Categorii

Duminica a III-a din Timpul de peste an – Ciclul A

Is 8,23b – 9,3; 1Cor 1,10-13.17; Mt 4,12-23

În fragmentul evanghelic din această duminică, a treia de peste an, sfântul Matei trasează primele momente din viaţa apostolică a lui Isus. Mereu atent să confrunte faptele vieţii lui Isus cu ceea ce profeţii au prezis despre Mesia, sfântul Matei, începând relatarea activităţii apostolice a lui Isus, prezintă o profeţie a lui Isaia despre ţinutul lui Zabulon şi al lui Neftali, unde Învăţătorul locuia în acel timp: „Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare; asupra celor care locuiau în ţara umbrei a strălucit o lumină” (Is 9,1). Sfântul Matei a văzut cum această profeţie a devenit realitate. Lumina ce luminează în toată Galileea şi, de aici, se răspândeşte în întreaga lume este Cristos; Matei l-a cunoscut, l-a urmat, l-a ascultat şi vrea să transmită noua bucurie adusă de el în toată lumea: „De atunci a început Isus să predice şi să spună: «Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor»” (Mt 4,17).

Isus încă nu şi-a început misiunea pe pământ şi este, am putea spune, deja în pericol. Irod îl arestează pe vărul său, sfântul Ioan Botezătorul. Isus, care se află încă în Iudeea, pleacă în Galileea. Am înţelege din aceste fapte că el pleacă spre locuri mai sigure. Spre regiunea unde şi-a petrecut copilăria sau se simte la el acasă? Nu aceasta este motivaţia sa profundă. De altfel, sfântul Matei continuă, spunându-ne că Isus nu a făcut altceva decât că a părăsit Nazaretul pentru a locui la Cafarnaum, în centrul Galileii, ceea ce justifică citatul din Cartea profetului Isaia. Aşadar gestul lui Isus este mai complex, nu este vorba de o fugă din faţa pericolului. Însă care este proiectul lui Isus?

Sfântul Matei ne dă o privire generală, reluând textul din Isaia, expus în prima lectură: Galileea neamurilor unde Isus îşi va începe misiunea, drumul de lângă mare, înainte de toate, este o ţară de tranzit, un pământ ce a suportat numeroase invazii. Profetul Isaia scrie că populaţia sa a fost exilată şi înlocuită cu familiile invadatorilor în anul 732 î.C. Celor deportaţi, exilaţi departe de ţara lor, Isaia le anunţă „o lumină mare”: speranţa unei eliberări.

În timpul lui Isus, Galileea era rezultatul unei îndelungi fuziuni de popoare, în urma invaziilor, a războaielor, a exilărilor forţate. Iudeii care trăiau aici, cei din tribul lui Zabulon şi al lui Neftali, nu erau de rasă pură, nici nu respectau strict Legea ca în Iudeea. Adevăraţii iudei îi dispreţuiau pe aceşti galileeni impuri. Şi, stupoare! Tocmai acestor galileeni impuri doreşte Isus să li se adreseze. De aici va începe el predicarea Evangheliei. Şi, la fel cum Isaia anunţa o eliberare ca o lumină mare, Isus anunţă cea mai mare lumină: „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape”; el anunţă o eliberare a omului.

O lumină mare? Citindu-l pe sfântul Matei, ne-am gândi, mai degrabă, la o mică flacără. Isus este încă singur, fără ucenici. El nu invită la o preluare a puterii, la o revoluţie cum doreau evreii, ci la o convertire a inimii. El anunţă o împărăţie care nu este din lumea aceasta. De ce vorbeşte el tocmai celor ce locuiau în întuneric, în această Galilee aproape păgână? Însă nu în noapte se distinge mai clar o lumină, fie ea slabă şi mică? Discipolii pe care el îi va chema nu sunt oameni ai Legii, scribi, şefi de sinagogă; ei trăiesc din munca mâinilor lor. Iată începutul foarte modest, aproape sărac, într-o ţară marginalizată.

