Categorii

Duminica a II-a din Advent, Ciclul B

Is 40,1-5.9-11; 2Pt 3,8-14; Mc 1,1-8

„Pregătiţi calea Domnului” (Lc 1,3).

În această duminică suntem din nou împreună pentru a continua drumul de pregătire pe care l-am început în duminica precedentă, în vederea sărbătorii Naşterii Domnului nostru Isus Cristos. Lecturile din duminica precedentă ne-au invitat la veghere, la vigilenţă, la atenţie sporită, căci se apropie ziua Domnului, despre care doar Tatăl ştie când va fi.

În această duminică, avem în prim-plan persoana lui Ioan Botezătorul, ultimul dintre profeţi, crainicul şi Înainte-mergătorul lui Isus Cristos. Ioan, fiul Elisabetei, verişoara Mariei, deci o rudă a lui Isus, se considera nevrednic să-i dezlege cureaua încălţămintei, dar Cristos afirmă despre el că nu s-a născut din femeie om mai mare decât acesta.

O notă optimistă deschide prima lectură. Domnul vrea ca poporul să fie mângâiat, să prindă curaj, căci robia a luat sfârşit şi fărădelegea a fost ispăşită. Fragmentul continuă cu o referinţă la acel glas care strigă în pustiu, glas care nu este nimeni altul decât Ioan Botezătorul. El este cel care s-a suit pe un munte înalt şi a vestit Sionului vestea cea bună: „Iată, Domnul vine cu putere. El va paşte turma sa ca un păstor, va lua în braţe mieii, îi va purta la pieptul său şi îi va conduce la odihnă cu oile care alăptează”. Viaţa poporului este în mâinile Domnului şi el o modelează după inima sa, aşa cum olarul îşi modelează lutul.

Tot un glas răsună şi în evanghelia duminicii de azi, care este, de fapt, începutul Evangheliei după sfântul Marcu, primele opt versete din capitolul întâi. Pericopa se deschide cu un citat din Cartea profetului Isaia, fragment pe care l-am auzit deja în prima lectură. Pe Ioan îl găsim de această dată în carne şi oase, mai mult oase decât carne, deoarece trăia o viaţă dură în pustiu. Evanghelistul Marcu îi face un portret acestui ultim profet. Era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă, avea o cingătoare de piele şi se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Mărturisesc că atunci când m-am pregătit pentru această predică am închis ochii şi am încercat să mi-l imaginez pe acest om. Totuşi, depăşit de duritatea vieţii acestui om, de umilinţa condiţiilor, de „biciuirea” până şi a papilelor gustative, cu greu am reuşit să-mi fac o idee. Însă tributar ecranizării lui Zeffirelli şi în nota comună a textelor de azi, mi-l imaginez pe Ioan Botezătorul, în primul rând, un glas ce nu ar avea nevoie de amplificare, nici dacă ar vorbi pe un stadion. Dacă se face auzit, nu este pentru că ar fi un om important, ci pentru că mesajul al cărui vestitor este anunţă venirea lui Mesia. Glasul lui Ioan este glasul Domnului, după cum spune psalmistul:

Glasul Domnului este peste ape,

Dumnezeul slavei tună;

Domnul este peste apele întinse.

Glasul Domnului este puternic,

glasul Domnului e plin de măreţie.

Glasul Domnului despică cedrii,

Domnul zdrobeşte cedrii Libanului

şi face să salte Libanul ca un viţel,

iar Sirionul ca un pui de zimbru .

Glasul Domnului varsă limbi de foc,

glasul Domnului cutremură pustiul

şi va cutremura Domnul pustiul Cadeş.

Glasul Domnului face cerboaicele să nască,

despoaie pădurile

şi, în lăcaşul său sfânt, toţi îi cântă slava (Ps 29,3-9).

Noi, cei de azi, suntem în mare măsură privilegiaţi. Nu mai trăim în acea tensiune a profetismului. Cunoaştem mesajul Cuvântului divin, acel cuvânt viu, plin de putere şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri. El pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi judecă sentimentele şi gândurile inimii. Nu este nici o creatură ascunsă înaintea lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii aceluia în faţa căruia vom da cont. Cuvântul adevărului provoacă, obligă chiar să fie pus în practică, să devină viaţă. Căci, aşa după cum spunea sfântul Augustin, „este o caracteristică proprie spiritelor alese aceea de a iubi adevărul cuvintelor, nu cuvintele însele” (De doctrina christiana). „Pregătiţi calea Domnului!” Avem această datorie în acest an închinat Sfintei Scripturi, ca să trăim mesajul Învăţătorului care ne provoacă. Cuvântul face din noi trăitori, dar şi vestitori, apostoli, profeţi. Cum trăim acest cuvânt? Este, într-adevăr, pentru noi un cuvânt viu? Păstrăm în inimă cuvântul pentru a-l medita? Cum vestim apoi adevărurile evanghelice? Dacă trăim/vestim, facem acest lucru din convingere, sau pentru că se poartă, sau dă bine, sau ca un rol, o mască, o imagine?

