Categorii

Duminica a II-a din Timpul de peste An – Ciclul B

1Sam 3,3b‑10.19; 1Cor 6,13c‑15a.17‑20; In 1,35‑42

„Rabbi, învăţătorule, unde locuieşti?… Veniţi şi vedeţi!”

Ne aflăm în cea de-a doua duminică de peste an, duminică în care textele liturgice propuse pentru această zi ne vorbesc despre chemare. După ce duminica trecută, în care am celebrat Botezul Domnului, Cristos s-a întărit prin primirea botezului pentru a-şi începe activitatea, astăzi el îi cheamă pe primii discipoli pentru a-l urma.

În prima lectură este relatată chemarea lui Samuel. După primele îndoieli şi după sfaturile bătrânului Eli, tânărul este dispus, în cele din urmă, să-l asculte pe Domnul şi, din acel moment, acceptă îndemnurile lui. Samuel nu doar ascultă vocea Domnului, dar trece la acţiune, astfel că el „nu lăsa neîmplinit nici unul dintre cuvintele sale”.

A doua lectură aminteşte fiecăruia datoria de a-l preamări pe Domnul în trupul său, nu numai prin cuvinte, ci şi printr-un comportament demn al acelora care fac parte din trupul lui Cristos, deoarece, fiind templul lui Dumnezeu, omul, format din trup şi suflet, este destinat a fi locuinţa Sfintei Treimi, fiind astfel chemat la înviere.

Apostolul Ioan, în fragmentul evanghelic, relatează chemarea primilor discipoli: Andrei, Ioan şi Petru. În câteva cuvinte, Isus este definit ca Mielul lui Dumnezeu, Învăţătorul, Mesia, astfel fiind descoperită persoana lui Isus, în care locuiesc omul şi Dumnezeu. Ca şi în cazul chemării lui Samuel, ne regăsim şi aici înaintea iniţiativei divine care îi invită pe oameni să colaboreze cu Cristos şi le cere deplina disponibilitate la chemarea sa, iar Cristos oferă în schimb prietenia lui.

După cum am văzut, Dumnezeu cheamă. Dar care este prima şi cea mai importantă chemare? Chemarea la sfinţenie. Cristos ne cheamă la sfinţenie chiar din momentul primirii Botezului. El nu face deosebire de vârstă, profesie, rasă sau condiţie socială.

Conciliul al II-lea din Vatican a scos în evidenţă încă o dată adevărul chemării la sfinţenie în Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, la numărul 11:

Întăriţi cu atâtea mijloace puternice de mântuire, toţi credincioşii, de orice condiţie şi stare, sunt chemaţi de Domnul, fiecare pe calea sa, la perfecţiunea sfinţeniei Tatălui.

Şi ce este sfinţenia? Este tocmai urmarea îndeaproape a lui Cristos. Nu este destul să vrem să fim buni, ci trebuie să ne străduim să-l urmăm mereu pe Cristos, să devenim sfinţi.

Dumnezeu nu doreşte de la noi lucruri extraordinare, eroice, ci să ne sfinţim prin împlinirea bună a tuturor activităţilor noastre, ca să nu-i oferim lui Dumnezeu ceva care are vreun defect. El doreşte ca noi să avem o grijă deosebită pentru lucrurile cele mai mărunte regăsite la tot pasul în viaţa noastră. Cu siguranţă, vor apărea şi mortificări şi suferinţe, dar acestea ne vor îmbogăţi viaţa interioară şi chiar activitatea pe care o desfăşurăm; şi pe acestea trebuie să le primim şi să i le oferim lui Dumnezeu cu multă disponibilitate. Astfel, vom fi capabili ca prin activitatea noastră să fim instrumente prin care să-l facem cunoscut pe Dumnezeu şi fraţilor noştri.

Dar să fim conştienţi că fără umilinţă şi spirit de slujire nu există sfinţenie, deoarece Isus nu vrea în slujba sa prieteni trufaşi, căci, după cum spunea sfântul Ioan Crisostomul, „instrumentele lui Dumnezeu sunt întotdeauna cei umili”.

Isus Cristos este exemplul suprem de umilinţă şi de dăruire pentru ceilalţi. Nimeni nu i-a slujit cu o mai mare dăruire pe oameni, iar acest lucru îl face mereu, fiind dispus să ne ajute, să ne slujească, să ne ridice atunci când cădem.

Din păcate, pe noi, oamenii, egoismul ne orbeşte şi ne face să nu-i putem vedea pe ceilalţi, dar umilinţa deschide în mod constant calea iubirii în cele mai mici amănunte ale vieţii, iubire care este capabilă să transforme orice mediu, căci iubirea roade, aşa cum apa roade piatra sfârşind prin a distruge cea mai încăpăţânată rezistenţă.

