Categorii

Duminica a III-a din Advent, Ciclul B

Is 61,1-2.10-11; 1Tes 5,16-24; In 1,6-8.19-28

În acest timp de pregătire, Biserica, prin lecturile pe care ni le propune spre meditare, ne ajută să găsim sensul adevăratei bucurii. Invitaţia la bucurie, propusă în această duminică, a III-a din Advent, care este cunoscută şi sub numele de „Duminica bucuriei”, ne ajută să descoperim în adâncul inimii noastre bucuria.

Bucuria pe care profetul Isaia o anunţă în prima lectură este adresată mai ales celor săraci, adică celor umili, celor mai uitaţi spre care se îndreaptă în mod special bunătatea lui Dumnezeu. Acestor oameni cărora le este adresat acest anunţ, profetul Isaia le spune că mântuirea promisă întârzie să se realizeze, dar vina nu o are Dumnezeu, ci o au oamenii care, prin păcatele lor, au respins această venire a Mântuitorului.

Venirea împărăţiei lui Dumnezeu este darul harului lui Dumnezeu. El doreşte ca noi să fim disponibili, el vrea ca inima noastră să fie curată şi deschisă: „Cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Mc 10,15). Din acest verset reiese spiritul de simplitate, de dăruire, pe care îl întâlnim şi în evanghelie.

Din textul evanghelic de astăzi, observăm că Ioan Botezătorul nu este numai Înainte-mergătorul, ci şi martorul său. După ce a auzit glasul Tatălui şi a văzut Duhul coborându-se şi rămânând asupra lui Isus, devine un ghid ce-l conduce pe orice om la credinţa în Isus, lumina lumii. Ioan Botezătorul încă nu-l cunoştea pe Isus după înfăţişarea trupească, personal, dar îl cunoştea din măreţia misiunii ce i-a fost încredinţată de Dumnezeu, deşi în aparenţă mică, de a boteza spre convertire.

Cunoscând măreţia misiunii, Ioan Botezătorul pregăteşte calea Domnului, dând mărturie „pentru ca toţi să creadă în el” (In 1,7). Ioan Botezătorul, la întrebarea preoţilor: „Cine eşti tu?”, a răspuns că nu este nici Cristos, nici Ilie, nici profetul. Ei l-au întrebat din nou: „Aşadar, tu cine eşti?” Ioan a răspuns: „Eu sunt vocea celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului!” (In 1,23). Vocea celui care strigă în pustiu este vocea celui care rupe tăcerea. Pregătiţi calea Domnului, ca şi cum ar spune: Eu răsun ca să-l introduc în inimă pe el, însă el nu va binevoi să vină dacă voi nu-i pregătiţi calea.

Dar ce înseamnă: „Pregătiţi calea!”, dacă nu: „Rugaţi-vă cum trebuie, pregătiţi-vă pentru venirea lui Cristos!”? Ce înseamnă „Pregătiţi calea!”, dacă nu: „Să aveţi gânduri bune şi umile faţă de cei din jurul vostru. Primiţi de la el un exemplu de mărturie, de umilinţă”? Ioan Botezătorul este luat drept Cristos, dar el spune că nu este cel pe care ei îl cred şi nu profită de greşeala lor, pentru o afirmare personală. Dacă Ioan ar fi spus: „Eu sunt Cristos”, ar fi fost cu uşurinţă crezut, însă el nu a spus nimic, ci doar le-a arătat care este rolul său.

Când Isus se va prezenta la botezul său, Ioan îl va cunoaşte personal, adică în persoana divinităţii sale, fiindcă îl va vedea pe Duhul Sfânt sub chipul unui porumbel coborând asupra lui şi va auzi glasul Tatălui din cer: „Acesta este Fiul meu” (Mt 3,17).

Prin Botez, şi mai ales prin sfântul Mir, fiecare a devenit un om matur, un martor al lui Cristos, fiindcă poate spune cu el: „Duhul Domnului este asupra mea, el m-a uns şi m-a trimis să dau mărturie”, aşa cum a făcut Ioan Botezătorul, „că el este Fiul lui Dumnezeu” (In 1,34). Fiecare creştin este trimis să dea mărturie, să-şi mărturisească credinţa prin faptele bune faţă de cei săraci, închişi, orbi, asupriţi, bolnavi, ca în aceste fapte de caritate să-şi găsească bucuria care deschide ochii pentru a-l vedea pe Cristos în orice om.

Creştinul trebuie să fie un om într-adevăr bucuros. Bucuria noastră nu este o bucurie oarecare, ci bucuria lui Cristos, cel care aduce dreptatea şi pacea, bucurie pe care doar el o poate da şi păstra, deoarece lumea nu-i posedă secretul. Fiecare dintre noi dobândeşte această bucurie în momentul când îl întâlneşte pe Dumnezeu în sufletul său. Acesta este izvorul permanent al bucuriei. Papa Ioan al XXIII-lea spunea: „Bucuria este expresia unei vieţi sănătoase şi liniştite, împodobită şi animată de harul divin”.

