Categorii

Dreptatea socială. Prefaţa papei la cartea „Puterea şi banul”

A fost autorizată şi încurajată explicit chiar de papa Francisc cartea Puterea şi banul. Dreptatea socială conform lui Bergoglio (Potere e denaro. La giustizia sociale secondo Bergoglio [Roma, Città Nuova Editrice, 168 pagini]) îngrijită de Michele Zanzucchi şi a cărei prefaţă a scris-o pontiful. Autorul, jurnalist şi scriitor, propune o culegere raţionată de intervenţii şi texte papale despre bogăţie şi sărăcie, dreptate şi nedreptate socială, îngrijire şi dispreţuire a creaţiei, finanţe sănătoase şi perverse, întreprinzători şi speculanţi. Pe de o parte volumul, care apare la 12 aprilie, este ca o denunţare deschisă a relelor care ameninţă lumea economiei şi a finanţelor, a aspectelor negative ale globalizării care lărgesc prăpastia dintre bogaţi şi săraci şi care creează noi forme de sclavie; pe de altă parte vrea să devină exprimare a acelui spirit evanghelic predicat de Francisc, care invită să nu se piardă niciodată speranţa, având conştiinţa clară, aşa cum scrie în prefaţă, că „trăim o epocă dificilă, dar plină de oportunităţi noi şi inedite”. O conştiinţă care este un stimulent de „a schimba această lume bolnavă” şi care duce la reanimarea speranţei, care reprezintă „virtutea probabil cea mai preţioasă astăzi”.

***

Economia este o componentă vitală pentru orice societate, determină în bună parte calitatea vieţii şi chiar a morţii, contribuie ca existenţa umană să fie demnă sau nedemnă. De aceea ocupă un loc important în reflecţia Bisericii, care priveşte la bărbat şi la femeie ca la persoane chemate să colaboreze cu planul lui Dumnezeu şi prin munca, producţia, distribuirea şi consumul de bunuri şi servicii. Pentru aceasta, încă din primele săptămâni ale pontificatului, am avut ocazia de a trata teme referitoare la sărăcie şi bogăţie, dreptate şi nedreptate, finanţe sănătoase şi cele perverse.

Dacă astăzi privim la economie şi la pieţele globale, o realitate care se evidenţiază este ambivalenţa lor. Pe de o parte, niciodată ca în aceşti ani economia a permis miliardelor de persoane să aibă acces la bunăstare, la drepturi, la o sănătate mai bună şi la multe altele. În acelaşi timp, economia şi pieţele au avut un rol în exploatarea excesivă a resurselor comune, în creşterea inegalităţilor şi în deteriorarea planetei. Deci o evaluare etică şi spirituală a ei trebuie să ştie să se mişte în această ambivalenţă, care se evidenţiază în contexte tot mai complexe.

Lumea noastră este capabilă de mai bine şi de mai rău. Aşa a fost mereu, dar  astăzi mijloacele tehnice şi financiare au amplificat potenţialităţile de bine şi de rău. În timp ce în anumite părţi ale planetei unii se îneacă în opulenţă, în alte părţi alţii nu au minimul pentru a supravieţui. În călătoriile mele am putut să văd aceste contraste mai mult decât mi-a fost posibil în Argentina. Am văzut paradoxul unei economii globalizate care ar putea să sature, să îngrijească şi să găzduiască toţi locuitorii care populează casa noastră comună, dar care – aşa cum indică unele statistici îngrijorătoare – concentrează în mâinile câtorva persoane aceeaşi bogăţie care este apanaj a circa jumătate din populaţia mondială. Am constatat că acest capitalism nestăpânit din ultimele decenii a dilatat ulterior prăpastia care desparte pe cei mai bogaţi de cei mai săraci, generând noi precarităţi şi sclavii.

