Categorii

Duminica a III-a din Timpul Pascal – Ciclul A

Fap 2,14.22-28; 1Pt 1,17-21; Lc 24,13-35

Suntem în plină perioadă pascală şi simţim în inima noastră rezonanţa frumuseţii şi a bucuriei intense pe care le-am trăit în Noaptea Sfântă, atunci când Cristos, înviind din mormânt, a rupt legătura morţii ce ne ţinea prizonieri ai păcatului şi ne-a redat speranţa într-o viaţă viitoare dincolo de zbuciumul şi neliniştea acesteia în care trăim acum. A deschis orizontul credinţei noastre asupra unei perspective mult mai desăvârşite a realităţilor prezente, care dobândesc o nouă conotaţie privite din perspectiva învierii lui Cristos.

De o asemenea deschidere a orizontului credinţei şi a gândirii au avut parte şi cei doi ucenici din fragmentul evanghelic de astăzi, care este încadrat în chiar după-amiaza zilei de Paşti. Dezamăgiţi, se întorceau în sat trişti şi descurajaţi ca urmare a celor întâmplate lui Isus, evenimente care nu s-au ridicat la măsura aşteptărilor lor.

Cristos se apropie, intră în vorbă cu ei şi află cauza zbuciumului şi a tristeţii lor. Ei îl vedeau pe Isus din Nazaret ca pe un eliberator al lui Israel de sub dominaţia romană şi-l recunoşteau ca pe un profet puternic care săvârşea fapte minunate şi avea autoritate în cuvânt, dar nu reuşeau să treacă dincolo de această perspectivă redusă a credinţei lor.

Cristos intervine în acest moment şi îi mustră oarecum pentru că nu îşi deschid inima să înţeleagă cele vestite despre el, care mai întâi trebuia să moară şi apoi să intre în gloria sa.

Plin de răbdare, Cristos le explică lor – care cunoşteau Scripturile – semnificaţia mielului pascal din Vechiul Testament, a servitorului lui Iahve şi a altor asemănări ce făceau referinţă la suferinţele sale în Psalmi şi în Profeţi. Cu toate acestea, cei doi ucenici rămân incapabili să-l recunoască pe Cristos.

În ciuda acestei împietriri a inimii, Cristos continuă să se descopere celor doi ucenici în pedagogia sa divină în mod treptat. Răspunde afirmativ la invitaţia de a rămâne cu ei, iar în timp ce stăteau la masă, Cristos săvârşeşte aceleaşi gesturi de la ultima cină, de care a legat amintirea sa veşnică: „A luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor” (Lc 24,30). Acesta este momentul când îl recunosc pe Cristos, este momentul întâlnirii, nu cu un necunoscut, ci cu un prieten, care este Învăţătorul lor. Este momentul adeziunii la persoana lui Cristos printr-o credinţă desăvârşită şi o inimă nouă. Bucuria care i-a cuprins după ce l-au descoperit pe Cristos şi înflăcărarea credinţei din inimile lor i-au determinat să se întoarcă la Ierusalim la acea oră târzie din noapte şi să devină mesageri ai învierii lui Cristos pentru fraţii lor.

Mesageri ai învierii şi călăuze spre credinţă au devenit şi ucenicii împreună cu sfântul Petru în ziua de Rusalii, aşa cum ne prezintă prima lectură. Sfântul Petru, capacitat de puterea Duhului lui Cristos cel înviat, depăşeşte orice barieră a fricii, iese în faţa mulţimii şi îl predică pe Cristos. Sfântul Petru se prezintă ca un mărturisitor al lui Isus din Nazaret şi vorbeşte despre timpul trecut ca despre un adevărat kairos, un moment al mântuirii, în care Isus îşi face simţită prezenţa prin persoana sa, prin învăţăturile sale şi prin opera sa. În Isus din Nazaret regăsim acel moment privilegiat de mântuire, vestit şi aşteptat de toţi profeţii, pentru că în el Dumnezeu s-a manifestat ca mântuitor prin intermediul multor minuni şi fapte măreţe. Mesajul central al acestei lecturi prezintă misterul pascal al lui Cristos, care este un mister al suferinţei, al morţii, al învierii, al înălţării la cer şi al dăruirii Duhului Sfânt. Se intersectează aici faptele oamenilor care l-au condamnat şi l-au trimis la moarte pe Isus cu lucrarea lui Dumnezeu, care l-a înviat şi l-a înălţat la cer, pentru ca din cer să poată să-l trimită pe Duhul Sfânt aşa cum ne-a promis.

