Categorii

Duminica a II-a a Paștelui – Anul C

Duminica-II-TP-CFap 5,12-16; Ap 1,9-11a.12-13.17-19; In 20,19-31

            Trăim încă sub semnul nemărginitei bucurii a Învierii Domnului nostru Isus Cristos, care poate răzbate cele mai încuiate uşi, cele mai ferecate porţi, graniţele cele mai straşnice şi încuietorile cele mai ingenioase. Dacă pe vremea apostolilor Cristos venea în mijlocul lor, în persoana sa, astăzi vine şi locuieşte cu noi prin Euharistie, sub speciile pâinii şi ale vinului, dar şi prin mesajul său transmis prin intermediul Evangheliei. Fiind întrebat în 1983 cu privire la existenţa lui Dumnezeu, Louis Leprince-Ringuet, fizician, membru al Academiei Franceze, spune: „Este atât de grandios mesajul adus de Cristos, atâta înţelepciune în dragostea pentru aproapele, o forţă ce zdrobeşte carapacea egoismului şi a laşităţii ce ne înconjoară! Este atâta frumuseţe în rugăciune, în comuniunea celor vii şi a celor morţi, chiar în mijlocul dificultăţilor, chiar imobilizat pe un pat de spital… Există în viaţa creştinului o speranţă care îi dă putere în orice greutate, indiferent de regim, de structură socială sau politică… În mesajul Evangheliei găseşti un punct de sprijin, un curaj, un sens pentru viaţă, şi pentru mine acest mesaj poartă pecetea adevărului veşnic”.

            Pericopa proclamată astăzi la liturgia Cuvântului, face parte din evanghelia sfântului Ioan, capitolul 20, un capitol dedicat în întregime Învierii lui Isus. Evanghelia lui Ioan a fost scrisă în jurul anilor 90/95 d. C. şi era în polemică cu acele curente spiritualiste (care negau valoarea şi realitatea corpului şi a materiei): gnosticii şi doceţii. Pentru aceasta, kerigma despre Cristos avea şi un scop apologetic, acela de a demonstra în mod clar, contra tuturor obiecţiilor spiritualiste, realitatea concretă şi fizică fie a lui Cristos istoric (In 1,14): „şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”, fie a lui Cristos înviat (In 20,20-27). De aceea întreaga Evanghelie e presărată de profesiuni de credinţă; dar profesiunea de credinţă a lui Toma le depăşeşte pe toate celelalte. Cea mai arzătoare afirmaţie a Prologului, „Cuvântul era Dumnezeu”, a devenit expresia de credinţă a lui Toma.

            Pentru a înţelege mai bine mesajul transmis de fragmentul evanghelic, îl vom împărţi în două, în funcţie de cele două apariţii:

            Mai întâi, Isus vine în mijlocul celor zece ucenici care erau adunaţi, pentru că Maria Magdalena adusese marea veste: „L-am văzut”. Stăteau şi aşteptau ca Isus să vină şi să bată la uşă, dar această bătaie la uşă nu venea şi nici nu va veni vreodată, dimpotrivă, vine Isus în persoană, în mijlocul lor, iar apostolii rămân fără cuvinte; Cristos este cel care li se adresează: „Pace vouă!” Ajung aceste două cuvinte pentru a trezi în discipoli bucuria de a-l vedea din nou viu, ca acum trei zile, când au mâncat cu El Cina cea din urmă. Nu i-a abandonat, îi caută, aşa cum îi căuta atunci când mergea să-i facă pescari de oameni.

            În acelaşi timp, Isus le dă misiunea pe care trebuie să o împlinească: Vă trimit, aşa cum Tatăl m-a trimis pe Mine. Consecinţele erau evidente: mergeţi deci în lume fără a fi invitaţi, intraţi fără a bate, fără a aştepta să vedeţi dacă vă dau permisiunea de a intra. Apostolii îl privesc plini de dubiu, de frică, nu erau pregătiţi. Atunci Isus suflă asupra lor şi continuă: Primiţi pe Duhul Sfânt şi distrugeţi păcatul. Apoi plecă. După cum vedem, Isus cel înviat are toată iniţiativa. El vine în cenacol la ucenicii săi şi le arată rănile sale, răni care acum devin căi de dăruire a Duhului Sfânt. Isus suflă asupra lor ca şi Tatăl la prima creaţie (Gen 2,7), ca să le arate că inaugura noua creaţie şi le dă pe Duhul Sfânt, Puterea de a ierta păcatele.

