Categorii

Duminica a II-a din Timpul Postului Mare – Ciclul A

Gen 12,1-4a; 2Tim 1,8b-10; Mt 17,1-9

„Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi da eu!” (Gen 12,1)

Astfel începe istoria unui popor. Fiecare naţiune, fiecare neam are o origine. Aşa cum strămoşii noştri, ca popor român, sunt reprezentaţi de Traian şi Decebal, germenul poporului ales este reprezentat de Abraham, mai exact, de răspunsul de credinţă, de dialogul dintre Abraham şi Iahve. Datorită încredinţării totale în Dumnezeu, se marchează o nouă perioadă în istoria mântuirii. Începând cu Abraham, Isaac şi Iacob se deschide istoria poporului ales, care a fost privilegiat între celelalte popoare, nu pentru că a avut vreun merit, ci din marea bunătate a lui Dumnezeu faţă de întreaga omenire.

Reflectând asupra pericopei evanghelice din Mt 5,1-9, ce relatează schimbarea la faţă, şi asupra textului din Vechiul Testament, din Cartea Genezei, vom remarca faptul că nu există un preambul, ceva care să fi determinat desfăşurarea lor. Cele două teofanii, revelări din partea lui Dumnezeu, cu toate că sunt la distanţe de mii de ani, au aceleaşi elemente de compoziţie. În primul rând, este divinitatea, Dumnezeu cel atotputernic şi necunoscut pentru Abraham în Vechiul Testament şi Fiul lui Dumnezeu ca Fiu preaiubit al Tatălui, în faţa lui Ioan, Petru şi Iacob. Al doilea element îl reprezintă omul. De fiecare dată însă se realizează un acord, o alianţă, şi este punct de plecare şi orientare pentru viitor.

Citind textele din Sfânta Scriptură propuse de liturgie pentru această duminică, am simţit că într-adevăr Dumnezeu este cel care ne cere să avem încredere în el şi să „plecăm” acolo unde ne va arăta? Am simţit cu adevărat adierea vântului şi răcoarea norilor de pe Muntele Tabor? Suntem conştienţi că am fost martori la aceste evenimente?

În calitate de creştini, noi ne raportăm la Dumnezeu, la divinitatea obiectivă, şi nu la cea subiectivă, la Dumnezeul care a spus: „Eu sunt cel ce sunt!” (Ex 3,14) Astfel, istoria capătă o nouă semnificaţie: dintr-o desfăşurare de evenimente devine un plan măreţ; cu toată nestatornicia oamenilor, se observă mâna atotputernică a lui Dumnezeu, care se îngrijeşte de toate. Raportat la Dumnezeu, trecutul nu este niciodată mort, nu este nici măcar trecut, viitorul îl reprezintă viaţa veşnică încadrată în acel deja şi nu încă, iar prezentul nu este decât acel acum al Evangheliei, acea angajare, acel răspuns al credinţei, acea atitudine constantă pe care omul o are faţă de trecut îndreptat cu privirea spre viitor. Înseamnă că omul răscumpărat nu este altul decât omul înfipt cu rădăcinile în trecut, adâncite în Muntele Calvar, hrănindu-se cu sângele jertfei totale, dar cu punctul terminus în viaţa veşnică. Dinamica omului se încadrează astfel între jertfa de pe Calvar şi înălţarea la cer. Am murit în faţa păcatului pentru Cristos şi ne vom înălţa la cer pentru a ne bucura pe deplin de prezenţa lui Dumnezeu, după cum spune sfântul Augustin: „Neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în tine”.

Astfel, prezentul capătă un nou sens. Reprezintă timpul răspunsului pe care îl dăm interpelării lui Dumnezeu. Timpul prezent este cel care face ca un om să devină sfânt sau condamnat. Prezentul este timpul hotărârii. Ceea ce vreau să fac, să fac acum, şi nu mâine. Să nu vă încredeţi în zicale ca: „Ceea ce nu poţi face astăzi lasă pe mâine” sau „Ceea ce nu poţi face astăzi nu lăsa pe mâine, lasă pe poimâine”. Acestea sunt vorbe deşarte, sunt minciuni.

