Categorii

Duminica a II-a din Advent, Ciclul C

Duminica-II-Advent-CBar 5,1-9; Fil 1,4-6.8-11; Lc 3,1-6

            Ascultând cu atenţie aceste lecturi de astăzi observăm că ele au în centrul mesajului importante. Ideea omună poate fi numită astfel: pregătirea pentru ceva important, pregătirea pentru a primi pe cineva important, dar nu numai atât, ci şi schimbarea vieţii din interior.

            Prima lectură ne introduce în atmosfera aşteptării eliberării evreilor. Profetul Baruh asemenea lui Ioan Botezătorul vesteşte o speranţă, anunţă că în curând timpul captivităţii lor, timp de ispăşire, va lua sfârşit. Pentru a ridica moralul poporului profetul apelează la fidelitatea lui Iahwe, la faptul că El nu va uita de poporul său şi în curând va arăta tuturor popoarelor adevărata strălucire a Ierusalimului.

            După evenimentul tragic din 587 când evreii au fost deportaţi în captivitate, credinţa şi speranţa lor este pusă la încercare, trece prin momente de probă, de deşert. Mai mult, Ierusalimul care era numit datorită strălucirii sale „regină”, este nevoit să schimbe hainele luxoase cu cele ale doliului pentru că a rămas fără fii. Orice mamă când îşi pierde unul sau mai mulţi fii, fie ea de orice rang înalt în societate, îşi aruncă hainele luxoase şi le îmbracă pe cele de doliu. La fel şi Ierusalimul îşi îmbracă aceste haine de doliu odată cu deportarea fiilor ei în Babilon. Dar iată că invitaţia din prima lectură îndeamnă la această schimbare a hainelor de doliu, în altele de sărbătoare. Este important de reţinut că hainele care i se dau acestei regine „Ierusalimul” nu sunt ale ei personal ci sunt date de Iahweh, şi nu sunt făcute din materiale care se rup sau se învechesc, el sunt: Pacea dreptăţii, Strălucirea evlaviei, Slava lui Dumnezeu. Iată de ce poporul este îndemnat la bucurie, la o schimbare. Motivaţia este că strălucirea pe care a avut-o Ierusalimul înainte, va fi întrecută acum prin ceea ce va aduce Dumnezeu nou în sânul acestui popor „Dumnezeu va arăta tuturor popoarelor de sub cer strălucirea ta”; de fapt acest verset era o vestire îndepărtată a speranţei adevărate care se va arăta din mijlocul poporului, strălucire concretizată mai târziu în Mesia.

            Mergând pe această linie a întâmpinării unui eveniment, şi nu numai atât, dar a pregătirii evenimentului pentru că în spatele lui acţionează o persoană, iată că apare Ioan Botezătorul care, cuprins de Cuvintele lui Dumnezeu nu numai că are această misiune de a vedea planul lui Dumnezeu împlinindu-se, dar este împins de Duhul lui Dumnezeu să strige. Forţa cuvintelor lui nu consta în intensitatea vocii sale care răsuna până în depărtări, ci în aceea forţă pe care ia dat-o Domnul în deşert în timpul pregătirii lui. Era Spiritul Cel care lucra în Ioan. Locuirea sa în deşert era de fapt preludiul a ceea ce va face Cristos după botez, faptul că va fi dus şi el de spirit în deşert. Ioan s-a pregătit în acest loc pentru a-l putea arăta lumii pe Cristos, iar Cristos s-a pregătit tot în acest loc pentru a-L putea arăta lumii pe Tatăl. Aşa cum Spiritul Sfânt l-a împins pe Isus în deşert, tot astfel Spiritul l-a împins pe Ioan să iasă din deşert şi să pregătească venirea lui Cristos după ce l-a transformat pe Ioan.

            Şi totuşi ne întrebăm: pentru ce erau vestite toate acestea? de ce trebuiau să audă acest glas atât evreii care murmurau, cât şi păgânii în persoana conducătorior romani pe care îi deranja?

            Este semnificativ faptul că evanghelistul Luca prezintă două lumi diferite care vor lua parte la evenimentul sosirii lui Cristos. Mai întâi evanghelistul Luca prezintă un cadru păgân într-un mod foarte amănunţit parcă ar fi un pasionat al datelor istorice. Îi descrie mai întâi pe cei care stăpâneau în imperiul roman şi pe cei care stăpâneau în Iudeea, într-un cuvânt puterea statală care stăpânea peste poporul evreu. De aici evanghelistul trece la al doilea cadru, cel religios. El incepe să-i enumere pe cei mai mari capi religioşi din Ierusalim, pe marii preoţi Ana şi Caiafa. Ceea ce a vrut să scoată în evidenţă evanghelistul Luca era clar. Voia să arate că la acest eveniment al sosirii lui Cristos vor lua parte două lumi: – lumea păgână, indiferentă care nu ştia despre planul lui Dumnezeu, nu cunoştea mântuirea ce avea să vină pentru toţi oamenii, şi lumea religioasă cea care ştia şi aştepta împlinirea făgăduinţelor religioase dar care se va dovedi neprimitoare al acestui plan mântuitor.

