Categorii

Duminica a II-a din Postul Mare – Ciclul B

Gen 22,1-2.9a.10-13.15-18; Rom 8,31b-34; Mc 9,2-10

Ţie îţi spune inima mea: am căutat faţa ta!

Faţa ta, Doamne, o caut.

Nu-ţi întoarce faţa de la mine! (Ps 26,8-9)

Iată-ne adunaţi în jurul sfântului altar în această a II-a duminică a Postului Mare, pregătindu-ne să participăm la ospăţul euharistic. Facem astăzi încă un pas pe drumul pe care îl străbatem împreună spre marile evenimente ale mântuirii noastre: patima, moartea şi învierea Domnului nostru Isus Cristos.

Timpul Postului Mare este caracterizat în special de trei realităţi: pomană, post şi rugăciune. Acestea trei, pe care ne străduim să le împlinim zilnic, conlucrează în noi, pentru ca, în colaborare cu harul divin, să realizăm în persoana noastră o cerinţă a Domnului, a Bisericii, a timpului sfânt în care ne aflăm: chemarea la metanoia, la convertire, la schimbare. Adică suntem chemaţi să conştientizăm că a sosit momentul să ne pară rău pentru păcatele noastre şi să ne schimbăm radical viaţa, fugind de păcat şi hotărându-ne să-l slujim numai pe Dumnezeu.

Biserica ne însoţeşte spre această convertire, iar prin lecturile şi rugăciunile acestei zile ne învaţă că schimbarea este posibilă, ne arată binefacerile inefabile ale acestei schimbări şi, totodată, ne întăreşte în credinţa că avem în Isus Cristos, care a murit, a înviat şi acum şade de-a dreapta lui Dumnezeu, un mare mijlocitor.

La o primă lectură a pericopei evanghelice a acestei duminici, am putea spune că nu există nici o legătură între cele relatate şi timpul Postului Mare. Însă fragmentul, luat din Evanghelia după sfântul Marcu, are strânse afinităţi cu chemările specifice timpului de convertire. Ce legături trebuie să vedem între acest misterios eveniment şi viaţa noastră de credinţă?

În primul rând, evenimentul schimbării la faţă ne dă o mai bună cunoaştere a lui Cristos, o mai bună înţelegere a chipului celui după care dorim să ne schimbăm. Şi noi, ca şi apostolii, avem nevoie de o mai bună cunoaştere a lui Cristos.

Este bine ca în acest moment să evidenţiem contextul în care are loc schimbarea la faţă. Isus Cristos se afla în drum spre Ierusalim; Mântuitorul se pregătea pentru misterul Paştelui; Petru tocmai îi răspunsese Domnului: „Tu eşti Cristosul”, iar Domnul începuse să le vorbească deschis ucenicilor săi că trebuia să sufere multe, să fie respins, să fie ucis şi a treia zi să învie. Dar ucenicii nu au înţeles, iar Petru nici nu voia să audă de aşa ceva.

Înţeleapta pedagogie divină plasează misteriosul eveniment al schimbării la faţă în acest context, pentru ca ucenicii să depăşească refuzul, neînţelegerea şi teama. Timp de o clipă, Isus îşi arată gloria divină în faţa celor trei martori aleşi de el: Petru, Iacob şi Ioan, confirmând astfel mărturia lui Petru. Ucenicii au văzut acum mărirea Domnului din care au înţeles atât cât puteau ei cuprinde, dar atunci când îl vor vedea răstignit pe acest Domn al slavei vor înţelege că patima sa este de bunăvoie.

În al doilea rând, prin evenimentul schimbării la faţă noi ne întărim în speranţă. Această virtute este fundamentală pentru cei care vor să înfăptuiască schimbarea în viaţa lor. Speranţa ne este întărită prin faptul că acest Domn, pe care acum îl contemplăm în gloria sa pentru o clipă, când totul va fi săvârşit şi va sosi timpul fixat de Tatăl, va apărea înaintea lumii întregi ca Rege al tuturor făpturilor, şi va apărea tocmai în acest mod glorios în care l-au văzut cei trei apostoli.