Cristos, pur şi simplu, îi fascinează pe primii discipoli, l-a fascinat pe Ioan Botezătorul, de aceea, el nu poate să păstreze doar pentru sine descoperirea lui Mesia, dar le spune acest lucru şi ucenicilor lui, făcându-i şi pe ei părtaşi la bucuria sa. Cristos l-a fascinat pe Andrei, astfel că nici el nu poate ţine doar pentru dânsul întâlnirea cu Cristos, ci merge şi-i spune şi lui Petru „L-am aflat pe Mesia”, iar Cristos îl va face şi pe el beneficiarul chemării sale de a-l urma.

Astfel, având exemplul apostolilor, fiecare dintre noi, fiind entuziasmaţi de întâlnirea cu Cristos, să-i îndreptăm pe fraţii noştri spre urmarea lui, urmând calea sfinţeniei. Prietenii noştri, rudele, colegii de muncă şi cunoscuţii să poată vedea că suntem cinstiţi, sinceri, veseli, optimişti, perseverenţi în a face binele, disponibili, amabili; doar astfel, în mod natural, ne dovedim credinţa şi-i îndreptăm şi pe ei spre Cristos.

Dar facem noi acest lucru? Suntem cu adevărat ca un far în mijlocul întunericului acestei lumi, sau suntem oameni obişnuiţi, ţinuţi în frâu de lene ori de teama de a nu fi consideraţi anormali, naivi, de către semenii noştri?

Dacă privim în jurul nostru, vedem că oamenii sunt tot mai grăbiţi, se plâng din ce în ce mai mult că nu mai au timp, nu mai au timp să audă de Cristos, nici de chemarea lui. Ei sunt prea preocupaţi de lucrurile trecătoare, superficiale, care nu pot aduce adevărata fericire: putere, bogăţie, frumuseţe. Totuşi, Dumnezeu nu se descurajează şi cheamă mereu, pentru că ştie că întotdeauna se găsesc persoane care îşi deschid inima către Dumnezeu şi către semeni, persoane care sunt dispuse să asculte, să dialogheze şi să slujească.

Un căpitan de vas, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, avea nevoie de un transmisionist, persoană care comunică prin limbaj Morse. Aşadar, căpitanul a publicat în ziar acest lucru. Erau timpuri foarte grele, în care mulţi căutau de lucru şi, mai ales, această slujbă era foarte profitabilă. Aşa că s-au înscris foarte mulţi pentru a câştiga acest post. Soseşte şi ziua de examen. Pe holuri toţi vorbesc, neliniştiţi, într-o gălăgie puternică: „Oare ce ne va da la examen?… Cât va fi salariul?” La un moment dat, se deschide o uşă. Din spatele ei iese căpitanul cu un tânăr şi zice: „Nu mai este nevoie să mai rămâneţi la examen, sunteţi liberi. Examenul a fost dat”. Cei prezenţi, revoltaţi, îl întreabă pe căpitan: „Cum să fie dat? Abia peste un sfert de oră trebuie să-l dăm”. Dar căpitanul a spus:

Vedeţi aceste difuzoare? Prin ele am transmis un mesaj Morse, astfel ca cel ce va auzi mesajul şi îl va înţelege să vină în biroul meu. Acest tânăr din faţa voastră l-a auzit şi a venit în birou. Voi eraţi prea ocupaţi cu altceva şi nu aţi auzit mesajul.

Să nu lăsăm chemarea de a-l urma pe Cristos să treacă pe lângă noi, fiind preocupaţi cu alte lucruri efemere. Dacă vom auzi mereu mesajul lui Cristos, vom putea lucra şi pentru sfinţirea noastră.

Această sfinţenie, urmând exemplul lui Cristos, se realizează printr-o slujire reciprocă, dar, din păcate, mulţi caută să slujească mai mult interesele proprii, puterea, confortul, averea, banul şi multe alte preocupări: „Să mai împlinesc voinţa lui Dumnezeu? Când? Nu mai am timp pentru asta, cel puţin nu acum, o să văd eu mai târziu”. Dar nu se poate proceda în acest mod.

Dacă nu vom fi disponibili, deschişi cuvântului lui Cristos, răspunzând ca psalmistul: „Iată, vin, Doamne, să împlinesc voinţa ta!”, nu vom auzi cuvântul său, chemarea sa, riscând să pierdem chiar cea mai mare chemare posibilă pe care o are omul: mântuirea, viaţa veşnică, despre care am auzit proclamându-se în lectura a doua.

