Categorii

Două secole de raporturi între China şi Sfântul Scaun. De la jumătatea secolului al XIX-lea până astăzi

Ca urmare a primului război al opiului (1839-1842), în cadrul slăbiciunii imperiului chinez şi al afirmării puterii politice, militare şi economice a puterilor occidentale în China cu tratatele numite „inegale”, se stabileşte protectoratul francez asupra misiunilor Bisericii catolice, care se referă atât la catolicii străini cât şi la cei autohtoni. Legătura cu Franţa (pentru catolici, şi în mod analog cu alte naţiuni pentru alte confesiuni creştine) întăreşte în mare parte a societăţii chineze ideea despre creştinism ca religie străină şi prin urmare atrage faţă de creştini ura xenofobă.

Sfântul Scaun la rândul său este conştient de necesitatea de a forma un cler indigen şi până la jumătatea secolului al XIX-lea se începe să se vorbească despre tema relaţiilor cu China. În timpul pontificatului lui Leon al XIII-lea din iniţiativă chineză în 1886 există iniţiativa de a stabili „relaţii amicale”. Însă papa renunţă să trimită un nunţiu din cauza opoziţiei guvernului francez şi de teama reacţiilor negative din partea catolicilor francezi.

Totuşi îşi dau seama tot mai clar că protectoratul condiţionează Biserica. În 1900-1901 explozia xenofobă a revoluţiei Boxerilor, în timpul căreia circa treizeci de mii de catolici sunt măcelăriţi, pe de o parte demonstrează nevoia de protecţie dată de lipsa de încredere faţă de guvernul chinez din acel timp, dar pe de altă parte confirmă că protectoratele occidentale fac creştinismul nedespărţit pentru mulţi chinezi. În 1912 se termină imperiul şi are loc venirea Republicii chineze.

Pontificatul lui Benedict al XV-lea demonstrează o mare clarviziune cu privire la tema misiunilor şi o conştiinţă clară a necesităţii de a depăşi condiţionările Bisericii în era colonială, şi în această perspectivă China are un loc determinant: creştinismul nu trebuie să mai fie perceput ca o religie străină. Scrisoarea apostolică Maximum illud din 30 noiembrie 1919, considerată magna charta a noului curs al misiunilor, este elaborată mai ales pe baza experienţei chineze.

Pechinul reia iniţiativa pentru relaţii diplomatice cu Sfântul Scaun. Roma răspunde pozitiv şi vrea să afirme dreptul său de a le stabili şi cu naţiuni necreştine, însă Franţa presează de această dată asupra Pechinului (nu asupra Sfântului Scaun de data aceasta, cu care în această perioadă a rupt relaţiile diplomatice, care vor fi restabilite în 1921), şi trebuie să se amâne.

Pius al XI-lea înaintează cu mare hotărâre pe linia trasată de predecesorul său. În anul 1922 îl trimite pe monseniorul Celso Constantini ca prim delegat apostolic în China. Acesta se eliberează de orice protecţie europeană, celebrează în 1924 conciliul din Shanghai şi pregăteşte primele hirotoniri a şase episcopi chinezi, care vor fi făcute la Roma personal de Pius al XI-lea la 28 octombrie 1926, ca demonstraţie clară că se vrea crearea unei Biserici locale în China. Constantini realizează şi diferite tentative pentru a stabili relaţii diplomatice, care însă nu ajung la liman, şi în 1933 se întoarce la Roma, unde va fi secretar al Propaganda Fide, dar această perioadă reprezintă un mare progres în înculturare şi va da loc în 1939 arhivării definitive şi oficiale a controversei seculare a riturilor chineze, care în secolele precedente a apăsat atât de negativ asupra evenimentelor Bisericii catolice din ţară.

Situaţia politică din China este extrem de turbulentă (invazia japoneză, urcarea partidului comunist, conflictul intern) şi în sfârşit izbucneşte al doilea război mondial. Însă pontificatul lui Pius al XII-lea continuă în aceeaşi linie cât priveşte Biserica din China şi raporturile diplomatice cu Republica Chineză. În 1942 a fost abolirea definitivă a tratatelor „inegale”, deci a protectoratului francez. În acelaşi an sunt anunţate relaţiile diplomatice dintre China şi Sfântul Scaun. După sfârşitul conflictului mondial, la începutul anului 1946 este creat primul cardinal chinez, verbitul Thomas Tien Ken-sin. Tot în 1946 este instituită ierarhia episcopală în China, conform structurii indicate încă în Anuarul Pontifical, care cuprinde 20 de arhidieceze, 85 de dieceze şi 34 de prefecturi apostolice.

