Categorii

Duminica a II-a din Timpul Pascal – Ciclul A

Fap 2,42-47; 1Pt 1,3-9; In 20,19-31

„Fericiţi sunt cei care nu au văzut şi au crezut”    (In 20,29).

Realitatea evenimentului pascal, cel mai preţios dar făcut de Dumnezeu oamenilor şi obiectul fiecărei celebrări euharistice şi, mai ales, al fiecărei euharistii duminicale, este foarte bine subliniată în lecturile liturgiei de astăzi. Bucuria Paştelui este atât de mare încât nu poate fi epuizată într-o singură zi. Liturgia numeşte această a doua duminică „a Paştelui”, şi nu de „după Paşti”, pentru că împreună cu celelalte şase duminici ale Paştelui, până la Rusalii, acest timp lung de 50 de zile trebuie văzut ca o singură zi – „Paştele”. Acesta este modul prin care Biserica ne invită să medităm asupra marelui eveniment ce stă la baza credinţei noastre: învierea lui Isus Cristos.

În istoria Bisericii, duminica a doua a Paştelui este numită „duminica albă”, in albis depositis sau, simplu, in albis. Această denumire derivă din tradiţia de a-i îmbrăca pe neofiţi cu haina albă în timpul întrunirilor de rugăciune sau de cateheză în prima săptămână după botez, ce a avut loc în noaptea de Paşti. Cei care fuseseră născuţi la credinţă prin botez continuau să crească în credinţă hrăniţi de cuvânt. De asemenea, această duminică mai este cunoscută şi ca „duminica Tomei”, pentru că în centrul atenţiei ne este adusă persoana apostolului Toma încercat în credinţă.

Evanghelia duminicii de astăzi este foarte bogată în conţinut şi invită la multe reflecţii prelungite. Noi ne vom opri asupra importanţei credinţei în Isus Cristos cel înviat. Lecturile de astăzi ne oferă o ocazie deosebită pentru a pătrunde mai adânc în inima credinţei noastre, unde îl vom descoperi pe Dumnezeu, autorul credinţei noastre, care ne va arăta ce trebuie să facem pentru a avea o credinţă vie, puternică, sinceră.

Lectura din Faptele Apostolilor încearcă să ne arate cum se desfăşura viaţa creştină, rod al Duhului Sfânt comunicat de Cristos cel înviat, la începuturile sale: descrie caracteristicile fundamentale ale vieţii creştine din prima comunitate de la Ierusalim. Această comunitate, pe lângă ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, mai este caracterizată de unire şi iubirea frăţească, pe care le putem observa nu numai în raporturile cu bunurile materiale, ci, în mod special, în momentele de rugăciune şi celebrare euharistică. În Apologia I, sfântul Iustin afirmă: „Nimeni nu poate lua din hrana pe care noi o numim euharistie, dacă nu crede în ceea ce noi învăţăm, dacă nu a fost spălat în baia iertării păcatelor şi a renaşterii şi nu trăieşte ceea ce Cristos a învăţat”. Faţă de Biserica de la început, celebrarea euharistică nu s-a schimbat în mod esenţial prea mult. Şi noi, în prima zi a săptămânii, ne adunăm şi ascultăm învăţăturile Domnului şi ale apostolilor; stăm uniţi în rugăciunea comună şi ne împărtăşim cu trupul Domnului. Iată de ce duminica este ziua prin excelenţă a creştinilor. Ea are o importanţă fundamentală pentru Biserică, deoarece în această zi ne întâlnim, ne punem în comun bunurile spirituale, suferinţele şi problemele noastre.

Tocmai această zi este preamărită de Ps 118, care preamăreşte „ziua pe care a făcut-o Domnul”, ziua învierii, când Cristos – „piatra pe care au aruncat-o zidarii” – a fost făcut de Dumnezeu „piatra unghiulară”, fundament al noului templu al lui Dumnezeu, care este Biserica.

În Evanghelia după sfântul Ioan, „a-l vedea pe Isus” este de o importanţă fundamentală. Este dovada evidentă că Dumnezeu s-a făcut om. La începutul Evangheliei citim impresionanta mărturie a sfântului Ioan: „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui” (In 1,14). Dar în chip deosebit după învierea lui Isus, auzim răsunând strigătul celor care l-au văzut; Maria Magdalena, la fel ca şi apostolii, proclamă: „L-am văzut pe Domnul!” (In 20,18.24)

Numai sfântul apostol Toma nu l-a văzut pe Domnul înviat, pentru că nu era de faţă în ziua Paştelui când el li s-a arătat celorlalţi ucenici. Absenţa şi necredinţa sa motivează această apariţie în a opta zi a Paştelui, pentru ca şi el să poată crede. Sfântul Toma, văzându-l pe Isus viu înaintea sa, prezentându-se în realitatea sa de înviat, cu semnele suferinţei şi morţii, izbucneşte în cea mai înaltă şi explicită formulare a credinţei cristologice. Ea este cea mai impresionantă dintre toate celelalte adeziuni asemănătoare pe care le putem găsi în Biblie şi care se referă la adeziunea de credinţă în Dumnezeul unic: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (In 20,28). Acesta este răspunsul lui Toma la invitaţia lui Isus de a crede. Este răspunsul unui om transformat de prezenţa lui Isus. Atunci, Isus i-a zis: „Pentru că m-ai văzut, Toma, de aceea crezi” (In 20,29).

