Categorii

Duminica a II-a din Postul Mare – Anul C

Duminica-II-PostulMare-CGen 15,5-12.17-18; Fil 3,17-4; Lc 9,28b-36

            Pentru a înţelege cum se cuvine sărbătoarea Paştelui la care Postul Mare a început să ne pregătească, trebuie să-l cunoaştem pe protagonistul evenimentului acestei sărbători, pe Isus Cristos. Pătrunzând în misterul lui Cristos, în duminica I din post l-am descoperit pe Isus postind, flămând, însetat, prăfuit, departe de lume, în adâncul pustiului, rugându-se, luptându-se cu ispititorul. Am admirat măreţia sa sufletească şi tăria morală. Dar imaginea pe care ne-am făcut-o despre El ar fi incompletă fără revelaţia de azi: Isus în splendoarea divinităţii sale.

            Ca să ajungem la înţelegerea lui Isus care s-a schimbat la faţă să pornim de la Avram, protagonistul primei lecturi. Dumnezeu i se adresează lui Avram, chemându-l afară din cort: „Priveşte cerul şi numără stelele dacă poţi! „Şi a continuat: „Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi” (Gen 15,5). Dumnezeu, prin aceasta a intenţionat să facă din neamul lui Avram un popor din care să se nască Mesia. Avram a crezut, că va fi părintele unui neam numeros, că va avea casă şi patrie şi că prin urmaşii săi se vor realiza lucruri minunate. Iar Dumnezeu i-a răsplătit credinţa pe loc, încheind cu el un legământ, jurându-se că îl va respecta.

            Ce trebuie să înţelegem noi de aici? Dumnezeu este bunătate infinită care vine în întâmpinarea omului: El alege, El cheamă, El făgăduieşte, El se jură; toată iniţiativa îi aparţine lui Dumnezeu. Nu cere omului să jure că-şi va ţine făgăduinţele, deoarece ştie ce e omul. El face atât de mult şi cere atât de puţin omului: să fie credincios faţă de opera divină, şi ascultător faţă de cuvântul său. De aceea, cei care nu-şi ţin făgăduinţele bune dau dovadă că nu cred în Dumnezeu, în iubirea lui şi devin duşmanii crucii lui Cristos. Cristos de pe cruce e jurământul lui Dumnezeu, garanţia că ne va da cerul, învierea şi fericirea veşnică, siguranţa că în sânul Sfintei Treimi ne vom găsi casa şi patria. Era necesar ca Fiul să coboare Taborul şi să urce Calvarul ca noi să credem în iubirea Tatălui.

            Schimbarea lui Isus la faţă este imaginea schimbării substanţei pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos, jertfa supremă a Noului Testament prin care se obţine şi transfigurarea omului.

            „Schimbarea la faţă a Domnului” e şi o anticipare a învierii oferite credinţei nesigure a ucenicilor, e o schimbare a neputincioasei priviri a omului care devine capabil să vadă o realitate infinit superioară privirii umane terestre, realitatea lui Cristos, alesul lui Dumnezeu. Isus s-a schimbat la faţă în prezenţa lui Petru, Ioan şi Iacob, pentru a le întări încrederea în vederea marii încercări: răstignirea. Înainte de acea zi, Petru a protestat atunci când Isus l-a anunţat că trebuie să moară răstignit. Şi atunci, a auzit spunându-i-se: „Pleacă de la mine satană”. Glasul care se aude în timpul schimbării la faţă le aminteşte ucenicilor că numai Isus trebuie ascultat. Numai ceea ce spune el este important pentru bucuria noastră; numai El este calea spre Tatăl.

            În momentul schimbării la faţă, Isus apare în conversaţie cu Moise şi Ilie, figurile tipice ale legii şi profeţilor. În concepţia iudaică Moise era considerat ca cel care trebuie să vină să mântuiască poporul, iar Ilie era considerat ca ultimul trimis de Dumnezeu înaintea lui Mesia. Tot episodul de pe Muntele Tabor este învăluit în splendoarea misterului pascal. De aceea, după înviere, apostolii vor înţelege cine este cu adevărat Isus din Nazaret dând mărturie despre el adică despre cele văzute şi trăite sus pe munte. După înviere vor înţelege importanţa schimbării la faţă.

            Când Petru şi ceilalţi doi ucenici au coborât de pe munte „n-au mai văzut pe nimeni în afară de Isus” (Mc 9,8), pe Isus dintotdeauna, pe Isus care se îndrepta spre Patima şi moartea sa. După acest eveniment, ucenicii se vor întoarce la situaţia lor obişnuită. Ei reiau firul vieţii de mai înainte. E vorba de viaţa de zi cu zi, cu problemele şi încercările ei, cu oamenii care aşteaptă. Totuşi nu pot uita minunea pe care au văzut-o, dar pe care nu o înţelegeau pe deplin.