Oare merită să pierdem această mare comoară? Dacă nu, ce facem noi pentru a câştiga această comoară?

Cea mai bună cale este slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Acest lucru se face, mai ales, urmând vocaţia la căsătorie sau la preoţie. După cum scoate în evidenţă Catehismul Bisericii Catolice la numărul 1534, dintre toate sacramentele,

două sacramente, Preoţia şi Căsătoria, sunt rânduite spre mântuirea aproapelui. Dacă ele contribuie deopotrivă la mântuirea personală, acest lucru are loc prin slujirea celorlalţi. Conferă o misiune specială în Biserică şi slujesc la edificarea Poporului lui Dumnezeu.

Chemarea la căsătorie este sfântă, ca şi chemarea la preoţie sau la viaţa consacrată, fiindcă vine de la Dumnezeu, creatorul omului şi iniţiatorul vieţii de familie.

Este foarte important şi, într-adevăr, greu a discerne vocaţia personală, pentru că Dumnezeu nu vine şi spune: „Adriana, Ioan, Daniela, Gabriel, voi sunteţi pentru căsătorie, iar tu, Ştefan, Ciprian, Maria, voi sunteţi pentru preoţie, viaţă consacrată”. Dar discernerea vocaţiei o face fiecare în mod personal. De aceea avem datoria să citim în fiecare zi scrisorile, semnalele pe care Dumnezeu ni le trimite prin intermediul diferitelor persoane, evenimente, în care ne spune ce trebuie să facem, ce trebuie să alegem.

Dar în contextul actual al lumii, relativismul ce pare să pună stăpânire tot mai mult asupra omului îl face pe acesta să nu-şi mai ia angajamente pe termen lung, pentru că omul nu mai are credinţă că Dumnezeu este alături de el şi-l sprijină cu harul său în respectarea alegerii.

Pe majoritatea creştinilor Dumnezeu îi cheamă pentru a-l sluji în sacramentul Căsătoriei; şi pentru Căsătorie este nevoie de chemare, deoarece misiunea încredinţată prin primirea acestui sacrament depăşeşte puterile naturii umane.

Dar, pe lângă Căsătorie şi viaţa consacrată, există şi o chemare specială, aceea la sfânta Preoţie. Se vorbeşte în ultimul timp că există din ce în ce mai puţine vocaţii, tot mai puţine chemări la viaţa consacrată, la preoţie, dar, mai degrabă, sunt din ce în ce mai puţini tineri disponibili, deschişi lui Dumnezeu şi chemării sale, şi nu că Dumnezeu ar chema mai puţin. O altă problemă este aceea că sunt din ce în ce mai puţine familii cu adevărat creştine, iar dacă nu sunt familii adevărate, nu vor fi nici chemări la sfânta Preoţie.

Am văzut în prima lectură că Samuel, în momentul chemării sale, era în templu, locul prezenţei lui Dumnezeu, iar acolo se simţea ca acasă şi, cu toate că locuia în prezenţa lui Dumnezeu, totuşi nu a fost de ajuns ca el să recunoască glasul lui Dumnezeu care l-a chemat, ci a fost nevoie de cineva, în cazul său, preotul Eli, care şi-a dat seama că acest tânăr este chemat de Dumnezeu la o misiune importantă, cea de profet, astfel, îndreptându-l pe Samuel către Dumnezeu. În cazul lui Samuel, bătrânul Eli a fost scrisoarea deschisă prin care Dumnezeu l-a chemat la o misiune specială.

