Categorii

Duminica a III-a din Advent – Ciclul C

Duminica-III-Advent-C-lectioSof 3,14-18a; Fil 4,4-7; Lc 3,10-18

            Întreaga liturgie de astăzi ne face o invitaţie. Biserica în această a treia duminică din Advent vrea să ne facă să aducem rodul propriu credinţei creştine şi Evangheliei: bucuria. Este cunoscut faptul că însăşi Evanghelia, prin urmare şi aceea prevestită astăzi de Ioan Botezătorul, înseamnă vestea cea bună, o veste care creează un impact deosebit în inima şi viaţa oricărui om declanşând bucuria.

            Invitaţia la contemplarea cu bucurie a mântuirii care ne vine de la Dumnezeu, de la „Dumnezeul bucuriei”, aşa cum am cântat în psalmul responsorial este urmarea evangheliei de duminica trecută, când Ioan Botezătorul aduce vestea că: „Orice om va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (Lc 3,6). Astăzi privim mai îndeaproape mântuirea lui Dumnezeu care s-a realizat deja, având mereu în minte faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu care vine, pentru că el este viitorul omului. El îl precede şi îl însoţeşte pe om de-a lungul întregului său drum. Acum Dumnezeu vine nu numai cu ocazia Crăciunului, dar vine şi trebuie să vină în inima fiecărui om şi în timpul Adventului, în cadrul Sfintei Liturghii şi în mod special în momentul Împărtăşaniei.

            În vestirea mântuirii, prezentată ca dar de bucurie, făcut omului de către Dumnezeul bucuriei, evanghelistul Luca ne poartă la prezentarea figurii lui Ioan Botezătorul, „glasul celui care strigă în pustiu”. Botezătorul îşi îndeplineşte din plin misiunea, botezând şi anunţând împlinirea timpurilor. El invită poporul la convertire pentru a putea intra în comuniune cu Dumnezeu.

            O mulţime mare, aparţinând diferitelor categorii sociale vine la Ioan: poporul de rând articulat în diverse clase sociale; vameşii, o categorie specială, care erau în slujba împăratului roman, însărcinaţi cu perceperea taxelor şi consideraţi a fi păcătoşi publici, vin şi ei la Ioan pentru a găsi o soluţie la problema fundamentală a mântuirii: Cum pot să-l întâlnească pe Dumnezeu?

            Printre mulţimile care vin la Ioan se află şi soldaţii, o categorie de oameni care prin misiunea lor sunt legaţi de folosirea forţei, care vor o orientare a propriei vieţi şi a propriei conduite. Universalismul la care este deschis ministerul lui Ioan, pregăteşte universalitatea învăţăturii lui Isus, care inaugurează Evanghelia libertăţii şi răscumpărării pentru întreaga omenire, prin înlăturarea oricărui privilegiu legat de rasă, limbă, cultură, etc. Isus îi va învăţa pe toţi oamenii să se roage lui Dumnezeu, numindu-l Tată.

            Din prima parte a evangheliei vedem că mulţimile nu erau în stare să realizeze o sinteză de viaţă dintre datoriile lor sociale şi cele religioase. La îndemnul lui Ioan ca să aducă roade vrednice de convertire, mulţimea se află parcă în faţa unei nebuloase. Ce înseamnă a aduce roade vrednice de convertire? Ce înseamnă însăşi convertirea? Vedem că mulţimea doreşte un răspuns mai concret, o prezentare mai directă a ceea ce are ea de făcut, ţinând seama de funcţia şi rolul fiecărui membru în societate. Într-o astfel de situaţie putem să ne aflăm şi noi: ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu care ne îndeamnă la convertire, dar nu putem să-l armonizăm cu viaţa noastră socială. Răspunsul este tot în evanghelie: preceptul carităţii generează în mod direct preceptul dreptăţii. Prin urmare, creştinul trebuie să recunoască şi să respecte fiecărui semen al său drepturile de care se bucură, într-un mod dezinteresat. Ceea ce ne cere Biserica şi prin ea întemeietorul ei, Stăpânul omenirii nu iese din comun. Fiecare, plecând de la rolul pe care-l are în societate, să ducă la îndeplinire dreptatea dintre oameni care decurge din însăşi legea naturală, din preceptele revelate ale Scripturii, şi în mod eminent cu o motivaţie nouă din îndatoririle creştine.

            Partea centrală a mesajului de astăzi este bucuria. Mulţimile sunt purtate la Ioan de dorinţa lor de realizare deplină, care nu este alta decât bucuria. Bucuria este rodul propriu al Evangheliei şi al Crăciunului, în vederea căruia ne pregătim. De-a lungul istoriei au existat oameni şi oameni care au fundamentat adevărata bucurie a omului, care se află la Dumnezeu. Alături de teologi şi religioşi găsim şi oameni cu diferite preocupări, am putea spune laice care ajung la aceeaşi concluzie. Astfel, poeţi ca germanul Alban Stolz sau psihologi ca scriitorul rus Dostoievski, în cadrul preocupărilor lor de a descoperi misterul profund al vieţii, afirmă acelaşi lucru cu Sfinţii Părinţi: „Adevărata bucurie nu se află nicăieri decât la Dumnezeu”. Bucuria creştină, fiind cea care provine de la Dumnezeu, se cere a fi trăită. Ea nu este un moft al sfântului Paul sau al celor care vestesc Cuvântul lui Dumnezeu, dar este o exigenţă, o rezultantă inevitabilă a realităţii prezente în creştinism. Ea este bucuria senină, care nu îngreuiază mintea omului, dar care devine lumina inimii, pentru că este darul „Dumnezeului bucuriei” şi face ca omul să se deschidă aproapelui.