            În Bazilica sfântului Petru din Vatican, există o capodoperă de artă a pictorului Rafael, un tablou intitulat Schimbarea la Faţă. În acest tablou Isus pe muntele Tabor se află între Moise şi Ilie învăluit în strălucire, mai luminos decât soarele. Cei trei ucenici orbiţi de lumină şi-au plecat frunţile la pământ. La poalele muntelui este un mare număr de oameni. Un copil văzând deasupra Taborului un nou Soare, mai strălucitor decât soarele de pe bolta cerească, parcă-l arată cu mâna strigând spre oameni să-l privească şi să-l asculte. Oamenii privesc uimiţi dar nu văd strălucirea schimbării la faţă. Aşadar, pictorul Rafael vrea să ne spună că pentru a-l vedea pe Cristos în strălucirea dumnezeirii sale, trebuie să fim nevinovaţi ca pruncii.

            Dar, schimbarea lumii la faţă se poate obţine prin ascultare, prin chemarea ce ne-o adresează Tatăl: „De El să ascultaţi” (Lc 9,35). Jacques de Vitry, un mare observator şi martor al vieţii franciscane, spunea: „Mai întâi trebuie să ştii să asculţi, apoi să vesteşti;… mai întâi un elev, pe urmă un dascăl; mai întâi receptor, pe urmă înfăptuitor” . Ascultarea e un efect al iubirii. Iubirea generează în sânul Sfintei Treimi armonia perfectă datorită ascultării unei persoane de alta. În om, ascultarea e recunoaşterea practică a primatului absolut al lui Dumnezeu, fiindcă el ne-a iubit, ne-a făgăduit şi s-a jurat pentru noi; e conştiinţa trează că afară de Dumnezeu, omul nu poate afla nici un bine, nici o fericire durabilă; e umila supunere la voinţa lui, acceptarea poruncilor sale cu iubire, care ne dă dreptul la intrarea glorioasă, transfigurată în armonia vieţii sale divine. Ascultarea e cortul care poate păstra fericirea râvnită de Petru pe Tabor.

            Cine ascultă merge încet dar sigur spre cer „spre patria făgăduită”. Pentru a ajunge aici, a doua lectură de azi ne învaţă cum să facem să obţinem o patrie în cer. Sunt două momente: primul e imitarea lui Cristos şi al doilea moment conţine promisiunea care e legată de alianţă: pentru Avram era posesia ţării, pentru creştini e posesia patriei în cer, soluţia marii probleme a vieţii şi a morţii. Promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o omului prin noua alianţă în sângele lui Cristos nu mai este acceptarea bunurilor pământeşti, dar este darul bunurilor eterne, viaţa veşnică.

            Cu noua alianţă în Cristos, trupul nostru nu va fi supus coruperii, dar va fi ferit de aceasta, deoarece trupul nostru va fi transformat asemenea trupului glorios al lui Isus Cristos (Fil 3,21a). Afirmaţia pe care o găsim în Scrisoarea către Filipeni, că noi suntem cetăţeni ai cerului, să ne fie şi nouă directivă de viaţă. Aşa să fie faptele noastre încât alţii să poată spune într-adevăr că aceştia sunt „locuitori ai cerului”, datorită lui Cristos care ne-a răscumpărat prin sângele său.

            Ca şi Moise, Isus este trimis de Tatăl ceresc ca să conducă oamenii la mântuire, nu numai poporul israelit după cum l-a condus Moise, ci pe toţi oamenii şi toate naţiunile.

            Ca şi Abraham, ca şi filipenii, ca şi cei trei ucenici, suntem întotdeauna tentaţi să materializăm promisiunile Domnului, epifania sa. Mântuirea Domnului, este cert concretă, istorică, adusă de Cristos odată pentru totdeauna.

            Aşadar, în Cristos, întreaga creaţie este transfigurată şi glorificată. Îndemnul sfântului Paul rămâne întotdeauna valabil. Trebuie să rămânem statornici în Domnul. Lui Dumnezeu care se revelează şi se manifestă în viaţa noastră îi datorăm totdeauna ascultare. Deci din partea noastră se cere să răspundem chemării lui Dumnezeu, să ascultăm şi să fim gata de a primi mereu cu bucurie mesajul său care de nenumărate ori ne este transmis. De aceea, Dumnezeu vrea să-i fim asemenea lui sfinţi, fără deosebire de condiţie sau de profesiunea vieţii. Astfel celor care corespund chemării lui Dumnezeu, El le rezervă harul şi darul său. Şi pe noi Dumnezeu ne cheamă pe muntele său cel sfânt, acolo vom descoperi că în afara lumii în care trăim acum mai există o „altă lume”, cea de sus, a slavei în veşnicie, pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru noi.

                                                                                                                  Eronim Ambăruşi

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.