Despre bucurie vorbeşte şi sfântul Paul în a doua lectură, „Bucuraţi-vă întotdeauna! Rugaţi-vă fără încetare! Mulţumiţi-i pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu” (1Tes 5,16-18). Paul nu vorbeşte despre bucuria acestei lumi, pentru că este săracă şi trecătoare. Bucuria creştinului adevărat este profundă şi în stare de a rezista în mijlocul tuturor greutăţilor. Este compatibilă cu durerea, cu boala, cu necazurile de tot felul, deoarece, trăind în prezenţa lui Cristos, putem depăşi toate ispitele ce ne înconjoară în acest timp de pregătire pentru solemnitatea Naşterii Domnului. „Inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,22). Nimeni şi nimic nu ne va putea îndepărta de această pace plină de bucurie, dacă nu ne vom separa de sursa ei. Vom păstra acea pace şi bucurie interioară dacă ne vom ruga şi-i vom mulţumi lui Dumnezeu pentru toate harurile primite.

Temelia bucuriei noastre trebuie să fie solidă. Nu se poate sprijini doar pe lucruri trecătoare; de exemplu, veşti bune, sănătate, linişte, bunăstare materială pentru asigurarea decentă a celor necesare; într-adevăr, acestea sunt lucruri bune dacă vin de la Dumnezeu, dar insuficiente în sine pentru a ne da adevărata bucurie.

Pentru a ajunge la Domnul şi a creşte în virtute, trebuie să fim bucuroşi. Însă, prin împlinirea cu bucurie a îndatoririlor noastre, putem face mult bine în jurul nostru, deoarece această bucurie duce spre Dumnezeu. Sfântul Paul recomanda primilor creştini: „Purtaţi-vă datoriile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Cristos” (Gal 6,2). Pentru a face viaţa mai frumoasă celorlalţi, sunt de ajuns aceste mici bucurii care, chiar dacă sunt mai puţin importante, arată limpede sentimentele noastre pentru cei din jur: un zâmbet, o vorbă bună, o mică laudă; în felul acesta, vom contribui la uşurarea vieţii celor care ne înconjoară.

Ne pregătim pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, aşadar, să veghem, ca să-l primim cu bucurie, să-l aşteptăm pe acela care aduce bucuria, să fim foarte atenţi, ca să-l recunoaştem pe cel care vine.

Un soţ şi tată al mai multor copii a plecat la muncă în Italia pentru a întreţine familia. Timp de un an de zile a ţinut legătura cu familia, după aceea nu a mai dat nici un semn de viaţă, toţi credeau că a murit. Dar omul nu a mai avut de muncă, de aceea a întrerupt legătura cu familia. Nu după mult timp, găseşte un loc de muncă, munceşte din greu câţiva ani pentru a aduna mai mulţi bani, ca să nu se întoarcă acasă cu mâna goală. Întors în satul natal, s-a oprit spre seară la magazin şi aici s-a interesat de familia sa. A cumpărat multe lucruri pentru toţi şi, venind la poarta casei sale, a cerut adăpost pentru noapte, ca un simplu străin. El nu şi-a dezvăluit identitatea, ci voia să vadă dacă fiii săi îl mai cunoşteau. Fiii nu l-au recunoscut. Simţind că străinul are bani şi multe lucruri de valoare, ei au pus la cale să-l jefuiască şi să-l facă dispărut, crezând că nimeni nu ştie de venirea lui. Planul a fost îndeplinit. În ziua următoare, fiul cel mai mare, plin de bani, s-a dus la magazin să cumpere mai multe lucruri, mai ales băutură. Vânzătorul i-a spus: „Desigur, acum, când tatăl vostru s-a întors acasă, se cuvine să daţi o petrecere pe cinste; mai ales că v-a adus de toate!” Când fiul cel mai mare a auzit această veste s-a întristat, pentru că nu îl recunoscuse pe tatăl său.

În mijlocul acestei familii a venit acela care le aducea bucurie, dar ei nu l-au recunoscut; aşadar, noi să nu-l îndepărtăm, ci să-l recunoaştem pe cel care vine să ne aducă bucuria. Căci adevărata bucurie la care Dumnezeu l-a chemat pe om este aceea de a participa la iubirea sa, a se bucura de apropierea şi prezenţa sa. Dar poate de multe ori nu experimentăm această bucurie, deoarece ne simţim autosuficienţi şi nu percepem iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu faţă de noi. Dar prin Isus noi am primit această bucurie ce vine de sus, din cer, şi care este darul Tatălui. Căci „în aceasta constă iubirea, nu în faptul că noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că el ne-a iubit mai întâi” (In 4,10). O dată ce am experimentat această bucurie, nu ne rămâne altceva de făcut decât să învăţăm a o comunica mai departe altora, să fim martori ai iubirii, ai bucuriei, să fim lumină ce orientează spre adevărata lumină, care este Cristos.

Ciprian BULAI

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.