Categorii

Duminica a II-a după Crăciun – Ciclul C

Duminica-II-Craciun-CSir 24,1-4.12-16; Ef 1,3-6.15-18; In 1,1-8

            Suntem în acest timp sfânt al Crăciunului, timp caracterizat de atâta bucurie care ne animă pe toţi şi care ne face mai buni, mai îngăduitori şi mai credincioşi. Susţinuţi de această bucurie a Crăciunului, să ne îndreptăm cu credinţă spre ieslea din Betleem pentru a contempla – cu ochii strălucind de lumină ca ai copiilor – misterul venirii Domnului între noi.

            Lecturile biblice din această duminică ne propun spre meditare unul din cele mai mari momente din istoria mântuirii noastre. Înainte de toate, Liturgia Cuvântului de astăzi, specifică Crăciunului, ne face să înţelegem că naşterea, atât de umilă şi săracă a Fiului lui Dumnezeu, este culmea manifestării lui Dumnezeu în istoria lumii.

            Omul l-a cunoscut pe Dumnezeu din creaţia sa şi din intervenţiile sale în istoria omenirii. Acest lucru ni-l arată şi prima lectură de astăzi. Înţelepciunea se prezintă personificată: a ieşit din gura Celui Preînalt – un cuvânt deci, pronunţat înainte de a exista lumea, un Cuvânt coetern cu Cel care l-a pronunţat în afara timpurilor. Iar acest Cuvânt vine să locuiască în Iacob şi să prindă rădăcini în poporul ales, poporul lui Israel, folosindu-se de profeţi, pentru ca să realizeze în el mântuirea.

            Însă, la împlinirea timpurilor, „după ce Dumnezeu în multe rânduri şi în multe feluri a vorbit părinţilor noştri” – aşa cum spune Scrisoarea către Evrei (Evr 1,1) – „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14).

            Aceste cuvinte, fiind centrul Prologului evangheliei Sfântului Ioan, constituie şi centrul vieţii creştinului; ele exprimă esenţa şi noutatea credinţei creştine. Aceste cuvinte rezumă misterul cel mai sublim şi mai profund care a fost pus vreodată minţii noastre spre înţelegere: Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, etern şi imutabil, s-a închis în limitele trupului muritor, a devenit om pentru a salva omul.

            Dumnezeu cel invizibil şi inexprimabil în cuvinte umane, s-a făcut vizibil şi palpabil în umanitatea asumată de Cuvânt; Dumnezeu a voit să se facă cunoscut oamenilor în intimitatea misterului său de iubire dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dumnezeu a vorbit omului în limbaj şi în semne proprii oricarui muritor trimiţându-l pe însuşi Fiul său Isus Cristos.

            Trupul defineşte omul în condiţia sa muritoare pe acest pământ. Evanghelistul Ioan evidenţiază intenţionat constrastul dintre Cuvânt – în condiţia sa divină – şi trup – în condiţia sa umană. „S-a făcut trup”, nu spune „a devenit”, deoarece nu are loc o transformare, dar, rămânând Cuvântul ceea ce era, începu să trăiască în noua sa condiţie slabă şi trecătoare. Acest Cuvânt „a locuit printre noi”, şi-a aşezat propriul cort în mijlocul nostru. Sfântul Ioan face aluzie aici la cortul lui Dumnezeu în mijlocul poporului său din timpul călătoriei prin pustiu, sălăşluire legată de arca sfântă şi de gloria lui Dumnezeu. Martorii vieţii istorice a lui Isus din Nazaret au văzut cu proprii lor ochi gloria Unicului-născut ascunsă şi dezvăluită în acelaşi timp de semnele mântuirii.

            Cuvântul Întrupat este izvorul harului pe care El îl oferă oamenilor. „Adevărul” înseamnă fidelitate şi stabilitate în ţinerea promisiunilor. Harul este viaţa divină. Lumina este revelaţia personală şi istorică a lui Dumnezeu care mântuieşte. Această Lumină – Cristos – este destinată nu unui grup restrâns de oameni, dar tuturor oamenilor din toate timpurile.

            Cuvântul, identificat cu Fiul lui Dumnezeu – Cristos Isus -, care a existat înaintea oricărei creaţii, este autorul tuturor făpturilor. Creaţia sa nu are numai un caracter cosmic, nu se mărgineşte numai la scoaterea din nefiinţă în fiinţă a tot ceea ce există, ci realizează o reînnoire interioară a oamenilor prin comunicarea vieţii şi a luminii. Dumnezeu se comunică astfel oamenilor prin Isus Cristos, Fiul său.

            Bucuria zilei de azi este motivată şi de faptul că putem contempla din nou misterul Naşterii Domnului. În faţa unui atât de mare mister al iubirii divine simţim nepotrivirea cuvintelor noastre umane. Acestea sunt ca gânguritul copiilor, incapabile să exprime Inexprimabilul.

            Să facem, aşadar, loc tăcerii în sufletul nostru, acelei tăceri adoratoare ce izvorăşte din credinţă. Să facem să tacă cuvintele noastre sărace ca să vorbească în noi Cuvântul care s-a făcut om pentru a ne revela misterul Tatălui. Dar mai ales, atinşi de lumina radioasă a Crăciunului, să ne lăsăm transformaţi de revărsarea iubirii lui Dumnezeu aşa cum citim în Prefaţa de Crăciun: „În misterul Cuvântului întrupat ai dat ochilor minţii noastre să vadă noua lumină a strălucirii tale, pentru ca, în timp ce-L cunoaştem pe Dumnezeu în chip văzut, să fim înălţaţi de el la dragostea celor nevăzute”.