Într-o comunitate de la ţară, doi ministranţi care erau în clasa a VII-a mergeau spre şcoală. Unul dintre cei doi se numea Mihai. La un moment dat, celălalt ministrant l-a întrebat pe Mihai: „Mihăiţă, te-ai gândit la ce liceu o să dai după ce termini clasa a VIII-a?” Iar Mihăiţă, care avea şi un unchi preot, a răspuns imediat: „La seminar”. „La seminar? Păi, vrei să te faci preot? Dar preoţii nu se însoară, nu au familie, şi atunci gata cu discoteca, cu dansul, cu fetele… Băi Mihăiţă, cred că eşti un fraier!” În zilele următoare, ministrantului nostru mirat îi tot răsuna în minte o întrebare: „Oare Mihăiţă e chiar fraier că vrea să meargă la seminar?” Şi, gândindu-se, a ajuns să spună într-o zi: „Nu, nu e fraier”. Ba, mai mult, în urma unei discuţii cu părintele paroh al acelei comunităţi, a spus: „Şi eu voi da la seminar”. Venind sfârşitul clasei a VIII-a, cei doi ministranţi au dat examen la Seminarul mic, apoi, după ce au dat bacalaureatul, au intrat în Seminarul mare. A trecut un an… dar, surpriză şi dezamăgire: Mihai s-a retras. Închipuiţi-vă ce a fost acum în capul seminaristului consătean. El îşi spunea: „Dacă Mihai, care a avut primul ideea de a merge la seminar şi era atât de convins de acest lucru, s-a retras, eu voi putea ajunge la capăt?” Dar a trecut de această criză, ba chiar au venit alte greutăţi şi mai mari, dar, ajutat fiind de rugăciune şi de cei din jurul său, fiind susţinut de Dumnezeu, a reuşit să se ridice şi să meargă mai departe şi a ajuns preot, mulţumindu-i Domnului întotdeauna pentru „scrisorile”, semnalele, indiciile pe care zi de zi i le-a trimis în viaţa sa, arătându-i care este voinţa lui cu el. Iar acest preot se află acum în faţa dumneavoastră.

Iată cum lucrează Dumnezeu atunci când cheamă pe cineva la preoţie. La un moment dat, asemenea primilor discipoli, fiecare l-a întâlnit sau îl va întâlni pe Domnul şi îi aude cuvintele: „Urmează-mă! Vino şi vezi unde locuiesc!” La început poate este o urmare nesigură, fiecare întrebându-se dacă acesta este cu adevărat drumul personal. Şi, la un moment dat, pe drum poate este trăită experienţa lui Petru după pescuirea minunată, când apare o mare frică de măreţia lui Cristos, de măreţia sarcinii şi de insuficienţa sărmanei noastre persoane, până acolo încât fiecare ar dori să dea înapoi sau poate că vâltoarea mării lumii moderne în care trăim îl face pe cel chemat să se scufunde. Dar trebuie să nu uităm că întotdeauna Cristos, cu mare bunătate, ne ia de mână, ne trage spre el şi ne spune: „Vrei să pleci şi tu? Nu te teme! Căci eu sunt cu tine”.

Să-l lăsăm, de aceea, pe Cristos să ne prindă de mână, să ne ia chiar în braţe. Doar atunci va fi posibil să nu ne scufundăm.

Cei chemaţi la Preoţie să nu uite niciodată că ei sunt beneficiarii unei prietenii intime cu Cristos. De câte ori nu ni se întâmplă ca aşa-zişi prieteni, în momentele când poate avem cel mai mult nevoie de ei, să ne întoarcă spatele? De câte ori nu-i întoarcem şi noi spatele lui Cristos? Dar Cristos, prietenul adevărat, ne aşteaptă mereu să ne întâlnim cu el, ba, mai mult, ne invită clipă de clipă să-l urmăm, să fim în prezenţa lui. Noi trebuie doar să-i răspundem la chemare. Dar această prietenie se realizează într-un itinerar care cuprinde toată viaţa şi nu se face fără suferinţă şi peste noapte, ci în fiecare zi, printr-o mai mare apropiere de Cristos.

O dată ce am răspuns la chemarea adresată de Dumnezeu Tatăl prin intermediul Fiului său, Isus Cristos, trebuie să avem încredere că prin Duhul Sfânt primim harul, unicul capabil să dea putere talentelor omeneşti să realizeze lucruri cu mult peste posibilităţile noastre, să realizeze împlinirea vocaţiei personale, a scopului nostru pe acest pământ.

Închei cu un „anunţ publicitar” făcut de Papa Ioan Paul al II-lea, de fericită amintire, într-un discurs din anul 1985:

Se caută heralzi ai evangheliei, experţi în umanitate, care să cunoască în profunzime inima omului de astăzi, să ia parte la bucuriile şi speranţele lui, la tulburările şi tristeţile lui şi, în acelaşi timp, să fie contemplativi, îndrăgostiţi de Dumnezeu. Trebuie să-l rugăm pe Domnul să mărească spiritul de sfinţenie în Biserică şi să ne trimită sfinţi care să evanghelizeze lumea de astăzi.

Să o rugăm pe Sfânta Fecioară, slujitoarea Domnului, să ne ajute să înţelegem că slujirea celorlalţi este una dintre formele de găsire a bucuriei în această viaţă, una dintre căile cele mai scurte de a-l urma pe Isus, de a ne sfinţi. De aceea, trebuie să o rugăm să ne facă umili şi disponibili la chemarea lui Cristos.

Adrian BLĂJUŢĂ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.