            Sfântul Francisc de Assisi, „Cântăreţul lui Dumnezeu”, a fost un exemplu minunat al realizării depline a bucuriei creştine în urmarea Evangheliei lui Isus Cristos. El a fost un om al Evangheliei. Într-o ieşire furioasă, în timp ce alcătuia regula ordinului său călugăresc, împrăştie proiectele de pe masă şi cere Evanghelia; nu vrea nimic altceva decât Evanghelia, forţa bucuriei sale. Numai că el nu caută o conformare pur exterioară, ci una izvorâtă din dispoziţia interioară a bucuriei care îi dilată inima. Pentru el legile, structurile, instituţiile nu produc viaţa evanghelică; dimpotrivă, ele pot să fie un obstacol care dă iluzia că totul este în ordine. La baza vieţii evanghelice stă harul, din care ia naştere adevărata bucurie. Regula fraţilor minori trebuie să exprime Evanghelia şi nimic altceva, ea fiind unica autoritate pentru creştini. Toate celelalte instanţe primesc autoritatea de la ea sau mai bine zis de la Acela a cărui Evanghelie o mărturisesc: Isus Cristos. De la Isus primeşte şi forţa de a alcătui cel mai frumos imn al literaturii universale, „Cântarea creaturilor” sau „Imnul Soarelui”. Francisc a înţeles că într-o lume zdruncinată de ură şi violenţă, trebuia să cânte pacea, bucuria şi iubirea lui Dumnezeu, pentru a le duce la fraţi, ajutându-i astfel să se recunoască ca fraţi şi ca persoane în societate şi înaintea lui Dumnezeu.

            În acest sens, ne însuşim cântul de bucurie al profetului Sofonia, care este o pregustare a mântuirii ce vine: „Bucură-te fiica Sionului, tresaltă de veselie Israele, veseleşte-te din toată inima, fiica Ierusalimului” (Sof 3,14). Odată cu venirea lui Cristos, Biserica a devenit noul Sion, noul Israel şi noul Ierusalim. Provenind de la Dumnezeu, ea este pură, sfântă şi imaculată, chiar dacă este atinsă şi de păcatul oamenilor care o formează. Nouă celor care formăm Biserica lui Cristos ne este adresat îndemnul la bucurie, la preamărire, la tresăltare de bucurie în Domnul. Deşi ne aflăm în mijlocul dificultăţilor, Cuvântul lui Dumnezeu spune Bisericii, ca şi vechiului Sion: „Nu te teme Sioane, nu-ţi pierde curajul” pentru că „Domnul Dumnezeu este în mijlocul tău un Eliberator puternic” (Sof 3,16-17). Domnul Dumnezeu s-a revelat ca Tatăl nostru şi s-a manifestat ca „Dumnezeu puternic” în propriul său Fiu Isus Cristos, care a murit pe cruce pentru mântuirea noastră şi a înviat în ziua de Paşti. Noi, Biserica lui Cristos, nu putem să uităm acest adevăr central: suntem rodul bucuriei pascale, pentru că credinţa noastră şi viaţa Bisericii sunt generate de moartea şi învierea lui Isus. Odată cu botezul am fost introduşi în misterul pascal al lui Cristos.

            „Bucuraţi-vă mereu în Domnul şi iarăşi vă zic bucuraţi-vă” repetă sfântul Paul cu întreaga liturgie a Cuvântului pe care o celebrăm, pentru că „Domnul este aproape”. Această bucurie ne conduce la deschiderea faţă de ceilalţi membrii ai familiei umane. Bucuria creştinului nu rămâne numai o idee, un deziderat, dar se concretizează în bunătate, în dorinţa de a face bine aproapelui. Bunătatea este un sigiliu, un semn al comunităţii creştine. Ea realizează legăturile dintre membrii comunităţii. Bunătatea membrilor comunităţii trebuie să fie cunoscută tuturor oamenilor, iar preocupările aceleiaşi comunităţi trebuie prezentate lui Dumnezeu. Numai astfel se ajunge la realizarea deplină a omului, la concordanţa omului cu cele mai înalte idealuri ale sale. Această atitudine este cea care generează pacea, atât de necesară în zilele noastre.

            „Pacea lui Dumnezeu care întrece orice închipuire, va păstra inimile şi cugetele voastre în Cristos Isus” (Fil 4,7). Aceasta este realitatea pe care o trăim noi creştinii, realitatea lumii noi, realitatea păcii. Nu este vorba de o pace în sensul absenţei războiului, nici de o pace dictată de legi omeneşti, fie ele chiar şi bune, drepte şi eliberatoare pentru toţi. Este pacea omului care a intrat în relaţie cu Dumnezeu. Este realitatea care este dăruită celui care ca şi Avram este pregătit să accepte pactul, alianţa care este oferită, cu toate consecinţele pe care ea le poartă cu sine. Este pacea într-un sens vertical, înainte de a fi în sens orizontal, dar care se concretizează într-un raport pacific, înainte de toate cu oamenii.

            Noi creştinii ne încredinţăm total lui Dumnezeu pentru că ştim că numai aşa ne găsim în realitatea păcii care ne-a fost promisă. Viaţa noastră devine un act continuu de încredere în Dumnezeu, care intervine în istorie şi care în Isus Cristos a luat în mod definitiv iniţiativa mântuirii noastre. Astfel că pentru noi, aşa cum a citit în lectura a doua, nu ne rămâne decât să ne rugăm neîncetat, să aducem mulţumiri şi cereri lui Dumnezeu, în ultimă instanţă să acceptăm mesajul care ne este oferit: „Bucuraţi-vă căci Domnul este aproape”, aşteptarea s-a terminat, adventul a început.

                                                                                                             Gabriel Daniel Popa

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.