O istorioară relatează cum în Danemarca luase foc un circ ambulant. Directorul circului l-a trimis pe clovn, care era deja costumat şi machiat pentru reprezentaţie, în satul alăturat pentru a aduce ajutoare, mai ales că exista pericolul ca focul să se întindă şi la acel sat. Clovnul a alergat în sat şi i-a rugat pe săteni să vină cât mai repede la circul incendiat şi să ajute la stingerea focului. Din păcate însă, locuitorii au luat ţipetele clovnului drept o iscusită reclamă, menită să-i atragă în număr cât mai mare la reprezentaţie. Au aplaudat şi au râs cu lacrimi. Clovnului îi venea mai degrabă să plângă decât să râdă. Zadarnic încerca el să-i implore pe oameni, să le explice că nu e vorba de nici o reclamă, de nici un truc, că nu-i arde de glume, că circul arde cu adevărat. Rugămintea sa stăruitoare a înteţit şi mai mult hohotele de râs, considerându-se că îşi joacă de minune rolul, până când, în cele din urmă, focul a cuprins într-adevăr şi satul, iar orice ajutor a venit prea târziu, astfel încât atât circul, cât şi satul au fost mistuite de incendiu.

Acest exemplu ilustrează situaţia în care se află creştinul de azi, fie el chiar profet, apostol, vestitor. Ca şi clovnul, nici acesta nu mai e luat în serios. Poate să spună tot ce vrea, el va fi oricum etichetat şi trecut în rândul unor actori. Se ştie deja dinainte despre ce va vorbi. Toţi au convingerea că dă numai o reprezentaţie care nu are decât puţin sau chiar nimic de-a face cu realitatea. De aceea, el poate fi ascultat în linişte, fără a fi nevoie ca ceea ce spune să tulbure cu adevărat. În această imagine se regăseşte, fără îndoială, ceva din situaţia supărătoare în care se află astăzi şi cuvântul credinţei; ceva din chinuitoarea neputinţă de a sfărâma şabloanele deprinderilor de gândire şi de vorbire şi de a putea face cunoscută astfel cauza credinţei şi a cuvântului întrupat ca fiind un fapt cu adevărat serios al existenţei umane. Din această provocatoare metaforă se desprinde şi faptul că profetul, clovnul, credinciosul, cel care glăsuieşte, vine să transmită un mesaj foarte clar. Sătenii către care alergă, adică oamenii din afara credinţei, ar fi, dimpotrivă, necunoscători, care, mai întâi, trebuie instruiţi asupra celor necunoscute lor. Mai trebuie doar să-şi schimbe costumaţia şi să se demachieze şi atunci totul ar fi în ordine. Dar sunt oare lucrurile atât de simple? Este suficient să ne însuşim un spirit de adaptare, să ne demachiem şi să îmbrăcăm hainele civile ale unui limbaj secularizat ori ale unui creştinism nereligios, pentru ca totul să reintre în normal? Ajunge oare numai schimbarea îmbrăcămintei spirituale (pielea de cămilă să devină un caşmir fin), pentru ca oamenii să alerge binevoitori, gata să ajute la stingerea focului, despre care se afirmă că ar exista şi că ar constitui primejdia noastră, a tuturor?

Haideţi să nu ne lăsăm toropiţi de somnul indiferenţei şi al relativismului, să trăim cuvântul ce aşteaptă să devină viaţă, să vestim învăţătura cerului, unde Isus Cristos s-a dus să ne pregătească un loc. Căci, aşa după cum ne învaţă apostolul Petru în cea de-a doua lectură, Domnul nu întârzie împlinirea făgăduinţei sale, după cum cred unii, ci rabdă îndelung pentru noi, nevrând să piardă pe cineva, dar voind ca toţi să vină la pocăinţă. Noi aşteptăm, potrivit făgăduinţei lui, ceruri noi şi un pământ nou, darul unei vieţi noi în care va locui dreptatea.

Aşadar, spunem împreună cu psalmistul: „Arată-ne, Doamne, îndurarea ta şi dă-ne mântuirea ta” (Ps 85,8).

Ştefan CIUBOTARU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.