În 1946, monseniorul Antonio Riberi este acreditat ca inter-nunţiu pe lângă guvernul naţionalist al lui Chiang Kai-shek la Nanchin. Când în 1949 vine noul regim, reprezentantul pontifical nu se transferă la Taiwan cu guvernul precedent, ci rămâne în continent şi îi invită pe misionarii străini să rămână.

Mao Zedong ia puterea şi este fondată Republica Populară Chineză. La 1 iulie 1949, Sfântul Oficiu condamnă comunismul: este în vizor mai ales situaţia europeană, însă condamnarea are valoare generală, aşadar manifestă poziţia Bisericii faţă de ideologia noului regim. În primii ani ai noii republici situaţia din ţară se dezvoltă în mod foarte complex: război în Coreea, reforma agrară, plan cincinal.

Cât priveşte tema religioasă, în 1950 este lansată Mişcarea de reformă a celor trei autonomii (autoguvernare, automenţinere financiară, autorăspândire), cu un anumit succes printre protestanţi, dar nu printre catolici. În ianuarie 1951 este constituit Oficiul pentru Probleme Religioase. După o foarte violentă campanie de presă, inter-nunţiul Riberi este constrâns să părăsească ţara la 5 septembrie 1951. Şi misionarii catolici străini între 1951 şi 1954 sunt practic expulzaţi toţi.

Pius al XII-lea cu scrisoarea apostolică Cupimus imprimis (1952) răspunde Mişcării celor Trei Autonomii. Asta de fapt eşuează cât priveşte Biserica catolică şi este lansată o nouă Mişcare anti-imperialistă de iubire faţă de patrie şi faţă de religie. Cu enciclica Ad Sinarum gentem (1954), Pius al XII-lea condamnă „mişcarea patriotică” în orice formă, şi cu privire la documentul precedent este vorba despre o reprobare mai explicită şi articulată.

În 1955 sunt arestaţi episcopul de Shanghai, Ignatius Gong Pinmei, şi mulţi alţii. În acelaşi timp, alţi catolici acceptă să se insereze şi să participe la viaţa politică. În 1956-1957, Mao Zedong lansează Campania celor o sută de flori pentru a îmbunătăţi raportul dintre putere şi mase. Astfel are loc eliberarea catolicilor arestaţi şi o scurtă îmbunătăţire a climatului. În acest context, în 1957 este fondată Asociaţia patriotică a catolicilor chinezi şi au loc primele hirotoniri episcopale fără mandat pontifical. Astfel începe aşa-numitul „catolicism oficial”. În octombrie 1953 vor fi hirotoniţi în acest mod peste 20 de episcopi. Cu enciclica Ad apostolorum principis (1958), Pius al XII-lea revendică patriotismul catolicilor chinezi, dar respinge Asociaţia patriotică. Referitor la hirotonirile fără mandat pontifical se clarifică faptul că sunt ilegitime, dar valide.

Ioan al XXIII-lea, în primele timpuri ale pontificatului, referindu-se la situaţia chineză vorbeşte despre „schismă”, însă atitudinea sa se schimbă repede. Între sfârşitul anului 1958 şi începutul anului 1960, o reflecţie mai aprofundată duce de fapt la convingerea că nu trebuie să se vorbească despre „schismă”, neexistând voinţă schismatică din partea clerului chinez.

Contextul chinez în 1959-1960 este complex: eşuează Marele salt înainte, lansat în 1958 de Mao care trebuie să renunţe la preşedinţia statului, există insurecţia din Tibet, între China şi Uniunea Sovietică are loc ruptura şi se accentuează linia politică antiamericană. În 1960 are loc procesul public împotriva episcopilor Gong Pinmei (condamnat la închisoare pe viaţă) şi James Edward Walsh (misionar american, rămas unicul episcop străin în China). În ianuarie 1962, Asociaţia patriotică, în al doilea congres al său, insistă cu tonuri foarte aspre cu privire la o Biserică total independentă de Roma. Ioan al XXIII-lea se gândeşte să invite la conciliu pe episcopii chinezi din Republica populară, dar renunţă la asta. La lucrările Conciliului al II-lea din Vatican vor fi prezenţi în schimb 60 de episcopi exilaţi din China continentală, dintre care 49 de străini.

