Categorii

Duminica a III-a din Timpul de peste An – Ciclul B

Iona 3,1-5.10; 1Cor 7,29-31; Mc 1,14-20

Liturgia cuvântului din această duminică ne propune spre meditare două puncte importante: timpul şi convertirea. Timpul, semn al aşteptării şi al împlinirii promisiunii lui Dumnezeu făcute omului după ce acesta a păcătuit; şi convertirea, semn al întoarcerii omului de la păcat şi îndreptarea spre Dumnezeu. Această convertire poate fi, după cum am văzut în lecturi, întoarcerea de la păcat, de la faptele rele asemenea ninivitenilor sau abandonarea totală a acestei lumi pentru a-l urma pe Cristos asemenea apostolilor.

Evanghelia ne prezintă începutul activităţii lui Isus. El îşi începe misiunea mergând pe malul lacului Galileii şi proclamând împlinirea timpului; acest timp al mântuirii vestit şi aşteptat veacuri de-a rândul de profeţi se împlineşte acum în Cristos care vine în lume luând chip de om asemenea nouă, în afară de păcat, pentru a restabili relaţia dintre Dumnezeu şi om, pe care omul, prin păcatul neascultării, a rupt-o. Sfântul Toma de Aquino (1225-1274) spune: „Păcatul conţine o răutate nemărginită, pentru că nemărginită este şi maiestatea divină ofensată”. Omul, folosindu-se rău de libertatea sa, dorind să cunoască binele şi răul, a păcătuit şi, astfel, a rupt legătura cu Dumnezeu, dar Dumnezeu nu l-a lăsat pe om în întunericul păcatului, ci, în marea sa iubire, la împlinirea timpului, l-a trimis pe Fiul său care, prin sacrificiul suprem de pe lemnul crucii, l-a răscumpărat pe om, pentru a-l face părtaş la Împărăţia lui Dumnezeu.

Isus cheamă apostolii, pentru ca aceştia, după ce el se va înălţa, să ducă această veste bună a mântuirii în lumea întreagă. Isus cheamă oameni simpli, pescari, pentru a le încredinţa o misiune mult mai nobilă, aceea de a fi pescari de oameni. Pe ei, care până acum prindeau peşti vii pe care îi omorau pentru a se hrăni şi a-şi întreţine familia, Cristos îi cheamă ca de acum să prindă oameni morţi sufleteşte, din cauza păcatului, pentru a-i readuce la viaţa harului. Ei la chemarea lui Cristos au renunţat la tot. Poate unii se întreabă: pentru a-l urma pe Cristos trebuie să renunţ la serviciu? Să îmi abandonez familia? Nu, în nici un caz, dar acolo unde suntem, în familie, la serviciu, în activităţile noastre zilnice, să nu ne ruşinăm că suntem creştini, ci să vestim prin cuvânt şi faptă ceea ce suntem, aşa cum ne vrea Dumnezeu. Catehismul Bisericii Catolice (nr. 160) ne învaţă:

Dumnezeu îi cheamă pe oameni să-l slujească în spirit şi adevăr, acest lucru s-a manifestat în cel mai înalt grad în Cristos care a chemat la credinţă şi convertire, dar nu a constrâns.