            Una din atributele absolute ale lui Dumnezeu este că El, în misterul său suprem, este invizibil şi incomprehensibil pentru om. Orice concept uman, chiar în efortul său filosofic cel mai înalt, este nepotrivit în a-L exprima pe Dumnezeu, a-L cunoaşte în esenţa sa. „Dacă se înţelege nu este Dumnezeu”, spunea sfântul Augustin; şi sfântul Anselm de Canterbury: „Dumnezeu este ceva despre care nu se poate gândi nimic mai mare”. Dumnezeu aşadar, nu este omul, nu se confundă cu omul, dar El este total diferit de om, este infint mai mare decât omul şi decât capacităţile sale de cunoaştere.

            Însă Cuvântul făcut trup este expresia vizibilă a Dumnezeului invizibil. Dumnezeu s-a făcut cunoscut şi s-a manifestat vizibil. El a dat jos vălul misterului său, s-a revelat şi ne-a vorbit direct pentru a ridica omul la fericirea cunoaşterii sale. Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, „Cuvântul făcut trup” este revelarea personală a lui Dumnezeu, este acelaşi chip al lui Dumnezeu.

            În nespus de bogata teologie pe care ne-o propun cele trei lecturi ale liturgiei Cuvântului, trebuie să subliniem următorul aspect: Isus Cristos este om adevărat şi Dumnezeu adevărat; omul Isus este revelarea definitivă şi vizibilă a lui Dumnezeu; El este traducere sau transmisiune directă a misterului infinit al Tatălui şi al Fiului în Duhul Sfânt. Cu aceasta suntem în inima mesajului revelaţiei şi al mântuirii specific credinţei noastre creştine.

            Pin Întruparea lui Cristos noi am devenit fii adoptivi ai lui Dumnezeu, aşa cum ne spune sfântul Paul în a doua lectură de astăzi. Ca şi Cristos noi putem să-l numim pe Dumnezeu Tată. Alegerea noastră ca fii a fost făcută „înainte de crearea lumii”, iar scopul acestei alegeri a fost ca noi să ajungem la puritate morală şi la perfecţiune în ochii lui Dumnezeu. Este o chemare care nu pare umană, dar este creştină: am fost chemaţi la perfecţine nu datorită calităţilor noastre naturale, dar „în Cristos”. Prin alegerea noastră, Dumnezeu şi-a manifestat iubirea, a revărsat-o asupra noastră prin Cristos.

            Fondatoarea institutului „Micile servitoare ale Sfintei Inimi a lui Isus” pentru asistenţa gratuită a bolnavilor săraci la domiciliu, sora Maria Francisca Giovana, căuta în suferinţa şi în slujirea celor săraci mărturia iubirii lui Isus făcut om pentru a ne mântui. În asistenţa bolnavilor cei mai nevoiaşi, atât pe plan material cât şi spiritual, purta mereu cu sine un crucifix. La Torino, în Italia, un sărac nefericit, necredincios şi blasfemiator, bolnav datorită viciilor slae, după ce a fost slujit cu multă dragoste de sora Giovana, a exclamat: „De data asta am găsit o persoană care îmi place! Celelalte nu făceau altceva decât să mă ocărască şi să-mi arate iadul”. Sora îi spuse: „Dacă este aşa, atunci vrei să-mi faci o favoare?” „Sigur”, a răspuns bolnavul. „Ei bine, fă-mi favoarea şi sărută acest crucifix.” „Dacă asta doriţi, o fac cu plăcere”. Şi sărută crucifixul pe care i-l dădu sora. Dar acest gest simplu produse în el efectul pe care ea îl dorise şi pentru care se rugase atât de mult. Bolnavul s-a convertit şi a murit, după ce a primit cu evlavie Sfintele Sacramente.

            Iată, aşadar, că pentru a iubi Iubirea, care este Dumnezeu, e prea săracă puterea noastră de a iubi. Prin Întrupare, Cristos a luat trupul omenesc şi i-a dat noi puteri, l-a ajutat pe om să-şi manifeste dragostea sa faţă de Dumnezeu. Să nu ne încredem deci doar în puterile noastre, dar să cerem cu încredere ajutor de la Dumnezeu prin Cristos pentru a arăta cât mai bine demnitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu.

            Alegerea noastră ca fii ai lui Dumnezeu, pe lângă faptul că trebuie să ne umple inimile de recunoştinţă, să ne amintim şi că ea nu este un dar rezervat numai nouă, dar este pentru toţi oamenii. Cristos a venit în lume pentru toţi oamenii. Prin el toţi oamenii pot ajunge la mântuire. Să cerem şi noi alături de sfântul Paul, ca Dumnezeu să ne lumineze ochii inimii noastre, ca să putem înţelege „speranţa care o dă chemarea sa şi comorile de slavă pe care le moştenim împreună cu cei credincioşi”.

                                                                                                                        Adrian Stoica

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.