Categorii

Duminica a III-a din Postul Mare – Anul C

Duminica-III-Postul-Mare-CEx 3,1-8a.13-15; 1Cor 10,1-6.10-12; Lc 13,1-9

            Omul de azi, cuprins de ritmul furibund al dezvoltării economice şi al ridicării gradului de civilizaţie, se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu, izvorul oricărui bine. Dar, cu cât se îndepărtează mai mult, cu atât simte mărindu-se în el un gol care îl face tot mai nefericit. Şi se va menţine această stare până când va fi îndepărtat păcatul, iar Dumnezeu va reveni în centrul vieţii fiecăruia. Acest adevăr vrea să ni-l transmită şi sfântul Augustin când spune: „Ne-ai creat pentru Tine, Doamne, şi nelinştită este inima noastră până ce se va odihni în Tine”.

            Zilnic suntem, într-o măsură mai mare sau mai mică, victime ale ispitelor de tot felul, ale egoismului nostru. Postul Mare în care ne aflăm ne dă posibilitatea şi ne îndeamnă, mai mult decât oricând, să ne întoarcem la Dumnezeu, să ne convertim şi să facem pocăinţă, să începem o viaţă nouă, alături de Cristos.

            Ne place să fim aprobaţi în ideile şi modul nostru de a acţiona, să continuăm să ne comportăm după obiceiurile şi după înclinaţiile noastre naturale. Dar ne întrebăm: oare gândurile, obiceiurile, faptele noastre sunt totdeauna conforme cu viaţa lui Dumnezeu? Avem pretenţia ca Dumnezeu să ne ajute mereu; dar ne străduim noi suficient să răspundem iubirii sale? Nu cumva, deşi ştiindu-ne datori faţă de El, Îi întoarcem spatele?

            Dar aşa cum este adevărat că suntem păcătoşi, că ne îndepărtăm atât de uşor de Dumnezeu, este adevărat şi faptul că Dumnezu este milostiv, ne aşteaptă mereu cu braţele deschise, gata să ne ierte, să restabilească unitatea cu noi, şi să ne hrănească cu Trupul său la Masa Euharistică, pentru ca astfel întăriţi să putem rămâne cu El, atât în suferinţele şi greutăţile zilnice, cât şi în bucuriile ce ne luminează viaţa. Acesta este mesajul lecturilor biblice pe care ni le propune astăzi Biserica.

            În Evanghelia pe care am ascultat-o, Cristos ne adresează o invitaţie stringentă la convertire, repetată de două ori. Rămânem surprinşi de actualitatea textului evanghelic de astăzi. Este suficinet doar să înlocuim acel crud act al lui Pilat, care a amestecat sângele câtorva galileeni cu sângele jertfelor lor, cu atâtea războaie şi atentate armate în care mor mii, zeci de mii de oameni nevinovaţi. Prăbuşirea turnului din Siloe o vedem repetată zilnic şi azi: clădiri care se dărâmă datorită cutremurelor, avioane care cad, trenuri şi maşini care se ciocnesc, toate pline de atâtea victime nevinovate. În faţa acestor catastrofe ne întrebăm: de ce au murit aceste persoane, în timp ce altele au rămas neatinse? La Ierusalim această întrebare era şi mai urgentă, deoarece victimele îndeplineau nişte fapte bune (aduceau jertfe, respectiv construiau un turn). Pentru evrei, suferinţa şi moartea erau urmare a păcatului. De aceea ei îl întreabă indirect pe Isus, aşa cum au făcut-o de atâtea ori: Cine au păcătuit, ei sau părinţii lor? Dar ne întrebăm: oare este suferinţa sau moartea rezultatul inevitabil al păcatului? Atunci cine ar mai putea rămâne în viaţă? Cu toţii am păcătuit şi păcătuim, cu toţii ne îndepărtăm mai mult sau mai puţin de Dumnezeu, poate chiar zilnic. Dacă Dumnezeu ar lovi cu moartea pe toţi cei care păcătuiesc, atunci toţi ar trebui să fim ucişi, pentru că toţi suntem păcătoşi.

            Cristos mută centrul atenţiei de la încercarea de a stabili cine sau cum a păcătuit asupra convertirii: „Dacă nu vă veţi converti, cu toţii veţi pieri”. Moartea la care se referă aici Cristos nu este cea fizică, ci moartea veşnică. Fiind departe de Dumnezeu, asupra noastră planează condamnarea veşnică. Pentru a ne mântui suntem datori să renunţăm la drumul care ne duce la moarte, la întuneric şi să ne îndreptăm spre Viaţă, spre Lumină, adică spre Cristos, acum când încă mai avem timp.

            În a doua parte a evangheliei Isus ilustrează milostivirea şi bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi păcătoşii cu parabola pomului fără fructe. Acest pom, deşi a primit toate îngrijirile necesare, era plantat într-un loc luminos, în pământ bun, nu aducea roade. Deoarece trei ani la rând nu a găsit roade, stăpânul a hotărât să-l taie şi să planteze altul în loc. Grădinarul însă l-a convins să mai aibă răbdare un an. Spunând această parabolă, Isus îi privea în ochi pe ascultătorii săi, care, deşi au auzit cuvintele sale trei ani, atât de uşor l-au condamnat la moarte nu după mult timp. Dar le oferă o şansă: mai aşteaptă, nu-i condamnă. Avem aici o minunată mărturie despre milostivirea şi bunătatea lui Dumnezeu care nu „nu vrea moartea păcătosului, ci să se convertească” şi să primească răsplata veşnică în Cer, alături de El.