            Prin apariţiile sale Isus creează în apostoli credinţa pascală; Duhul pe care El îl trimite provoacă credinţa în Isus Cristos. Sfântul Ioan spune: Duhul Sfânt le-a deschis mintea apostolilor, i-a învăţat cine este Isus. Comunicarea acestui dar pascal o face nu numai după misterul Calvarului, dar, din cauza morţii sale, prin marea sa suferinţă pascală, prin rănile sale pascale, glorioase. Nu există transmiterea Duhului Sfânt fără crucea, moartea şi învierea lui Isus. Dacă până la Înviere Duhul Sfânt era cu Isus şi cu ucenicii, după înviere Duhul Sfânt este în Isus şi în ucenici. Este vorba de o prezenţă reală, nouă, spirituală, intimă, mai reală decât cea trupească de mai înainte. Domnul cel înviat va fi mereu prezent în Biserica sa până la sfârşitul veacurilor, dar totdeauna prin mijlocirea Duhului său.

            În partea a doua a textului evanghelic, Isus vine din nou în mijlocul ucenicilor, dar de data aceasta era prezent şi sfântul Toma. Isus vine, pentru a i se arăta sfântului Toma care se îndoise de învierea sa. Sfântul Toma nu a crezut, deşi confraţii îi spuseseră că l-au văzut, că mâncaseră împreună peşte, că trecuse prin uşă fără a bate. Ei îl inştiinţează şi despre misiunea pe care le-o dăduse, că au ajuns puri deoarece primiseră Duhul său, când a suflat asupra lor. Cele descrise de ei îl fac pe sfântul Toma să aibă dubii: dacă l-au văzut în mod real, dacă au fost trimişi în misiune, dacă au primit cu adevărat Duhul său şi puterea sa, pentru ce nu au ieşit afară? Pentru ce mai stau închişi în acest loc? Toate aceste întrebări sfântul Toma le-a enunţat cu alte cuvinte şi parcă îl auzim spunând: Îmi pare rău, dar nu vă pot crede. Vreau mai întâi să-l văd cu ochii mei. Vreau să văd rănile sale, vreau să ating coasta sa. Nu vă cred. Cum este posibil ca povestindu-mi toate acesta voi să mai fiţi încă rămaşi aici?

            Deci, după opt zile de la Înviere Domnul vine, sfântul Toma îl vede. Nu ştim dacă l-a atins, căci Evanghelia nu ne spune acest lucru. Dar ceea ce ştim este că sfântul Toma îl recunoaşte şi aceasta o vedem din exclamaţia sa: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (In 20,28); totodată e umplut de Duhul Sfânt şi îşi primeşte misiunea. Potrivit unei tradiţii din primele veacuri creştine, sfântul Toma a predicat învăţătura şi taina lui Cristos în ţinutul îndepărtat al Indiei pe coasta Malabar şi a fost martirizat aproape de oraşul numit astăzi Madraş.

            Apariţiile celui înviat sunt o chemare la slujire în funcţia activităţii mântuitoare şi răscumpărătoare a Bisericii. Experienţa apostolilor şi în particular a sfântului Toma este extraordinară şi irepetabilă. Biserica născută la Rusalii nu poate să bazeze propria sa credinţă în învierea lui Cristos Domnul pe viziune şi pipăit. Ea trebuie să se fondeze pe credibilitatea mărturiilor despre înviere: „Ferice de cei ce nu au văzut şi au crezut” (In 20,29). În timpul lui Isus viziunea şi credinţa erau unite. Astăzi însă, în timpul Bisericii, viziunea nu trebuie să mai fie pretinsă; este suficientă mărturia apostolilor. Aşadar slujirea cuvântului este mereu în serviciul învieri.