Asupra condiţiei noastre de pelerini pe acest pământ ne sensibilizează lectura a doua, prin cuvintele sfântului Petru. Conştiinţa acestei condiţii ne ajută să vedem în lumina învierii că cel care vrea să străbată împreună cu noi această vale de plângeri este însuşi Isus Cristos. Preţul eliberării noastre este sângele preţios al lui Cristos, care se jertfeşte zilnic pe altarele noastre. Aceasta ne aminteşte că a rămas cu noi ca sprijin în greutăţile vieţii, exemplu de iubire şi zălog al vieţii viitoare.

Se povesteşte că un călător, rătăcindu-se în pustiu, a rămas fără provizii de apă şi alimente. Sleit de puteri în căutarea unei surse de viaţă, i se iveşte la un moment dat în faţă o oază de verdeaţă cu câţiva palmieri, la umbra cărora putea să se adăpostească de arşiţa soarelui şi un izvor de apă de la care putea să-şi potolească setea. Dar călătorul a considerat în nebunia lui că este o himeră provocată de starea disperată în care se afla, astfel încât nu şi-a adunat puterile ca să ajungă la acea sursă de viaţă. Descurajat şi pe jumătate ieşit din minţi, s-a prăbuşit la pământ. Doi beduini care treceau pe acolo s-au mirat văzându-l mort. Unul dintre ei a zis: „Atât de aproape de apă… Cum de a fost posibil aşa ceva?” Cel de-al doilea a răspuns: „Acesta a fost un om modern”.

Suntem şi noi oameni ai mileniului trei, predispuşi mai degrabă să ne pierdem în amănunte decât să rămânem în concret. Ne luptăm cu ideile, dar nu ştim să apreciem valorile. Suntem ca nişte trestii care ne aplecăm acolo unde bate vântul schimbării, când ar trebui să fim stejari ai credinţei şi ai valorilor creştine pe care să le hrănim din misterul pascal al lui Cristos.

Noi, când venim la biserică, când mergem pe drumul vieţii, îl descoperim pe Cristos ca izvor al bucuriei, al credinţei şi al speranţei noastre? Experienţa trăită de cei doi ucenici, care au descoperit în Cristos izvorul bucuriei şi al credinţei lor, devine pentru noi o provocare.

Fiecare dintre noi avem un drum în viaţă, o cale de străbătut, un loc spre care ne îndreptăm, fiecare dintre noi creştem în credinţă doar în măsura în care ştim să-l acceptăm pe cel de lângă noi şi să-l ascultăm pe acel necunoscut care ne interpelează, să frângem viaţa pentru el şi să recunoaştem în el chipul lui Cristos.

Cristos este prezent în fiecare dintre noi, dar această prezenţă devine inutilă dacă noi nu ne dăm seama de ea, dacă în noi lipseşte dorinţa de a-l descoperi. Sfântul Augustin, vorbind despre zbuciumul căutărilor sale, spunea: „Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine” (Confesiuni 10, 27). În această stare se află şi lumea de azi, care nu mai ascultă cuvântul, refuză să-şi sacrifice timpul pentru a descoperi şi pentru a afla şi îl foloseşte mai mult pentru a avea. Egoismul o ţine închisă în carapacea păcatului şi nu se lasă pătrunsă de lumina învierii şi de bucuria dăruirii pentru alţii.

În Isus Cristos, Dumnezeu a distrus orice putere a Satanei. Dacă nu reuşim să înţelegem această victorie asupra răului şi nu conştientizăm viaţa nouă pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o prin învierea Fiului său, drumul credinţei noastre va rămâne mereu închis şi fără perspective. De aceea, să cerem mereu de la Dumnezeu harul de a creşte în bucuria învierii Fiului cu ajutorul Duhului Sfânt.

Cristos Isus, mort, înviat şi prezent între noi nu este un Dumnezeu de cristal. El merge alături de noi pe stradă, plânge cu noi, se bucură cu noi. Avem uneori impresia că ne-a lăsat singuri, dar el ne ţine în braţe.

Eugen MATEIAŞ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.