Într-una dintre zile, a sunat telefonul la parohie. Surprins, am ridicat receptorul şi am răspuns. La celălalt capăt al firului, o voce de bătrână mă ruga să trec pe la ea. Previzibil şi suspicios pentru o atare oră, am întrebat-o dacă este urgent. Mi-a spus că acum, şi nu mai târziu, vrea să facă pasul decisiv. Am plecat, încredinţându-mă lui Dumnezeu, la adresa respectivă. Bătrâna mă aştepta nerăbdătoare. După ce am făcut cunoştinţă, ne-am dus în sufragerie, ne-am aşezat la o masă şi dânsa a început să povestească. Provenea dintr-o familie credincioasă, dar nepracticantă. Acest lucru a făcut ca treptat să se îndepărteze de Biserică încă de mică. Încetul cu încetul, viaţa ei a exclus aspectul religios. De Dumnezeu îşi aducea aminte numai în necazuri. S-a măritat la 20 de ani. La primul copil, deoarece avea complicaţii, s-a rugat lui Dumnezeu să o ajute. Copilul s-a născut sănătos. Soţul, pe care îl iubea foarte mult, s-a îmbolnăvit de plămâni. După un tratament îndelungat, şi-a revenit. Astfel de evenimente s-au mai scurs în viaţa ei şi, de fiecare dată, se hotăra să se convertească. Însă nu a făcut-o până acum, când şi-a spus că nu mai e timp de pierdut, că nu mai vrea să piardă nici o secundă. La plecare, am lăsat-o cu o faţă senină şi împăcată cu Dumnezeu.

Timpul convertirii este acum. Este singurul timp pe care îl avem. Dacă acum nu facem pasul decisiv, mâine poate fi prea târziu. Dacă nu începem acum, zadarnic e zbuciumul. Este ca şi hotărârea celui care vrea să se lase de fumat după ce mai termină încă o ţigară.

Ne punem întrebarea: cum să începem? Dacă am ascultat glasul Domnului, nu este greu.

A ne îndepărta de pământ, de neam, de casa părintească, din fericire, nu reprezintă a ne izola de lume, ci realizarea acelui spirit al creştinului care trăieşte în lume ca şi cum nu ar fi din această lume; care se foloseşte de această lume ca şi cum nu ar avea-o, deoarece singura realitate sigură nu este cea descoperită de simţuri, ci aceea descoperită prin puterea credinţei. Aceasta este împărăţia cerurilor. Atitudinea creştinului nu trebuie să fie de dispreţ, ci de respect şi vindecare, după cum spune Conciliul al II-lea din Vatican: „Chiar şi atunci când sunt angrenaţi în problemele vieţii pământeşti, creştinii pot şi trebuie să exercite o preţioasă acţiune de evanghelizare a lumii” (GS 35).

Dacă Abraham, după dialogul cu Dumnezeu, a manifestat răspunsul de credinţă prin faptă, dacă Petru, Iacob şi Ioan, după ce au coborât de pe Muntele Tabor, au fost profund schimbaţi, pentru ca mai târziu să plece să-l vestească pe Isus, noi, după ce vom participa la jertfa euharistică, vom avea puterea să ne ridicăm din monotonia vieţii şi să facem ca fiecare moment, fiecare clipă să devină un sâmbure de viaţă?

Drumul nu va fi neted, ci, din contră, greu şi anevoios. Acest lucru ni-l spune Apostolul în cea de-a doua lectură, căci vom suferi pentru Evanghelie „după puterea lui Dumnezeu” (2Tim 1,8b). Însă Dumnezeu este cel care ne întăreşte în clipele grele. Tot Paul este cel care, cu speranţa în Dumnezeu, aşteaptă răsplata la capătul misiunii: „Am luptat lupta cea dreaptă. Nu-mi rămâne decât să primesc cununa învingătorului”.

Să nu avem frică. Să nu ne temem, deoarece nu suntem singuri. Schimbaţi de prezenţa lui Cristos în noi, întăriţi de harul Duhului Sfânt, să mergem sub privirea ocrotitoare a Tatălui ca mesageri ai lui Dumnezeu în lume. Dacă ne va fi frică, să privim spre Maria, mama noastră, care, după ce a fost copleşită de har, merge să împărtăşească şi altora bucuria prezenţei lui Dumnezeu. La fel, şi noi să mergem fără scrupule şi teamă.

Regina apostolilor, roagă-te pentru noi!

Daniel BUDĂU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.