Categorii

Duminica a III-a din Postul Mare – Ciclul B

Ex 20,1-1; 1Cor 1,22-25; In 2,13-25

Liturgia din această duminică, a III-a din Postul Mare, îl are în centru pe Isus Cristos, Noul Templu, cel care a venit să desăvârşească legea veche şi care prin crucea sa ne-a adus mântuirea. Lecturile de astăzi au ca temă principală tocmai acest paradox al crucii în lumina căruia putem înţelege mesajul transmis de ele.

Omul, încă de la crearea sa, a fost destinat de Dumnezeu pentru un scop supranatural. Pentru a ajunge la acest scop, are nevoie de o normă care să-i dirijeze acţiunile sale, şi aceasta este legea. Este evident că, orientând omul spre un scop supranatural, Dumnezeu i-a dat şi o lege corespunzătoare. Prin ea îi arată şi îi impune datoriile morale pe care trebuie să le respecte. Această lege nu este alta decât legea naturală pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletul omului, prin care să poată deosebi binele de rău, virtutea de păcat. Urmând această lege, orice om, chiar şi cel care nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, se poate mântui, aşa cum afirmă Conciliul al doilea din Vatican în Constituţia dogamtică despre Biserică Lumen gentium: „Într-adevăr, aceia care, necunoscând, fără vina lor, Evanghelia lui Cristos şi Biserica sa, îl caută totuşi pe Dumnezeu, cu inimă sinceră, şi se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică” (LG 16).

Dar după cum ne învaţă Biserica, prin păcatul strămoşesc, voinţa, capacitatea de judecată şi libertatea omului au fost slăbite. De aceea, omul nu mai era capabil de unul singur să discearnă binele de rău, ci avea nevoie de o normă mai sigură care să-i fie pedagog în decursul întregii istorii.

Aşa putem înţelege prima lectură care descrie primirea Decalogului de către poporul ales pe muntele Sinai, care nu este altceva decât expresia legii naturale. Decalogul devine „Magna Charta” a poporului evreu, el acoperind tot câmpul vieţii morale şi religioase, reprezentând, în acelaşi timp, însăşi inima legii mozaice.

Observăm însă că, astăzi, cuvinte ca poruncă, lege, deranjează pe foarte mulţi. Ele sunt considerate ca o piedică, un obstacol în calea libertăţii, a afirmării omului, a democraţiei. Pe lângă aceasta, se mai observă tot mai mult o adevărată indiferenţă faţă de legi, dispreţ şi, în cele mai multe cazuri, o nerespectare a lor. Din păcate, nici poruncile lui Dumnezeu n-au fost ocolite de astfel de interpretări. Ele sunt acceptate mai mult ca nişte codice de interziceri şi obligaţii pe care le cere Dumnezeu, dar care sunt foarte dificil de respectat. De aici vine şi greutatea de a le păzi şi împlini.

Dar Decalogul nu reprezintă o îngrădire a libertăţii omului ci, dimpotrivă, el este ca un far călăuzitor în drumul omului spre mântuire. A fi liber nu înseamnă să faci ceea ce vrei, ci să-ţi poţi urma nestingherit şi din voinţă proprie calea firii şi a orânduirii lui Dumnezeu. La fel cum într-o societate democratică legile nu îngrădesc libertatea cetăţeanului, ci mai degrabă îi indică drumul corect de urmat pentru o convieţuire liberă a cetăţenilor în acea societate, la fel şi poruncile lui Dumnezeu indică calea sigură pentru a ajunge la mântuire. Această cale însuşi Mântuitorul o indică tânărului din Evanghelie care dorea să afle de la El cum poate ajunge la mântuire: „Dacă vrei să intri în viaţă” – îi spune Isus – „păzeşte poruncile!” (Mt19,17).

Prin promulgarea Decalogului, conştiinţa noastră a fost uşurată în judecarea faptelor. Decalogul devine astfel un dar: izvor de binecuvântare şi de eliberare din sclavia egoismului, izvor de comuniune cu aproapele şi de intimitate cu Dumnezeu. Acest lucru ne face să exclamăm cu psalmistul: „Legea Domnului este desăvârşită, înviorează sufletul…, poruncile Domnului sunt strălucitoare, luminează ochii”!

Însă legea în sine nu îl poate mântui pe om, ea doar îi poate arăta, după cum am văzut, calea corectă de urmat pentru a putea ajunge la mântuire. Mântuirea, însă, vine numai de la Cristos şi prin Cristos. Fără mântuirea adusă de El prin pătimirea, moartea şi învierea sa, omul nu ar fi putut intra în patria cerească. Prin crucea sa, Cristos ne-a deschis porţile cerului. Tocmai prin acest mister al pătimirii, morţii şi învierii sale, Cristos devine pentru noi noul templu al lui Dumnezeu, în care omul nu mai trebuie să mai aducă jertfe de ispăşire şi de împăcare pentru că însuşi Cristos s-a dat pentru noi ca jertfă de ispăşire şi de împăcare pentru măntuirea noastră, a tuturor. În lumina acestui mister putem înţelege şi evenimentul relatat de evanghelistul Ioan în evanghelia de astăzi.

Isus, venind în lume, nu a desfiinţat legea, ci a respectat-o în toate. Astfel, şi El, ca oricare iudeu pios, merge la templu de sărbătoarea Paştelui, dar aici este contrariat de ceea ce vede: profanarea templului de către acei negustori de oi, boi şi porumbei şi de schimbătorii de bani, care au transformat casa Tatălui într-o peşteră de tâlhari. Cuprins de mânie sfântă, cu acel bici făcut din funii împletite, îi alungă din templu. Interesant este că nimeni nu i se împotriveşte, ci doar îl întreabă cu ce putere face el toate acestea. La această întrebare, Isus le răspunde prevestindu-le misterul Noului Templu, cel al Trupului său.