Actuala concentrare a bogăţiilor este, în bună parte, rod al mecanismelor sistemului financiar. Privind la finanţe, vedem de asemenea că un sistem economic bazat pe proximitate, în epoca globalizării, întâlneşte multe dificultăţi: instituţiile financiare şi multinaţionalele ajung la aşa dimensiuni încât condiţionează economiile locale, punând tot mai mult în dificultate statele în activitatea lor pentru dezvoltarea populaţiilor. Pe de altă parte, lipsa de reglementare şi de controale adecvate favorizează creşterea capitalului speculativ, care nu se interesează de investiţiile productive pe termen lung, ci caută profitul imediat.

Mai întâi ca simplu creştin, după aceea ca preot şi călugăr, apoi ca papă, consider că problemele sociale şi economice nu pot să fie străine de mesajul Evangheliei. De aceea, mergând pe urma predecesorilor mei, încerc să ascult actorii prezenţi pe scena mondială, de la muncitori la întreprinzători, la politicieni, dând glas, îndeosebi, săracilor, celor rebutaţi, celui care suferă. Biserica, în răspândirea mesajului de caritate şi dreptate al Evangheliei, nu poate rămâne tăcută în faţa nedreptăţii şi suferinţei. Ea poate şi vrea să se unească cu milioanele de bărbaţi şi femei care spun nu nedreptăţii în mod paşnic, străduindu-se pentru o echitate mai mare. Pretutindeni există oameni care spun da vieţii, dreptăţii, legalităţii, solidarităţii. Atâtea întâlniri îmi confirmă că Evanghelia nu este o utopie ci o speranţă reală, şi pentru economie: Dumnezeu nu abandonează creaturile sale în voia răului. Dimpotrivă, le invită să nu înceteze să colaboreze cu toţi pentru binele comun.

Ceea ce spun şi scriu despre puterea economiei şi a finanţelor vrea să fie un apel pentru ca săracii să fie trataţi mai bine şi nedreptăţile să se diminueze. În mod deosebit, cer în mod constant ca să se înceteze să se facă profit de pe urma armelor cu riscul de a dezlănţui războaie care, în afară de morţi şi săraci, măresc numai fondurile câtorva, fonduri adesea impersonale şi mai mari decât bilanţurile statelor care le găzduiesc, fonduri care prosperă în sângele nevinovat. În mesajele mele în materie economică şi socială doresc să solicit conştiinţele, mai ales a celui care speculează şi exploatează pe aproapele, pentru ca să se regăsească simţul umanităţii şi dreptăţii. Pentru aceasta nu pot să nu denunţ cu Evanghelia în mână păcatele personale şi sociale comise împotriva lui Dumnezeu şi împotriva aproapelui în numele dumnezeului ban şi al puterii scop în sine. Mă exprim cu grijă şi pentru că sunt conştient că alte crize economice mondiale nu sunt imposibile. Când are loc prăbuşirea unor finanţe dezlipite de economia reală, mulţi plătesc consecinţele şi printre cei mulţi sunt mai ales săracii şi cei care devin săraci, în timp ce bogaţii într-un mod sau altul adesea se descurcă şi scapă.

Ce este de făcut? Un lucru care mi se pare important este a conştientiza gravitatea problemelor. Este ceea ce face Michele Zanzucchi adunând, sistematizând şi făcând accesibile cititorilor sinteze ale unor gânduri ale mele despre puterea economiei şi a finanţelor. Sper ca acest lucru să poată fi util pentru a conştientiza şi a responsabiliza, favorizând procese de dreptate şi de echitate. Nu e suficient un pic de balsam pentru a vindeca rănile unei societăţi care îi tratează adesea pe toţi şi totul ca marfă, marfă care, atunci când devine inutilă, este aruncată, conform acelei culturi a rebutului despre care am vorbit de atâtea ori. Numai o cultură care valorizează toate resursele aflate la dispoziţia societăţii, dar în primul rând cele umane, poate să-i vindece bolile profunde. Creştinii şi oamenii de bunăvoinţă sunt chemaţi să se simtă actori ai acestei culturi ai valorizării. Aşadar a conştientiza şi a valoriza, dar şi a renega. Există nu-uri de spus mentalităţii rebutului: trebuie evitat să ne uniformizăm cu gândirea unică, făcând curajos alegeri bune şi împotriva curentului. Toţi, cum învaţă Scriptura, pot să se corecteze, să se convertească, să devină martori şi profeţi ai unei lumi mai drepte şi solidare.