Şi, pentru a începe, Cristos îi asociază pe oameni la misiunea sa. El cheamă pescari, oameni simpli, din mijlocul ocupaţiei lor, şi aceştia, printr-un gest care pentru noi este greu de înţeles, părăsesc câmpul muncii şi familia pentru a merge cu el. Vocaţie? Mulţi creştini au o idee greşită despre ceea ce se numeşte vocaţie. Cristos îi alege pe ucenicii săi, însă nu cum un ofiţer sau şef de şantier îşi desemnează câţiva oameni pentru o anumită muncă. Chemarea lui Cristos îl lasă pe om absolut liber: nu este vorba de o predestinare, ci de o simplă invitaţie. Nici unul dintre ucenici nu este forţat să spună „da”. Trebuie să ne debarasăm deci de ideea unui drum deja trasat de către Dumnezeu şi pe care noi trebuie doar să-l descoperim urmându-l. Nu este vorba de un destin care ne privează de întreaga noastră libertate. Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan răspund liberi la chemarea lui Isus. Chemaţi pentru a face ce? Pentru a deveni „pescari de oameni”. La prima vedere, imaginea este neplăcută. Ca şi cum ar fi vorba de a-i face pe oameni să intre într-o sectă, într-o religie. A pescui, adică a întinde o capcană peştilor. Oare este vorba de a-i seduce pe oameni, de „a-i avea”, de „a-i prinde” cu mreaja, de a-i cuceri? Oamenii nu sunt „precum peştii în apă”. În loc să vorbim despre a pescui, am putea mai bine să vorbim despre „a scoate din apă”. Căci marea, în sens biblic, înseamnă absurditatea unei vieţi lipsite de sensul ei. Cristos nu a venit să ne captureze sau să ne cucerească, ci să ne elibereze, să ne ajute pe noi şi pe toţi oamenii să ajungem la libertatea de a fi fii ai lui Dumnezeu. În mod natural, noi continuăm să credem în moarte. Cristos ne invită să depăşim această credinţă spontană pentru a crede în mesajul vieţii. Este invitaţia pe care ne-o face de nenumărate ori: „Convertiţi-vă!”, convertire necesară pentru a primi mântuirea noastră.

Convertirea pe care o predică Isus nu este, precum cea a lui Ioan Botezătorul, o serie de prescripţii morale, ci o simplă alegere: este vorba de a lăsa pe planul doi preocupările şi ocupaţiile noastre şi de a ne îndrepta spre lumina care vine. Mulţimea se deplasa pentru a merge la Ioan Botezătorul; însă Isus vine el însuşi la noi. Sfântul Ioan Botezătorul se adresează unor oameni motivaţi; Isus le vorbeşte unor oameni ce nu aşteptau nimic de la nimeni. Ioan botează; Isus vindecă. El arată lumii împărăţia lui Dumnezeu, cerul nou şi pământul nou, de unde dispare orice suferinţă. În acest fel, Dumnezeu se revelează ca inamic al răului omului. Este vestea cea bună pe care fiecare generaţie are nevoie de a o reauzi şi de o regăsi. La această veste bună trebuie să ne convertim, deoarece fără încetare în noi se reaude vocea şarpelui de la început, care ne repetă la nesfârşit că Dumnezeu nu este iubire. Sfânta Edith Stein spunea: „Cu cât se face mai întuneric în jurul nostru, cu atât trebuie să ne deschidem inima luminii care vine de sus”.

Un tânăr ajuns la capătul puterilor se destăinuia unui prieten: „Nu mai reuşesc să înţeleg ce se întâmplă cu mine: pe cine să urmez, ce să fac. Iar durerea mea interioară este că nu mai reuşesc să comunic cu alţii, deoarece înţeleg că alegerea mea personală nu o pot copia de la nimeni. Nimeni, înţeleg, nu poate intra în taina vieţii mele, în intimitatea mea, care este adevărul existenţei mele. Uitându-mă în jur, observ că suntem atât de mulţi oameni care trăim în rătăcire, pierduţi pe miile de alei ale unui oraş ce duc spre nicăieri. Mărturisesc că seara, când cade întunericul şi rămân singur, eu şi conştiinţa mea, simt cum în mine e întuneric beznă… şi am nevoie de lumină mai mult ca de aer. Nu pot trăi în întuneric. Viaţa, am înţeles, este lumină şi eu am nevoie de lumină”.

Şi noi am înţeles aceasta, răspunzând vocaţiei noastre. Creştinul care ştie să facă din viaţa sa un răspuns la chemarea Domnului iese din întuneric pentru a afla adevărata lumină. Avem nevoie în ziua de astăzi de convertire? Mai sunt oameni care cred în Cristos? Dar să ne întrebăm pe noi înşine: suntem toţi botezaţi în Cristos, dar mai credem cu adevărat în el? Mai este Cristos lumina pentru noi?

