Categorii

Duminica a II-a Timpul de Peste An, Ciclul C

Duminica-II-TPAIs 62,1-5; 1 Cor 12, 4-11; In 2, 1-12

            Liturgia cuvântului din această duminică, scoate în evidenţă o temă foarte des întâlnită de-a lungul anului liturgic, şi anume prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului său, iubirea şi fidelitatea sa faţă de toţi aceia care se încred în El şi pe care îi conduce la mântuire. Despre Vestea cea Bună a mântuirii ne vorbeşte în prima lectură de astăzi profetul Isaia.

            Poporul israelit, deportat în urma distrugerii Ierusalimului, se plânge lui Dumnezeu că l-a abandonat, aducându-i în acelaşi timp reproşuri. În această aparentă tăcere a lui Dumnezeu, profetul îşi face auzită vocea sa, afirmând că este trimis de Dumnezeu să proclame mântuirea. El a primit Spiritul lui Iahve pentru a anunţa Vestea cea Bună săracilor. Aceşti săraci nu sunt alţii decât israeliţii întorşi din exil, care se găsesc acum într-o situaţie de mizerie şi de depresie morală. Sosirea lui Dumnezeu aduce cu sine dreptatea şi gloria, ceea ce înseamnă nu atât siguranţa politică şi binele economic, cât mai ales mântuirea. În proclamarea mântuirii, profetul se foloseşte de imagini divine: dreptatea lui Dumnezeu ţâşneşte ca o lumină orbitoare, mântuirea sa ca o făclie aprinsă. În ziua în care se va realiza mântuirea, poporul va participa la dreptatea lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu însuşi se va face prezent în această zi. Este descris aici cu o imagine foarte frumoasă, până la ce punct va înălţa Dumnezeu Ierusalimul: oraşul va fi coroana, diadema regală în mâna lui Dumnezeu; va fi un giuvaer preţios în care Dumnezeu îşi va găsi plăcerea şi bucuria. Când va veni pentru a-l salva, Dumnezeu va da un nume nou Ierusalimului. Numele indică aici o nouă realitate, o nouă situaţie care va fi creată prin intervenţia lui Jahve. În epoca mântuirii ce va urma, Dumnezeu îşi va găsi plăcerea în oraş şi se va uni în căsătorie cu poporul.

            La opera de mântuire pe care Dumnezeu o săvârşeşte în poporul său sunt chemate să participe şi neamurile, popoarele, adică păgânii: ei trebuie să recunoască marile acţiuni ale lui Dumnezeu; împreună cu regele lor, trebuie să privească la Ierusalim ca la un far care luminează şi conduce spre portul sigur. Într-un cuvânt, ei sunt chemaţi să fie împreună cu israeliţii parte activă şi pozitivă în planul mântuirii. Nici un duşman, privind la Ierusalim şi la poporul său, nu va spune că este abandonat sau devastat. Toţi vor observa că Dumnezeu veghează asupra Ierusalimului asemenea unui soţ care se îngrijeşte de soţia lipsită de apărare. De aceea, Israelul nu va mai fi numit de străini Ţară pustie ci Ţară locuită, nu va mai fi numit Cea părăsită ci Cea preferată.

            Mântuirea nu se rezumă numai la poporul israelit, dar, odată cu venirea lui Cristos ea este dăruită tuturor acelora care cred în El. Prin Cristos, Fiul Său, Dumnezeu este prezent permanent în mijlocul oamenilor, ajutându-i în necazuri, întărindu-i în încercări, vindecând pe cei bolnavi, săvârşind diferite minuni. Toate aceste fapte ale lui Cristos aduc cu sine credinţa în El şi participarea la mântuire.

            Acest lucru se poate vedea cu claritate, dacă vom reflecta puţin asupra lecturii evanghelice. Aici ne este relatat numai un episod din viaţa lui Isus, dar acest episod este plin de semnificaţii pentru întreaga viaţă creştină. Este vorba de prima minune săvârşită de Isus la începutul vieţii sale publice: schimbarea apei în vin la nunta din Cana.