În al treilea rând, fiind martorii acestui eveniment, trebuie să ne umplem de curaj: curaj să dăm mărturie despre schimbarea noastră şi despre cel care ne schimbă. Cu siguranţă că şi noi, ca şi apostolii, am vrea să rămânem pe munte, căci ne simţim bine în preajma unui Domn atât de glorios, în preajma unui astfel de Cristos. Însă Domnul ne ia şi pe noi, ca şi pe apostoli, şi ne dă curaj să coborâm de pe munte în lume, în mijlocul oamenilor, şi să dăm mărturie prin propria viaţă şi abia apoi, după moarte, să ne bucurăm pe deplin de slava sa.

Aşadar, prin evanghelia acestei zile, învăţăm să-l cunoaştem mai bine pe Cristos, ne întărim în speranţă şi dobândim un curaj mai puternic.

Împreună cu aceste realităţi suntem chemaţi să mai înţelegem un lucru fundamental: schimbarea nu o realizăm singuri. Adevărata convertire nu înseamnă auto-schimbare, ci presupune mult har şi colaborare cu acest har: creatura trebuie să colaboreze cu Creatorul. Doar astfel schimbarea noastră este autentică. Glasul care s-a auzit pe Muntele Tabor: „Acesta este Fiul meu preaiubit, de dânsul să ascultaţi” este un glas care a străbătut mileniile şi ni se adresează fiecăruia dintre noi. Cine este cel care ne cere să ascultăm? Este Dumnezeu Tatăl. Cine este cel de care trebuie să ascultăm? Este Dumnezeu Fiul. Şi cine este cel care ne întăreşte, ne ajută şi ne învaţă să ascultăm? Este Dumnezeu Duhul Sfânt. Vedem că întreaga Sfântă Treime este de partea noastră. Nu suntem singuri. Suntem cu aceeaşi Sfântă Treime care a fost pe Muntele Tabor. Sfântul Toma de Aquino ne învaţă că la schimbarea lui Isus la faţă „toată Treimea s-a arătat: Tatăl în glas, Fiul în om, Duhul în norul luminos”.

În convingerea că nu suntem singuri pe drumul schimbării noastre vine şi ne întăreşte şi cea de-a doua lectură, luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani. Aici, într-un prim moment, apostolul neamurilor ne spune că Dumnezeu este de partea noastră: cel pe care îl cunoaştem ca Dumnezeu cu noi, Emanuel, este şi Dumnezeu pentru noi. Şi dacă Dumnezeu este pentru noi, de partea noastră, cine se va ridica împotriva noastră?

Într-un al doilea moment, suntem încurajaţi că Dumnezeu, care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ci l-a dat la moarte pentru noi toţi, ne va dărui totul împreună cu el. Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, noi primim toate darurile, toate binefacerile, toată binecuvântarea. Dacă ne va dărui totul – deci nu puţin, nu o parte, nu ceva dintr-un întreg, ci totul –, nu ne va da oare şi tot harul necesar pentru o adevărată schimbare?

Iar într-un al treilea moment ni se spune că însuşi Isus Cristos, care a murit, ba, mai mult, a înviat, acum şade de-a dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi. În Isus Cristos avem un mare mijlocitor, avem pe cineva care intervine pentru noi. Dar el nu numai că mijloceşte pentru noi, nu numai că intervine pentru noi, ci ne este şi model: Isus Cristos este cel care ne arată cum trebuie să fie schimbarea noastră.