Da, avem nevoie de lumină. Da, avem nevoie de Cristos mai mult ca de aer. În această „Galilee a naţiunilor păgâne”, care este lumea în care trăim astăzi, trebuie să fim martorii acestei veşti bune pentru semenii noştri. Trebuie să le arătăm tuturor semne concrete ale acestei împărăţii a lui Dumnezeu. La locurile noastre de muncă, acolo unde locuim, în lumea întreagă unde trăiesc oameni de rasă, cultură şi ideologie diferite, suntem noi invitaţi, la fel ca primii pescari de pe malul Mării Galileei, să trăim valorile împărăţiei. Un ziarist vorbea cu Maica Tereza de Calcutta: „Totuşi…  acestei Biserici îi merge foarte rău, dumneavoastră nu credeţi? Ce putem face pentru a o vindeca?” Şi Maica Tereza îi răspunde senin: „O, dar iată, e foarte simplu: să începem de la mine şi de la dumneavoastră!”

Da, să începem prin atenţia pe care să o dăm fiecăruia, considerându-l ca frate, căutând să-l eliberăm de greutăţile sale. Dacă cineva ne întreabă: „Cum arată un creştin?”, singurul răspuns acceptabil este acesta: „Priveşte la mine!”

Astăzi este Ziua Mondială a Imigrantului şi a Refugiatului. Mulţi dintre cei dragi ai noştri, din dorinţa de a le asigura copiilor lor o viaţă mai bună, pleacă în alte ţări pentru a munci. „Omenirea este marcată de fenomene de o intensă mobilitate, în timp ce în suflete se afirmă tot mai pregnant conştiinţa apartenenţei la o singură familie”, spunea papa Ioan Paul al II-lea. Migrările, voite sau forţate, înmulţesc ocaziile de schimb între persoane de culturi, religii, rase şi popoare diferite. Pentru noi, acest lucru devine apel la schimbarea mentalităţii şi a vieţii, conform poruncii lui Cristos: „Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1,15).

Ne aflăm şi în Octava de rugăciuni pentru unitatea creştinilor, care ne adună pe noi, împreună cu fraţii noştri ortodocşi, pentru a reface unica Biserică a lui Cristos. Această Biserică, întemeiată de Cristos, de-a lungul istoriei omenirii a suferit răni. „Vă îndemn în numele lui Isus Cristos să fiţi uniţi, să nu fie dezbinări între voi, să fiţi toţi o inimă şi un gând”, ne îndeamnă sfântul Paul în cea de-a doua lectură de astăzi. Pentru el, această dezbinare este un scandal: „Oare Cristos e împărţit?”

Simţim şi noi ca o mare greutate această dezbinare, mai ales în viziunea noii evanghelizări pe care ne-o solicită cel de-al treilea mileniu creştin. Noi ne rugăm pentru unitatea tuturor creştinilor: să nu mai fie împărţiţi, să renunţe la concepţiile greşite („«Eu îi aparţin lui Paul», sau: «Eu îi aparţin lui Apolo», sau: «Eu îi aparţin lui Petru»”) şi să nu îl urmeze decât pe Cristos.

„Suntem obişnuiţi să vorbim despre convertirea celorlalţi”, ne spune cardinalul Walter Kasper. „Însă convertirea trebuie să plece de la noi înşine. Nu trebuie să vedem paiul din ochiul fratelui nostru şi să nu scoatem bârna din ochiul nostru. Nu alţii trebuie să se convertească, noi toţi trebuie să ne convertim la Cristos. În măsura în care noi suntem uniţi cu el, suntem uniţi şi între noi”.

Sfânta Fecioară Maria ne spune în mesajul ei de la Medjugorje din luna ianuarie a anului 2005: „Unitatea va fi reală între voi în măsura în care vă veţi ruga şi veţi ierta. Nu uitaţi: iubirea va învinge numai dacă vă veţi ruga şi dacă inimile voastre se vor deschide”.

Să ne rugăm aşadar cu însăşi rugăciunea lui Isus: „Tată, nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum tu eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,20-21).

Vincenţiu BALINT

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.