Ştim din Vechiul Testament, din istoria lui Solomon, că la sfinţirea templului el a înălţat lui Dumnezeu o rugăciune în faţa poporului. Din această rugăciune vedem mirarea  lui Solomon în faţa misterului templului, atunci când se întreabă: este oare posibil ca un Dumnezeu să locuiască între aceste ziduri? (Cf. 1Rg 8,27-30) Vom vedea, însă, în Noul Testament, că Isus va răspunde acestei întrebări în discuţia pe care a avut-o cu samariteanca la fântâna lui Iacob. Prin învăţătura dată samaritencei, Isus voieşte să ne îndrepte privirea către adorarea lui Dumnezeu „în duh şi adevăr” (In  4,24), şi nu către ritualuri de obişnuinţe şi tradiţii. În acest sens, putem înţelege şi invitaţia lui Isus de a medita asupra darului de a fi templu mai înainte de a avea templu. Foarte adesea vedem că se acordă primatul edificiului, însă pe primul loc trebuie să stea comunitatea în care locuieşte Dumnezeu, în duh şi adevăr. Acest  trup al lui Cristos în care Dumnezeu locuieşte nu este altul decât Trupul său mistic, Biserica. Însă pentru a ridica acest nou templu, Isus a trebuit să moară pe cruce şi apoi să învie a treia zi glorios din morţi.

Tocmai acest mister al crucii lui Isus a fost greu de înţeles atât de evrei, cât şi de greci, întrucât nu l-au privit cu ochii credinţei. La sfântul Paul, acest binom evrei-greci indică cele două componente către care era îndreptat mesajul Evangheliei pe care o predica: poporul ales şi păgânii. Primii aşteptau să vadă minuni, adică manifestarea puterii lui Dumnezeu, ceilalţi căutau înţelepciunea, adică probele raţionale clare, de nedoborât. Cu alte cuvinte, toţi aceştia căutau probele umane ale adevărului Evangheliei, supunându-l astfel pe Dumnezeu la examene şi criterii de judecată umană. Însă Dumnezeu are alte criterii de judecată, care, de cele mai multe ori, nu au  de-a face cu logica şi înţelepciunea umană. Aşa ne spune, de exemplu, Blaise Pascal: „Dumnezeu nu poate să fie decât straniu”.

Crucea, pentru cei credincioşi, nu este nici motiv de scandal, nici nebunie, nici ruşine şi nici umilire, ci aceea care-i ajută să înţeleagă şi să dea sens vieţii cu toate bucuriile, suferinţele şi plăcerile ei. În acest mod, crucea, pentru cei credincioşi, este „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciune” (1Cor 1,24). Misterul crucii lui Cristos devine astfel pentru noi nu numai izvor de înţelepciune, ci însuşi mijlocul prin care noi dobândim mântuirea. Ne putem întreba atunci: ce rost ar mai fi avut întruparea lui Cristos, ce sens ar fi avut credinţa noastră, dacă El nu ar fi acceptat moartea pe cruce?

Un nobil englez călătorea pe o corabie pe care se afla un proprietar de sclavi. Proprietarul acesta avea printre sclavii lui unul care ajunsese în această situaţie deoarece fusese capturat prizonier  de război. Nobilul englez, aflând de nefericirea acestuia, s-a înţeles asupra preţului cu stăpânul sclavului. Sclavul auzise o parte a conversaţiei şi, cu ochii lucindu-i de mânie, i s-a adresat nobilului: „Dumneavoastră, care spuneţi că sunteţi cetăţean al Angliei libere, unul care este împotriva sclaviei, tocmai dumneavoastră mă cumpăraţi?” Sclavul ar fi continuat, dacă nobilul, cu o privire liniştită şi plină de dragoste, nu l-ar fi întrerupt, zicându-i: „Te-am cumpărat pentru a-ţi reda libertatea!” Sclavului ruşinat i s-au umplut ochii de lacrimi, s-a aruncat la picioarele binefăcătorului său şi i-a zis: „Mi-aţi câştigat inima! Sunt pentru totdeauna sclavul dumneavoastră!”

Isus Cristos este acest nobil care a ales să călătorească împreună cu noi pe aceeaşi corabie pe marea învolburată a vieţii. Prin jertfa crucii sale, El ne-a răscumpărat din sclavia celui rău. Dar nu ne comportăm noi oare de cele mai multe ori ca acel sclav, atunci când nu aşteptăm de la Dumnezeu decât semne sau minuni sau un mod de a acţiona conform cu modul nostru de a gândi? Însă Dumnezeu are planul său cu fiecare dintre noi, prin care pe toţi ne vrea alături de El în Împărăţia sa. De aceea, să-i mulţumim lui Dumnezeu şi să-i oferim lui viaţa noastră întreagă, deoarece El este acela care ne-a răscumpărat şi ne-a eliberat din sclavia păcatului, prin Fiul său Isus Cristos.

Şi pentru a fi siguri că vom ajunge la limanul Împărăţiei sale să nu pregetăm să ne folosim în peregrinarea noastră pe valurile vieţii de busola poruncilor sale şi de harta învăţăturii şi exemplului Domnului Isus, care ne arată cea mai sigură cale pentru a ajunge la mântuire, cea a crucii.

Să privim cu încredere la Fecioara Maria, Steaua mării, care ne este cel mai frumos exemplu al urmării acestui itinerariu descris de Isus şi să o rugăm să ne fie alături în furtunile vieţii, pentru a putea ajunge cu bine la ţărmul fericirii veşnice.

Petru ANTONICĂ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.