatul tuturor acestor eforturi: bucuria veşnică în ceruri. Cine sunt cei care participă la această bucurie? Sunt „cei care şi-au spălat hainele în sângele Mielului”. Adică cei care şi-au pus în slujba credinţei: viaţa, interesele, pasiunile, tot ce aveau mai scump. Ei nu sunt victimele propriilor lor idei, sau ale unor concepţii lumeşti, dar sunt martori ai lui Cristos, martori care au acceptat dreptatea sa fără scrupule. Iar rezultatul depăşeşte toate aşteptările „ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit, aceea a pregătit Dumnezeu slujitorilor săi”.

            Oameni dispuşi să dea totul fără măsură au existat tot timpul în istoria Bisericii. Ţinând cont de faptul că această zi este închinată rugăciunii pentru vocaţii, aş vrea să amintesc aici figura părintelui Charles de Foucauld. Convertirea lui dovedeşte puterea harului lui Dumnezeu atunci când este unit cu voinţa omului. Charles s-a născut în 1858 în Franţa. Rămas orfan de mic, este crescut de bunicul său. După o tinereţe risipită în petreceri de tot felul, intră în armată unde continuă acelaşi stil de viaţă. Din cauza scandalurilor este sfătuit să demisioneze. Dar când un om se îndepărtează de Dumnezeu milostivirea divină îl urmăreşte fără încetare pândind momentul propice pentru a-l ajuta să iasă din păcatul său. Spune sfântul părinte Ioan Paul al II-lea în Mesajul pentru ziua mondială de rugăciune pentru vocaţii (aprilie 1997): „orice vocaţie este iniţiativa Domnului, ca un dar pentru comunitatea creştină care poate să-şi tragă avantajele din aceasta”.Vocaţia părintelui Charles începe să se dezvăluie gradat în folosul întregii Biserici. El care a iubit atât de mult zgomotul şi aventura, acum doreşte să ducă o viaţă solitară. Intră într-o mănăstire trapistă, este sfinţit preot şi se retrage în Sahara unde munceşte pentru aducerea oamenilor la Dumnezeu indiferent de credinţa lor. Este ucis în 1916 de către arabi. Părintele Charles de Foucauld şi-a înţeles vocaţia, a înţeles că pentru a face parte dintre cei aleşi să se bucure împreună cu Mielul în împărăţia Tatălui, este nevoie de o dăruire totală. Vocaţia este acea împletire a harului cu persoana umană. Lui Dumnezeu care cheamă omul trebuie să răspundă cu tot ceea ce are. Nu se poate spune: „Doamne, tu vrei ca eu să ascult, să fiu sărac, să fiu curat, dar ştii tu, toate astea la un loc… prea mult! Uite, ţi le voi da pe rând când voi avea timp şi plăcere”. Desigur gestul părintelui Charles este unul de excepţie şi nu toţi putem face ceea ce a făcut el, dar a încerca să-l fentăm pe Dumnezeu cu jumătăţi de măsură, este o eroare imensă. Păstorul cere o adeziune fermă, fără rezerve, nu atât prin vorbe cât mai ales prin fapte. Cristos nu a fost omul vorbelor ci al faptelor. Charles de Foucauld da înţeles care este sensul vieţii sale. Nu acelaşi lucru îl putem spune despre ştirile date de ziarele americane cu privire la fiul unui mare industriaş care s-a sinucis. Avea tot ce voia, era tânăr, frumos, deştept, bogat şi totuşi îşi pune capăt vieţii. De ce ? Spune el pe biletul de adio: „nu văd ce rost mai are să trăiesc, viaţa mi se pare fără sens”. Un caz trist. Acest tânăr nu şi-a înţeles vocaţia. Spre deosebire de părintele Charles, nu a înţeles măreţia la care a fost chemat şi de aceea nu a putut da un sens vieţii sale. Fiecare are un scop pentru viaţa sa. Dar adevăratul sens, adevăratul scop al vieţii este apartenenţa la turma a cărui păstor şi Miel este Cristos. Numai sub conducerea lui ajungem să trăim bucuriile paradisului.

            Desigur în unele situaţii mai grele viaţa ni s-ar putea părea lipsită de sens. Dar dacă pierdem din vedere faptul că Isus a murit pe cruce, luând astfel pedeapsa noastră asupra lui, iar nouă dându-ne vocaţia de fiii ai lui Dumnezeu, atunci într-adevăr nu putem vedea în noi chipul lui Dumnezeu şi viaţa ni s-ar părea inutilă. De aceea trebuie permanent să ne examinăm şi să redescoperim în noi imaginea lui Dumnezeu care ne-a fost dată. Să vedem măreţia chemării şi să înţelegem că toţi suntem resposabili de propria vocaţie şi de vocaţia altora, că toţi suntem chemaţi să ne rugăm pentru ca un mai mare număr de persoane să fie dispuse să-şi dăruiască toată viaţa lui Dumnezeu, urmându-l pe Cristos Păstor şi Miel, pe Cristos care ne arată logica dăruirii, a slujirii, a sacrificării pentru alţii şi ne cheamă să răspundem vocaţiei personale cu toată disponibilitatea.

            Să ascultăm de vocea Bunului Păstor, pentru că numai făcând parte din turma sa, îndeplinind datoriile vocaţiei noastre, vom avea certitudinea drumului şi astfel vom ajunge la izvoarele vieţii veşnice pentru a participa la bucuria liturgiei cereşti în comuniune cu toţi cei care şi-au curăţit hainele în sângele Mielului.

                                                                                                                         Victor Osoloş

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.