Cei care erau cu el erau într-adevăr fericiţi, căci Isus a spus: „Fericiţi sunt ochii voştri că mă văd” (Mt 13,16). Însă sfântului Toma i s-a adresat altfel: „Fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut” (In 20,29). Este singura fericire pe care o găsim în Evanghelia după sfântul Ioan. Este fericirea celor ce cred. Fericirea ne este promisă tuturor prin intermediul apostolului Toma, noi, care nu am fost martori oculari la cele întâmplate, pentru ca şi noi să credem. În această perspectivă de credinţă, spune evanghelistul Ioan, în versetele finale ale Evangheliei de astăzi: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor săi şi multe alte minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos…” (In 20,30-31) Aşadar a scris nu pentru a satisface curiozităţi sau pentru a ne îmbogăţi bagajul de cunoştinţe, ci pentru a ne hrăni credinţa, pentru a ne face să creştem în credinţă, pentru a ne susţine în itinerarul de credinţă. În discursul de la ultima cină, Isus afirmă: „Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine” (In 17,20). Cu siguranţă că Isus se gândea la noi, care nu mai putem să-l vedem cu ochii noştri, dar care putem să-l vedem cu ochii credinţei. Situaţia nu este chiar atât de diferită de a acelora care trăiau în timpul lui Isus. Nici atunci nu era suficient să vezi. Mulţi chiar văzându-l nu au crezut în el. Ochii trupului vedeau un om. Era nevoie însă de alţi ochi ca să-l recunoşti în el pe Fiul lui Dumnezeu.

Fragmentul din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru, pe care liturgia cuvântului din această zi ni l-a propus spre reflecţie, subliniază: „Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi şi acum fără să-l vedeţi, credeţi în el” (1Pt 1,8). Primii creştini au înţeles bine unde se naşte credinţa despre care îi vorbea Isus sfântului Toma: în iubire. Să credem înseamnă să descoperim că suntem iubiţi de Dumnezeu; înseamnă să ne deschidem inima harului şi să ne lăsăm cuprinşi de iubirea lui; înseamnă să ne încredinţăm cu totul acestei iubiri, răspunzând iubirii cu iubire.

El dăruieşte un mod cu totul nou de a privi realitatea ce ne înconjoară. Credinţa ne face să vedem evenimentele cu ochii lui, ne face să descoperim planul pe care îl are cu noi, cu alţii, cu întreaga făptură. Un exemplu plin de lumină al acestui nou mod de a privi lucrurile cu ochii credinţei este cel al lui Potebede Amiruddin, un credincios din Lhaksemawe, Indonezia. Acesta a suferit teribil în urma cutremurului ce a lovit ţara sa în decembrie 2004. Cu mâinile sale a căutat printre dărâmături supravieţuitori, printre care spera să-i găsească şi pe părinţii săi. După acel eveniment tragic a declarat că acest cutremur l-a făcut să înţeleagă că viaţa noastră atârnă de un fir: când te aştepţi mai puţin, poţi să dispari pentru totdeauna. Nu folosesc la nimic faima, bogăţiile, puterea; moartea este oarbă, nu priveşte pe nimeni în faţă. Văzând cum într-o clipă au murit atâţia copii, rude, prieteni şi cunoscuţi, şi-a pus problema supravieţuirii: „Nu este posibil ca totul să se termine aici”, îşi spunea. „Apoi, reflectând asupra misterului durerii şi condiţiei noastre pe acest pământ, care ar trebui să fie doar o pregătire pentru viaţa adevărată, am găsit puterea să mă rog, credinţa în Cristos înviat m-a ajutat să lupt împotriva disperării”. Credinţa ne ajută să vedem totul cu ochi noi. El a crezut fără să-l fi văzut pe Cristos. Iată credinţa senină şi plină de bucurie a omului care-l redescoperă pe Dumnezeu după o grea încercare întâlnită în viaţă. Cel care în astfel de momente nu-şi pierde credinţa, ci îl redescoperă pe Dumnezeu tocmai în lumina credinţei, acela nu se va îndepărta niciodată de Dumnezeu şi va fi în stare să facă orice pentru credinţa sa.

În această a doua duminică a sfintelor Paşti, cu lectura apariţiei lui Cristos înviat sfântului Toma, Biserica ne invită şi pe noi să parcurgem itinerarul care face trecerea de la „a vedea” la „a crede”, de la ascultarea cuvântului la mărturisirea credinţei. Poate şi noi, asemenea lui Toma, am avut sau avem momente de suspiciune, de încăpăţânare, de necredinţă sau de scepticism. Credinţa în prezenţa lui Cristos în mijlocul nostru ne dăruieşte pacea, bucuria interioară, fericirea; el este cel care ne ajută să învingem frica, necredinţa şi scepticismul. Evanghelia acestei duminici ne invită să creştem neîncetat în credinţa prezenţei reale a lui Cristos în mijlocul nostru, fiindcă şi pentru noi este actuală fericirea enunţată de Cristos Domnul, Cel Înviat: „Fericiţi sunt cei care nu au văzut şi au crezut” (In 20,29).

Marius SABĂU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.