Model de schimbare, de asemenea, putem vedea şi avea şi în Abraham, despre care am auzit vorbindu-se în prima lectură, luată din Cartea Genezei. Dumnezeul care ne cheamă pe noi să ascultăm de glasul Fiului său este acelaşi Dumnezeu care l-a chemat pe Abraham. Încercările la care suntem supuşi zilnic sunt depăşite cu mult de încercarea la care a fost pus Abraham: „Ia-l pe Fiul tău, pe singurul tău Fiu pe care îl iubeşti, pe Isaac, şi jertfeşte-l ca ardere de tot”. Însă, după cum disponibilitatea şi încrederea patriarhului au fost totale, şi de la noi Dumnezeu aşteaptă aceeaşi promptitudine a lui Abraham, acelaşi „Iată-mă!”.

Ce trebuie să mai învăţăm noi de la Abraham? Trebuie să ne însuşim credinţa şi speranţa sa, care au mers dincolo de moarte şi care i-au adus binecuvântarea, acea binecuvântare care, printre altele, a însemnat şi vederea chipului lui Dumnezeu, chip pe care îl căutăm şi noi.

Inima noastră caută faţa Domnului, faţa lui Cristos. Pe el îl implorăm să nu-şi întoarcă faţa de la noi. Dar cum este chipul lui Cristos? Cum este înfăţişarea sa? Cum este faţa sa după care căutăm să ne schimbăm?

Cu siguranţă, dacă am fi pictori, una dintre realizările noastre am vrea să fie un tablou cu imaginea lui Cristos. De unde am putea noi să luăm chipul său şi să-l imortalizăm în artă? Ni s-ar putea întâmpla şi nouă ca unui călugăr, Epifaniu. Acesta, descoperindu-şi şi cultivându-şi minunatul talent al picturii, şi-a propus să realizeze capodopera vieţii sale: chipul lui Cristos. Dar pentru aceasta îi era necesar un model, pe care a început să-l caute străbătând Europa. Îi trebuia un model care să exprime deopotrivă suferinţa şi bucuria, moartea şi învierea, umanul şi divinul. Într-o seară, după îndelungate căutări, aproape convins şi descurajat că nu va găsi chipul potrivit, adormi rugându-se: „Faţa ta, Doamne, o caut. Nu-mi ascunde chipul tău”. În vis îi apăru un înger care îl duse înapoi la fiecare persoană pe lângă care trecuse în căutarea lui. Numai că de data aceasta îngerul îl făcu să vadă în toţi oamenii întâlniţi câte un detaliu care făcea fiecare chip asemănător cu Cristos: bucuria unei tinere soţii, suferinţa unui bolnav, teama unui condamnat, dragostea unei mame, severitatea unui judecător, blândeţea unui confesor. Plecând de la acest vis, Epifaniu a înţeles că în fiecare om există ceva din Cristos şi a realizat unul dintre cele mai expresive şi înduioşătoare chipuri ale lui Cristos.

Lumea de astăzi caută modele pentru orice schimbare. Şi noi căutăm modele pentru schimbarea noastră. Dar modelul nostru trebuie să fie doar Cristos, chipul său pe care ni-l oferă Biserica, dar pe care ni-l oferim şi noi unii altora. În fiecare dintre noi – făpturi create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – există ceva din chipul lui Cristos. Trebuie doar să fim mai atenţi în trecerile noastre unul pe lângă celălalt.

Dacă vrem să înfăptuim în noi adevărata schimbare, care să ne ajute să ne bucurăm pe deplin de sărbătoarea pentru care ne pregătim prin acest timp sfânt al Postului Mare, trebuie să ne însuşim rugăciunea acestei zile prin care l-am implorat pe Dumnezeu să ne întărească inimile cu hrana cuvântului său. Trebuie să ne lăsăm hrăniţi de cuvântul său şi de hrana euharistică. Trebuie, totodată, ca în zilele următoare să trăim în prezenţa Domnului, aşa cum ne-am rugat prin psalmul responsorial, împlinind cele făgăduite lui în faţa întregului său popor. Doar aşa schimbarea noastră va fi autentică şi va fi spre slava lui Dumnezeu, spre edificarea Bisericii şi spre mântuirea noastră.

Laurenţiu DĂNCUŢĂ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.