            Această parabolă este la fel de actuală ca şi atunci când a fost rostită de Isus. Nu trei ani, ci poate zece, douăzeci… şaptezeci de ani, tot atâţia ani câţi avem, Domnul ne-a copleşit cu nenumărate daruri. Dar oare în toţi aceşti ani ai vieţii noastre am răspuns cum se cuvine iubirii sale nemărginite? Oare nu vine şi astăzi Dumnezeu şi ne găseşte cu mâinile goale, fără nici un rod? Nimic nu este mai dureros decât nerecunoştinţa pe care o arătăm lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a dat. Totuşi El nu încetează să ne aştepte cu braţele deschise, încă un an, încă un an…

            Milostivirea lui Dumnezeu ne-o manifestă şi prima lectură. Israeliţii, deveniţi puternici şi numeroşi în Egipt, în bunăstarea şi siguranţa în care trăiau, l-au uitat pe Dumnezeul lor şi s-au închinat zeilor străini. Când a venit la conducerea Egiptului un faraon care nu îl cunoscuse pe Iosif, datorită căruia israeliţii au putut să trăiască în linişte până atunci, i-a făcut sclavi, i-a adus într-o mizerie dramatică şi i-a supus oprimării. În această situaţie ei şi-au amintit de Dumnezeul adevărat, s-au convertit şi au început să îl cheme în ajutor. Am auzit cum Dumnezeu, asemeni unui părinte bun şi milostiv, este sensibil la suferinţele poporului său, oprimat de egipteni adus în cea mai neagră mizerie şi zdrobit de bicele asupritorilor lor. Mişcat de strigătele de durere ale poporului, se hotărâşte să-l elibereze. Pentru a face acest lucru îl alege pe Moise. Acestuia i se face cunoscut într-o teofanie pe muntele Sinai, în care îşi revelează numele: „Eu sunt cel care sunt”, cel despre care nu se poate spune că a fost, sau va fi, ci că este. Şi este prezent la toate evenimentele istoriei omenirii, nu numai în timpul lui Abraham, Isac, Iacob, dar şi astăzi, şi totdeauna. Este un Dumnezeu care iese în întâmpinarea poporului său, cu toate problemele sale: „Am văzut suferinţa poporului meu în Egipt”, dar la fel de bine poate fi „din România, din Moldova, de pretutindeni şi din toate timpurile”. Şi dacă în bunăstarea materială de astăzi, sau în sărăcie, ne-am îndepărtat de Dumnezeu, promptitudinea sa în a ne ajuta trebuie să ne fie un impuls la convertire, la revenirea la Părintele nostru iubitor.

            Sfântul Paul, în a doua lectură de astăzi, ne arată cât de nestatornic este omul în săvârşirea binelui. Deşi au fost călăuziţi de un nor, au trecut prin Marea Roşie ca pe uscat, au fost hrăniţi cu mană în pustiu şi au băut apă din stâncă, evreii s-au îndepărtat atât de des de Dumnezeu. De aceea merită avertismentul lui Isus din evanghelie: „Dacă nu vă veţi converti, cu toţii veţi pieri la fel”. Însă sfântul Paul nu ezită să ne spună că şi noi – botezaţi, miruiţi, hrăniţi la Masa Euharistică cu Trupul lui Cristos, dezlegaţi de păcate-, suntem supuşi riscului de a nu-i plăcea lui Dumnezeu. Noi am primit mai mult decât mană şi apă din stâncă: l-am primit pe Fiul său mort pe cruce pentru mântuirea noastră. Acum Dumnezeu aşteaptă răspunsul nostru: convertirea. Dacă este adevărat că duşmanii omului sunt cei din casa sa, este adevărat şi faptul că duşmanii lui Dumnezeu pot fi cei apropiaţi lui. Este grav dacă se poate spune: numele lui Dumnezeu este blasfemiat între păgâni din cauza voastră.

            Don Orione predica într-un sat din Italia, aproape de Tortona. Vorbind despre milostivirea lui Dumnezeu, a dat acest exemplu: „Chiar dacă cineva şi-ar ucide propria mamă, dar apoi s-ar căi, Dumnezeu este atât de bun încât l-ar ierta…”. După predică a spovedit până târziu şi pe la miezul nopţii se îndreptă spre casă.

            Pe strada acoperită de zăpadă, în câmp deschis, s-a apropiat de el un om, învelit cu o mantie mare, cu o faţă dură, aproape feroce. L-a întrebat: „Aţi spus la predică faptul că Dumnezeu iartă chiar şi pe unul care şi-a ucis mama. Sunteţi convins de aceasta?” Don Orione a confirmat. Atunci omul a spus: „Ei bine, să ştiţi că cel despre care aţi vorbit sunt eu, şi vreau să cer iertare de la Dumnezeu!

            A îndepărtat cu mantia zăpada de pe pavaj şi a îngenunchiat pentru a se spovedi. În acea noapte, lumina Harului a coborât în sufletul acelui asasin. Don Orione, mişcat şi plângând de bucurie, l-a îmbrăţişat. Aceasta a fost prima sa cucerire, cucerirea bunătăţii lui Dumnezeu.

            Prin lecturile pe care ni le propune astăzi Biserica suntem chemaţi asemenea acestui om, să cădem în genunchi, să-i cerem iertare lui Dumnezeu, ca astfel, cu sufletul curat să putem lua parte la Masa Euharistică. Parabola pomului care nu aduce roade şi răbdarea lui Dumnezeu care ştie să aştepte, conţine o puternică chemare adresată omului care rămâne inactiv în faţa Cuvântului lui Dumnezeu care îl invită la convertire. Grădinarul Cristos nu a permis să fie tăiat un pom la prima vedere neroditor. Tot astfel are răbdare şi cu noi. Să nu-l lăsăm prea mult să aştepte!

                                                                                                                        Leonard Diac

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.