Pontificatul lui Paul al VI-lea coincide în mare parte cu anii dramatici ai Revoluţiei culturale şi cu timpul în care ţările occidentale şi Organizaţia Naţiunilor Unite recunosc Republica Populară Chineză şi nu Taiwanul (Republica China), pe care în schimb Sfântul Scaun continuă să-l recunoască. În 1970, în timpul marii călătorii în Asia şi în Oceania, Paul al VI-lea vizitează Hong Kong, primul şi unicul papă ajuns pe teritoriul chinez continental.

În 1966, Mao Zedong demarează Revoluţia culturală. Asta va însemna interzicerea oricărei activităţi religioase, închiderea tuturor locurilor de cult, interdicţia practicii religioase. Vor fi loviți dur şi aderenţi la Asociaţiile patriotice. La 9 septembrie 1976, are loc moartea lui Mao, după care urmează arestarea şi procesul aşa-numitei „bande a celor patru”, şi apoi sfârşitul Revoluţiei culturale.

Începutul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea în 1978 coincide practic cu urcarea şi reformele lui Deng Xiaoping. În 1979 sunt primele semne de deschidere în domeniul religios. În 1980 se redeschid unele biserici în diferite oraşe. Este reconstituit Oficiul pentru probleme religioase, precum şi cele cinci Asociaţii patriotice religioase, care ţin congresele lor naţionale. Cel al Asociaţiei patriotice catolice este al treilea, după care urmează o conferinţă a reprezentanţilor. Aceasta creează la rândul său un Colegiu al episcopilor chinezi, care n-a fost recunoscut niciodată de Roma. În primii ani din ’80 sunt eliberaţi episcopi şi preoţi arestaţi.

La 18 februarie de la Manila, Ioan Paul al II-lea adresează un salut tuturor catolicilor din China. Însă în iunie există acuze de interferenţă la Vatican pentru recunoaşterea monseniorului Deng Yiming ca arhiepiscop de Canton. Episcopul de Baoding hirotoneşte trei episcopi fără a consulta Sfântul Scaun. Cardinalul Angelo Rossi, prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor, îi autorizează la 12 decembrie 1981 pe episcopii chinezi „legitimi şi fideli faţă de Sfântul Scaun” să hirotonească alţi episcopi, dacă este necesar fără înţelegere prealabilă cu Roma. Acest privilegiu (deja acordat în trecut pentru ţările europene sub regimul comunist) va duce însă la abuzuri şi se vor ascuţi contrapoziţiile dintre „clandestini” şi „oficiali” sau „patriotici”.

În 1982, la al doisprezecelea Congres al partidului comunist este pus în circulaţie documentul numărul 19 despre controlul celor cinci religii recunoscute oficial (budismul, taoismul, islamul, protestantismul, catolicismul). În noua constituţie, la articolul 36 se afirmă că „nicio altă realitate religioasă în China nu poate să fie controlată din străinătate”. Totuşi, în acelaşi an există revenirea diferitelor activităţi ale Bisericii. Iezuitul Aloysius Jin Luxian poate să redeschidă seminarul din Sheshan, după ce timp de trei decenii Biserica a rămas fără structuri formative. Astfel, la sfârşitul deceniului vor fi hirotoniţi circa două sute de noi preoţi. Diferite bunuri confiscate sunt restituite şi treptat se deschid conventuri de surori, activităţi caritative şi formative.

Se înmulţesc şi contactele cu Biserica din China din partea conferinţelor episcopale şi a instituţiilor catolice din alte ţări. Însă pentru că există ambiguităţi şi tensiuni în raporturile cu Asociaţia patriotică şi aderenţii săi, în 1988, cardinalul Tomko, prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor, trimite conferinţelor episcopale occidentale directive (cele opt puncte), cu fapte din piaţa Tienanmen şi criza comunismului din Europa, creşte neîncrederea chineză faţă de Ioan Paul al II-lea, care între timp îl creează cardinal pe Gong Pinmei, care din 1988 a avut permisiune de a se îngriji în Statele Unite. Şi în anii nouăzeci continuă de fapt tradiţionala linie guvernamentală de politică religioasă de control.