            Aşadar, răspunsul la întrebarea: De ce răsuna glasul lui Ioan în împrejurimile Iordanului? poate fi simplificat, dar comportă o transpunere în viaţă, o atitudine de schimbare din interior, o retragere în deşertul singurătăţii proprii şi schimbarea modului de a gândi, de a acţiona, şi de a trăi. Calea sau timpul petrecut de Ioan în pustiu, trebuie să fie şi timpul pregătirii Adventului, o intrare în deşert pentru a reflecta, pentru a trece de la o stare la alta. Marele filosof roman Seneca din sec. II a.C., spunea aceste lucruri: „este bine ca fiecare om în viaţa sa să facă măcar o singură dată experienţa deşertului, dar nu în modul de a merge fizic acolo, ci de a face deşert în jurul său, de a se dezlipi de familie şi de prieteni, de ocupaţii, de lucruri şi de a reflecta în deşertul singurătăţii personale”. Tocmai pentru aceasta se cere reflectarea. Convertirea nu poate fi un lucru uşor de realizat ca orice alt lucru cotidian pe care îl facem din rutină. Ea necesită o hotărâre serioasă.

            Apare întrebarea: pentru ce trebuie atâtea convertiri? De ce trebuie să îndreptăm căile strâmbe sau mai bine zis accesul lui Cristos spre inimile noastre? De ce să umplem gropile sau lipsurie care caracterizează orice om? Sau de ce a stat Ioan Botezătorul în deşert strigând şi îndemnând pe oameni să se convertească? Toate acestea îşi au un răspuns: pentru că Dumnezeu a făcut pasul definitiv spre om prin Cristos, iar omului i se cere ca şi el să se îndrepte spre Dumnezeu, să vadă că în acest eveniment pe care îl vom celebra la Crăciun se reflectă bunătatea cea mai clară a lui Dumnezeu pentru oameni, prin faptul că din infinitele posibilităţi de mântuire, a ales ca să stea în mijlocul oamenilor, să-i facă conştienţi de imensitatea dragostei ce o are faţă de ei.

            În această direcţie este semnificativ următorul fapt pe care l-a trăit Carlo Carretto, un căutător al lui Dumnezeu, convertit, după care se retrage în pustiul Sahara pentru contemplaţie. În scrisorile pe care el le redă de aici una relatează următoarea experienţă: Dintr-o întâmplare nefericită ajunse într-un sat numit Taiphet, într-o vale mlăştinoasă. Locuitorii acestui sat, oameni cu foarte puţine posibilităţi, se străduiau într-un mod neomenesc să sape un canal subteran ca să capteze apele din nămolul văii pentru a o putea folosi la câmpurile lor din apropiere unde grâul avea nevoie de apă. Făceau o muncă de sclavi după ce o furtună le mai distrusese un alt canal. Poate era o muncă inutilă îmi ziceam, şi presimţeam că o altă furtună le va putea distruge şi această muncă uriaşă. Totuşi m-am hotărât să-i ajut mai mult timp muncind cu ei în aceste condiţii. După câteva zile m-a copleşit mizeria acestei munci epuizante şi mă necăjea întruna o idee: „oare într-o lume atât de dezvoltată avansată în tehnică, nu puteam să fac ceva mai mult pentru ei? Nu aş putea să-mi anunţ prietenii din ţară să vină cu utilaje şi bani pentru a face mai uşor acest canal? Mi-am zis că este suficient să-i priveşti puţin pe aceşti oameni şi chiar numai bunul simţ te va face să-i ajuţi. Totuşi, m-am gândit şi la Evanghelie. Oare Evanghelia se bazează pe bunul simţ uman, sau pe un mister? Dumnezeu care era infinit în posibilităţi nu putea să ofere o cale mai uşoară de mântuire pentru oameni? Şi totuşi, Cristos a preferat să vină şi să rămână cu oamenii”.

            Perfecţiunea şi atotputernicia divină s-a manifestat într-un mod foarte subtil în venirea tăcută a lui Cristos şi locuirea sa cu noi, asumând toate greutăţile umane.

            Astfel, pregătirea creştinului pentru venirea lui Cristos trebuie să fie o veghe continuă, să fie o aşteptare bucuroasă. Apostolul Paul în lectura a doua îi îndeamnă pe Filipeni să fie curaţi şi treji pentru ziua lui Cristos. El însuşi se roagă pentru ei ca acel plan care a început în ei să ajungă la bun sfârşit.

            Pregătirea creştinului, timpul adventului ca şi timp de convertire interioară, trebuie să aibă ca efect schimbarea vieţii sale, convertirea inimii, îndreptarea tuturor căilor care ar putea îngreuna venirea lui Cristos, orientarea spre Dumnezeu care vine în această formă simplă prin Cristos şi rămâne cu omul, iar toate acestea să fie caracterizate de o aşteptare activă, bucuroasă, pentru a avea parte fiecare de roadele pe care le aduce Cristos.

                                                                                                                      Florin Spătariu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.