            Motivul pentru care această pericopă se află în liturgia acestei duminici, a doua după Epifanie, îl găsim indicat în cuvintele conclusive: „Acest început al semnelor lui, l-a făcut Isus în Cana Galileii. El şi-a arătat slava sa şi ucenicii lui au crezut în El” (v. 11). La Cana a avut loc o nouă Epifanie a lui Isus. El s-a manifestat aşa cum se manifestase la început magilor şi mai apoi lui Ioan Botezătorul, atunci când a fost botezat în râul Iordan. S-a manifestat nu numai ca persoană umană, dar s-a lăsat să fie descoperit ca Dumnezeu. Mulţi l-au văzut pe Isus în cei 30 de ani care se scurseseră de la vizita magilor şi până la botezul în apele Iordanului, însă El nu s-a manifestat la toţi; cu alte cuvinte, nu toţi îşi dădeau seama cine era El în realitate, ascuns sub aparenţele ce se puteau observa. De data aceasta însă, rodul manifestărilor lui Isus este credinţa.

            Faptul este simplu. La Cana Galileii are loc o nuntă, la care au fost invitaţi şi Isus cu ucenicii. Cunoaştem cu toţii ceremonia unui banchet nupţial, care, după obiceiul de atunci dura opt zile. După vreo câteva zile, cei din casă observară că vinul era pe sfârşite. Seninătatea mirilor şi a familiilor lor era periclitată. Ceea ce trebuia să rămână una dintre cele mai frumoase amintiri din viaţă, poate unica sărbătoare adevărată din viaţa lor, era pe cale să se transforme într-o ocazie de umilire. Însă datorită Mariei şi a fiului său Isus Cristos, sărbătoarea a putut continua. După câte se pare din evanghelie, Maria nu se afla acolo numai ca simplă invitată, ci mai degrabă ca una dintre acele persoane ale casei, care în astfel de ocazii sunt chemate să dea o mână de ajutor, pentru ca totul să iasă bine. Astfel ea observă neliniştea părinţilor şi a mirilor şi pe un ton mâhnit îi spune lui Isus: „Nu mai au vin” (v. 3). Isus pare să se împotrivească la început, dar în cele din urmă săvârşeşte minunea. Astfel, aşa cum spune versiunea poetică a minunii, „apa, văzând faţa Dumnezeului său, s-a înroşit”. Prezenţa lui Isus a salvat situaţia îngrijorătoare a mirilor şi a permis continuarea nunţii.

            Ceea ce s-a întâmplat mirilor din Cana Galileii se poate întâmpla la orice nuntă, la orice căsătorie: aceasta începe cu entuziasm şi cu bucurie; vinul este tocmai simbolul acestei bucurii, iar dragostea reciprocă este cauza ei. Însă, cu trecerea anilor, această dragoste şi această bucurie se consumă şi în cele din urmă se termină. Fiecare sentiment omenesc, cu trecerea anilor, tinde spre dizolvare, spre dispariţie, şi aceasta mai ales datorită obişnuinţei. „Obişnuinţa – spunea Shakespeare – este acel monstru care devorează toate sentimentele noastre”. Atunci se abate asupra familiei norul tristeţii, membrii căutându-şi fericirea prin diferite alte părţi.

            În cadrul unei ceremonii a căsătoriei, un predicator le spuse celor doi tineri aflaţi în faţa sa: „Dragii mei, în căsătorie există un oh scurt şi un oh lung. Dacă cei de curând căsătoriţi sunt întrebaţi cum le merge, ei răspund: „Oh, cât suntem de fericiţi, ce bine ne înţelegem”! Este un scurt şi bucuros oh. După un an, uneori chiar şi numai după câteva luni, reîntrebat fiind unul din ei, se primeşte un alt răspuns: „Oh, cum m-a încercat Dumnezeu, cât suntem de nefericiţi. Nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva”! Acest oh este lung şi dureros şi durează uneori chiar până la moarte!” – încheie predicatorul.