            Filosoful francez André Frossard, în cartea sa: „Dumnezeu există, eu l-am întâlnit”, ne descrie convertirea sa. Fiu al unei familii atee, ziarist fiind se împrieteneşte cu un tânăr catolic, care avea influenţă asupra sa prin veselia şi spontaneitatea temperamentului său. Într-una din zile trebuiau să se întâlnească şi fiindcă prietenul său întârzia într-o capelă a Cartierului Latin din Franţa, a intrat aici, după cum spune el „sceptic şi ateu” şi a ieşit numai după cinci minute „catolic şi apostolic”. La ieşire prietenul său îl întreabă:

            – Ce s-a întâmplat? Ai ochii ieşiţi din orbite !

            – Dumnezeu există şi totul este adevărat.

            – Ah, dacă te-ai vedea…

            „Nu mă vedeam. Eram ca o cucuvea în plină amiază, care făcea experienţa soarelui…”Nu ştim ce a văzut Frossard în acea capelă, dar interesante sunt cuvintele sale pline de admiraţie: Dumnezeu există şi totul este adevărat. Aceste cuvinte am putea spune că exprimă acelaşi lucru ca cele ale sfântului Toma la vederea lui Isus: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Desigur convertirea acestui filosof francez a avut loc într-un mod miraculos. Ceea ce Dumnezeu, în bunătatea sa, binevoieşte să ne descopere, nu putem vedea decât cu ochii credinţei. Ochii trupeşti sunt mult prea slabi pentru a percepe aceste adevăruri; nu că ar fi obscure, ci pentru că sunt pătrunse de o lumină foarte mare, pe care ochii noştri trupeşti nu o pot suporta.

            Din analiza pasajului evanghelic vedem cum, sfântul Ioan ni-L arată pe Cristos cel înviat prezent în mijlocul comunităţii, împreună cu Duhul Sfânt. Acelaşi lucru vor să ni-l spună şi celelalte două lecturi biblice, şi anume: prima lectură, luată din Faptele Apostolilor, este ca o consecinţă a celor descrise în Evanghelie. Ne arată că apostolii nu rămân închişi, dar, după Rusalii, ies şi încep să dea mărturie despre Cristos cel înviat. Ei împlinesc misiunea care le-a fost încredinţată: iartă păcatele, fac minuni, impun mâinile, invocă coborârea Duhului Sfânt. Ceilalţi asistă uimiţi. Toţi îi admiră şi încetul cu încetul, unul câte unul, intră în rândurile lor. Bolnavii şi cei necăjiţi profită cu plăcere de puterea minunată, care apare în apostoli. Acest fragment din Faptele Apostolilor arată o comunitate care trăieşte învierea ca pe o experienţă extraordinară.

            În lectura a doua, Apocalipsa ni-l prezintă pe Cristos cel înviat în strălucirea slavei sale, dar care este în acelaşi timp, în mod tainic, în mijlocul comunităţii de pe pământ. Este vorba de o viziune avută de sfântul Ioan „pe insula Patmos” (Apoc 1,9), în care „Fiul omului” apare ca cel înviat, între şapte candelabre de aur, simbolul celor şapte comunităţi creştine din Asia Mică: „…Am suferit moartea, dar iată sunt viu în vecii vecilor şi ţin cheile morţii şi ale infernului” (Apoc 1,18).

            În încheiere, nu trebuie să ne comparăm numai cu apostolul Toma care se îndoise de Învierea lui Cristos, dar trebuie să ne comparăm şi cu ceilalţi zece apostoli care cred când îl văd pe Cristos cel înviat, dar care, cu toate că au această credinţă, nu părăsesc imediat locul unde se aflau. Apoi trebuie să comparăm lumea din jurul nostru cu sfântul Toma, lume care ne pune aceeaşi întrebare pe care Toma a pus-o confraţilor săi: Dacă este adevărat că l-aţi văzut, dacă este adevărat că v-a trimis în misiune, dacă este adevărat că aţi primit pe Duhul său pentru a distruge păcatul, de ce mai sunteţi încă aici, pentru ce nu sunteţi plecaţi? Cum putem crede în ceea ce spuneţi?

            A fi misionar, a-L vesti pe Cristos, nu înseamnă numaidecât a pleca undeva departe. Ci mai întâi, trebuie să-l facem prezent pe Cristos în viaţa noastră de zi cu zi, pentru ca cei din jurul nostru, văzând aceasta să-l poată preamări pe Dumnezeu Tatăl în Isus Cristos, Fiul său.

                                                                                                                       Liviu Bălăşcuţi

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.