Totuşi, după sfârşitul Revoluţiei culturale, mulţi episcopi „patriotici” în noua situaţie au cerut prin canale rezervate recunoaşterea de la Roma şi au obţinut-o. Astfel apune definitiv ideea unei posibile Biserici „schismatice”. În ianuarie 2007 comunicatul conclusiv al reuniunii din Vatican a unei comisii despre China va afirma textual că „aproape toţi episcopii şi preoţii sunt în comuniune cu Roma”. Asta manifestă o schimbare foarte importantă a situaţiei, formată în cursul timpului. În Biserica din China se semnalează figurile de mari păstori recunoscuţi de guvern şi în acelaşi timp în comuniune cu Roma, ca episcopul de Shanghai, Aloyisius Jin Luxian.

În anul 2000 au loc noi dificultăţi în raporturile dintre Republica Populară Chineză şi Sfântul Scaun, mai ales pentru hirotonirile de noi episcopi ilegitimi în China şi pentru canonizarea la Roma a 120 de martiri chinezi din revoluţia Boxerilor chiar la 1 octombrie, sărbătoarea naţională a Republicii populare. Ioan Paul al II-lea se angajează mult pentru a depăşi aceste dificultăţi, îndeosebi cu un mesaj de mare rezonanţă cu ocazia unei întâlniri despre Matteo Ricci (24 octombrie 2011). Pontiful se îndreaptă spre China, spre chinezi şi spre autorităţile lor, cu mâna întinsă a prieteniei şi a stimei şi recunoaşterea şi a „erorilor şi limitelor din trecut”, are ajunge la cuvinte foarte puternice: „Pentru toate acestea cer iertare şi înţelegere celor care s-au simţit, în vreun mod, răniţi de aceste forme de acţiune ale creştinilor” şi la dorinţa explicită „ de a vedea curând instaurate căi concrete de comunicare şi de colaborare între Sfântul Scaun şi Republica Populară Chineză”.

În 2005 intră în vigoare un nou Regulament pentru problemele religioase, dar mai ales trebuie amintită declaraţia elogiativă făcută de ministrul de externe de la Pechin cu ocazia morţii lui Ioan Paul al II-lea, după care urmează o reluare a contactelor directe.

În pofida contactelor apar noi tensiuni şi în 2006 se repetă cazuri de hirotoniri „ilegitime”, la care Sfântul Scaun reacţionează. Contactele se răcesc. Totuşi, la 27 mai 2007, este publicată scrisoarea foarte importantă a lui Benedict al XVI-lea „către episcopii, preoţii, persoanele consacrate şi credincioşii laici din Biserica catolică din Republica Populară Chineză”, bogată în indicaţii pastorale. Papa insistă asupra unităţii Bisericii, aboleşte toate facultăţile speciale (de exemplu, pentru hirotonirile „clandestine” de episcopi) şi doreşte dialogul cu autorităţile guvernului.

La 7 mai 2008, în Vatican, în aula „Paul al VI-lea” are loc un concert excepţional oferit lui Benedict al XVI-lea de China Philharmonic Orchestra din Pechin, cu corul Operei din Shanghai. Este un moment semnificativ al aşa-numitei diplomaţii culturale, care cuprinde şi alte iniţiative, cum sunt expoziţii istorice şi artistice (în Vatican şi în China) şi participarea de experţi la întâlniri de natură ştiinţifică sau culturală. Totuşi, în timp de câţiva ani hirotonirile episcopale au avut loc cu consensul Romei, între 2010 şi 2011 au loc din nou unele hirotoniri ilegitime, cărora în sfârşit Sfântul Scaun le răspunde la 16 iulie cu o decizie deosebită.

Încă de la începutul pontificatului, de mai mult ori papa Francisc manifestă o atenţie vie şi cordială faţă de poporul chinez, contribuind la stabilirea unui climat nou şi mai destins, care permite reluarea efectivă a dialogului Sfântului Scaun cu autorităţile chineze. Semnale evidente ale acestui nou climat sunt permisele acordate avionului papal de a survola teritoriul chinez în timpul călătoriei în Coreea şi mesajele trimise de pontif preşedintelui chinez (14 şi 18 august 2014). Este important şi interviul luat papei Francisc publicat în „Asia Times” la 2 februarie 2016, bogat în expresii de stimă a pontifului faţă de poporul şi cultura chineză.

În ultimii ani contactele se înmulţesc şi canalele de comunicare apar mai stabile şi eficace. În mai multe rânduri, unele organe de presă chineze şi chiar ministerul afacerilor externe publică declaraţii de destindere faţă de papa Francisc, fie cu ocazia călătoriilor internaţionale, fie comentând declaraţiile pontificale. Restul este cronică din acest zile.

De Federico Lombardi

(După Vatican Insider, 23 septembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.