La fel şi Iona nu-i constrânge pe niniviteni să se convertească şi să creadă în Dumnezeu. El anunţă doar că peste patruzeci de zile Dumnezeu îi va pedepsi pentru păcatele lor. Ninive, capitala Asiriei, era o cetate foarte mare la acea vreme, avea peste 120.000 de locuitori. Arheologii ne spun că Ninive avea 15 km diametru. Iona, profet evreu, merge în capitala asirienilor, duşmani de moarte ai evreilor, pentru a duce mesajul lui Dumnezeu. Fiind o cetate aşa de mare, Iona a avut nevoie de trei zile pentru a duce această veste pe toate uliţele şi în toate cătunele cetăţii. Ninivitenii trăiau în păcat, deoarece nu-l cunoşteau pe Dumnezeu şi nici legile şi poruncile sale, dar la cuvântul lui Iona, de la rege până la cel mai neînsemnat din cetate, se îmbracă în sac, îşi pun cenuşă pe cap, postesc şi fac pocăinţă. Iona vesteşte un timp fix – patruzeci de zile – până la pedeapsa Domnului, după care se retrage în afara cetăţii şi aşteaptă să vadă distrugerea cetăţii, dar Domnul oferă acest timp pentru a da posibilitatea ninivitenilor de a se converti. Văzând faptele lor de pocăinţă, Dumnezeu renunţă la pedeapsa cu care îi ameninţa, spre nemulţumirea lui Iona, care îi cere cont lui Dumnezeu pentru ce nu a pedepsit cetatea, dar „gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile oamenilor” (cf. Mt.16,23). Noi cum trebuie să ne convertim? Asemenea ninivitenilor, îmbrăcându-ne în sac şi punându-ne pe cap cenuşă? Nu! Această convertire trebuie să vină din inimă. Ninivitenii s-au întors la cuvântul lui Iona, dar iată că în mijlocul nostru este unul mai mare decât Iona (cf. Mt 12,41), este Fiul lui Dumnezeu care s-a jertfit pentru noi.

Un învăţător îşi întrebă odată elevii: Când încetează noaptea şi când începe ziua? Unul dintre elevi răspunse: Noaptea se sfârşeşte atunci când se poate deosebi un arbust de un om. Învăţătorul însă îl dezaprobă. Altul spuse: Eu cred că noaptea se sfârşeşte atunci când putem deosebi un prun de un cireş. Şi acesta primi acelaşi răspuns. Un al treilea zise: Ziua începe când se poate deosebi un măgăruş de un câine. Învăţătorul dezaprobă şi acest răspuns. Drept urmare, elevii i-au zis învăţătorului: Spuneţi-ne dumneavoastră, vă rugăm, răspunsul cel adevărat! Învăţătorul le răspunse: Noaptea încetează atunci când ne uităm la un chip omenesc şi se face zi când îl recunoaştem în acest chip pe fratele nostru.

În această lume modernistă în care predomină materialismul şi egoismul, riscăm şi noi să nu-i mai vedem pe cei din jurul nostru ca pe nişte fraţi, ci doar ca simple instrumente sau lucruri de care ne putem folosi, sau, mai rău, să ne asemănăm cu Iona, cerând de la Dumnezeu pedeapsa pentru aproapele nostru, mai ales atunci când acesta ne-a făcut un rău. Un adevărat creştin însă trebuie să-l iubească pe aproapele său asemenea lui Isus şi să ierte aşa cum a iertat şi el când era pe cruce.

Timpul pe care îl avem la dispoziţie nu este fix, cum l-a anunţat Iona pentru niniviteni, ci este relativ, mai scurt sau mai lung. Dumnezeu ne poate chema în orice clipă. Cu ce ne prezentăm în faţa lui?

Sfântul Paul, în cea de-a doua lectură, ne spune că timpul s-a scurtat. Dacă în prima lectură am auzit că timpul s-a împlinit, adică timpul primei veniri a lui Cristos, iată că Apostolul neamurilor ne atrage atenţia cu privire la timpul escatologic, la cea de-a doua venire a lui Cristos. El se foloseşte de nişte paradoxuri pentru a arăta că lumea este trecătoare, iar toate bunurile lumeşti nu ne folosesc la nimic, ceea ce contează este mântuirea. Pe pământ te bucuri, râzi, plângi, posezi bunuri, eşti căsătorit sau nu, dar acestea la a doua venire a lui Cristos sunt nimic. Ceea ce contează sunt faptele noastre, pentru că timpul este mai scurt acum decât în momentul când am primit credinţa. Însuşi Isus, în disputa cu saduceii cu privire la căsătorie, le spune că numai pe pământ oamenii se căsătoresc; însă cei consideraţi vrednici de lumea cealaltă şi de învierea din morţi nu se vor însura şi nu se vor mărita (cf. Lc 20,35).

De aceea, şi noi trebuie să trăim această viaţă pe pământ ca adevăraţi creştini, adică să nu avem inima lipită de bunurile acestei lumi, ci să fim mereu gata să ne jertfim, încât la sfârşitul vieţii să fim găsiţi vrednici de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

Eduard PĂDURARU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.