            Să existe oare vreun leac pentru această tristă situaţie? Da, există, şi nu este altul decât cel care a fost prezent la Cana Galileii. Trebuie numai ca noi să-l invităm în viaţa noastră. Dacă el va fi prietenul familiei noastre, la el vom alerga atunci când vedem că ne scade entuziasmul, mai ales dragostea de miri. Din apa rutinei şi a obişnuinţei, El va pregăti un vin nou, mai bun decât cel de la început, adică o dragoste mai nobilă şi de mai lungă durată, compusă din înţelegere şi din cunoaştere reciprocă. Cristos trebuie să fie prezent permanent în viaţa noastră, pentru că, aşa cum spunea Tertullian, „unde sunt doi, acolo este şi Cristos şi unde se află El, acolo nu are ce căuta cel rău”. De aceea, la El care este prezent în Preasfântul Sacrament al altarului, trebuie să alergăm, nu numai atunci când asupra familiei se abat necazurile şi neînţelegerea, dar zi de zi, chiar şi atunci când suntem fericiţi, pentru că fără El viaţa noastră nu are sens. Trebuie să participăm zilnic la Sfânta Liturghie unde Cristos este prezent sub chipul pâinii şi al vinului. Aşa cum la Cana Galileii, Cristos a transformat apa în vin, tot astfel, la Sfânta Liturghie, prin mâinile preotului, El transformă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele său, dăruindu-se zilnic tuturor acelora care cred în El. Prin participarea la hrana euharistică, vom creşte tot mai mult în credinţă, vom rămâne statornici în ea şi iluminaţi de Duhul Sfânt, vom avea curajul şi tăria de a o mărturisi şi în faţa altora, contribuid astfel la dezvoltarea Bisericii lui Cristos.

            Aşa cum învaţă apostolul Paul în a doua lectură de astăzi, Dumnezeu însuşi va trimite asupra noastră pe Duhul Sfânt, care ne va inunda sufletele cu darurile sale. Capacitaţi fiind de El, vom deveni capabili, ca, fiecare în măsura carismelor primite, să-l mărturisim pe Cristos până la marginile pământului.

            Ce sunt aceste carisme despre care ne vorbeşte sfântul Paul? Sunt daruri gratuite ale lui Dumnezeu, oferite cu generozitate credincioşilor săi, pentru a-i încuraja şi a-i întări în vederea mărturisirii credinţei şi a predicării Evangheliei lui Cristos. Spiritul este acela care dăruieşte carismele fiecăruia după credinţa sa şi, aşa cum învaţă apostolul, ele vin totdeauna de la Dumnezeu şi nu cum îşi imaginau păgânii că zeul Neptun ar ajuta navigatorii, Marte ar asista pe războinici, iar Apolo ar dărui înţelepciunea. Creştinii au un singur Dumnezeu de la care provin toate şi care împarte fiecăruia un dar special în măsura credinţei sale.

            În ce constau aceste daruri? Apostolul vorbeşte înainte de toate de darul credinţei, al înţelepciunii şi al cunoaşterii, cu ajutorul cărora primii creştini deveneau capabili de a cunoaşte o parte din nemărginita bogăţie a misterelor lui Dumnezeu şi mijloacele mânturii. Unii dintre ei aveau darul de a vindeca. Datorită unor haruri primite de la Dumnezeu, ei puteu vindeca de orice boală prin intermediul binecuvântărilor, binecuvântări care devin din ce în ce mai desconsiderate, sau chiar dispreţuite de omul modern, care nu vede în ele decât un mijloc prin care oamenii sunt conduşi mai mult la superstiţie decât la credinţă.

            Am putea să vedem mai departe ce era darul profeţiei, care nu avea nimic de a face cu prezicerea viitorului, sau să vedem ce era discernământul spiritelor, necesar atunci, ca şi acum, pentru a distinge profeţii falşi de cei adevăraţi. Important este însă, ca noi să devenim conştienţi că orice carismă este darul lui Dumnezeu, iar acest dar trebuie folosit nu pentru propria vanitate, ci numai spre folosul altora. Nimeni dintre noi, având unul dintre aceste daruri, nu este mai inteligent, mai puternic, mai influent, mai curajos, pentru propriul avantaj sau profit. Fiecare va trebui să dea cont înaintea lui Dumnezeu despre folosirea lor, pentru că le-a primit în mod absolut gratuit de la El. De aceea, să-l implorăm pe bunul Dumnezeu să ne ajute, ca iluminaţi de Duhul Sfânt, să folosim aşa cum trebuie darurile sale şi lăsându-ne conduşi de El, să-l mărturisim pe Cristos lumii întregi.

                                                                                                                         Cristian Diac

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.