Mulţi, foarte mulţi bărbaţi şi femei de orice vârstă şi latitudine sunt deja înrolaţi într-o mică „armată a binelui”, care nu are alte arme decât pasiunea pentru dreptate, pentru respectarea legalităţii şi pentru inteligenţa comuniunii. Este prea mult a crede să se introducă în limbajul economiei şi al finanţelor, al cooperării internaţionale şi al muncii acest cuvânt, comuniune, declinându-l ca îngrijire a celorlalţi şi a casei comune, solidaritate efectivă, colaborare reală şi cultură a darului? Binele nu este cvietism şi nu ne face să ne resemnăm. Arta de a iubi, unic manual folosit de armata binelui, comportă dimpotrivă faptul de a fi activi, cere capacitatea de a ne implica noi cei dintâi, de a nu înceta să căutăm întâlnirea, de a accepta unele jertfe pentru noi şi de a avea multă răbdare cu toţi pentru a stabili o reciprocitate mai bună. Cele trei atribute care revin în mod tradiţional la cel mai înalt nivel lui Dumnezeu sunt adevăratul, bunul şi frumosul. Nu întâmplător Biserica vorbeşte despre trei virtuţi teologale: credinţa, iubirea şi speranţa. Fiinţele umane pot să se redescopere adevărate, bune şi frumoase cu cât intră mai mult în cercul virtuos al lui Dumnezeu, care este comuniune şi iubire. De aceea şi în economie aceste trei virtuţi aduc beneficii. Este posibil: faptul că atâţia muncitori, întreprinzători şi administratori sunt deja în slujba dreptăţii, a solidarităţii şi a păcii ne confirmă ca drumul adevărului, al carităţii şi al frumuseţii este greu, dar practicabil şi necesar, şi în economie şi finanţe.

Aşa cum dă mărturie această carte, gândirea mea se situează pe drumul trasat de patrimoniul foarte bogat al Doctrinei Sociale a Bisericii. Oricine poate să şi-l însuşească, chiar şi numai mergând la acel Compendiu al Doctrinei Sociale a Bisericii pe care de atâtea ori l-am citat pentru că în puţine cuvinte oferă o panoramă a gândirii ecleziale în materie socială. Printre textele redactate de mine, pe bună dreptate autorul a privilegiat exortaţia apostolică Evangelii gaudium şi enciclica Laudato si’. În acelaşi timp nu s-au putut tăia rădăcinile comunitare ale gândirii mele, care se înfig îndeosebi în Biserica din America Latină. De exemplu, sunt debitor al marii adunări de la Aparecida, în care s-a repropus creştinilor o metodă pentru viaţa socială: a vedea, a judeca şi a acţiona. Adică putem să vedem realitatea care ne înconjoară în lumina providenţei lui Dumnezeu; să o judecăm după Isus Cristos, cale, adevăr şi viaţă; să acţionăm în consecinţă în Biserică şi cu toţi oamenii de bunăvoinţă.

Lumea creată este în ochii lui Dumnezeu ceva bun, fiinţa umană este ceva foarte bun (cf. Gen 1,4-31). Păcatul a pătat şi continuă să păteze bunătatea originară, dar nu poate şterge amprenta imaginii lui Dumnezeu prezente în orice om. De aceea nu trebuie să pierdem speranţa: trăim o epocă dificilă, dar plină de oportunităţi noi şi inedite. Nu putem înceta să credem că, având ajutorul lui Dumnezeu şi împreună – repet, împreună – se poate îmbunătăţi această lume a noastră şi se poate reanima speranţa, virtutea probabil cea mai preţioasă astăzi. Dacă suntem împreună, uniţi în numele său, Domnul este în mijlocul nostru conform promisiunii sale (cf. Mt 18,20); apoi este cu noi şi în mijlocul lumii, în fabrici, în firme şi în bănci precum şi în case, în favellas şi în lagărele de refugiaţi. Putem, trebuie să sperăm.

Franciscus

(După L’Osservatore Romano, 12 aprilie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.