Categorii

Discursul Sfântului Părinte Francisc la Adunarea Generală a CEI (21 mai 2018)

Iubiţi fraţi, bună seara!

Bine aţi venit în Vatican. Dar cred că această aulă [cea a Sinodului] este în Vatican numai atunci când este papa, pentru că este pe teritoriul italian. Şi Aula „Paul al VI-lea”… Spun că este aşa, nu-i adevărat?

Multe mulţumiri pentru prezenţa voastră ca să inauguraţi această zi a Mariei Maica Bisericii. Noi să spunem din inima noastră, toţi împreună: „Monstra te esse matrem”. Mereu: „Monstra te esse matrem”. Este rugăciunea: „Fă-ne să simţim că eşti mama”, că nu suntem singuri, că Tu ne însoţeşti ca mamă. Este maternitatea Bisericii, a Sfintei Maici Biserici Ierarhice, care este adunată aici… Dar să fie mamă. „Sfânta Maică Biserică Ierarhică”, aşa îi plăcea sfântului Ignaţiu [de Loyola]. Fie ca Maria, Mama noastră, să ne ajute pentru ca Biserica să fie mamă. Şi – urmând inspiraţia părinţilor – ca şi sufletul nostru să fie mamă. Cele trei femei: Maria, Biserica şi sufletul nostru. Toate cele trei mame. Fie ca Biserica să fie Mamă, fiea ca sufletul nostru să fie Mamă.

Vă mulţumesc pentru această întâlnire care aş vrea să fie un moment de dialog şi de reflecţie. M-am gândit, după ce v-am mulţumit pentru toată munca pe care o faceţi – este suficientă! – să împărtăşesc cu voi trei preocupări ale mele, dar nu pentru a vă „bate”, nu, ci pentru a spune că mă preocupă aceste lucruri, şi voi vedeţi… Şi pentru a vă da vouă cuvântul aşa încât să-mi adresaţi toate întrebările, neliniştile, criticile – nu este păcat a-l critica pe papa aici! Nu este păcat, se poate face – şi inspiraţiile pe care le purtaţi în inimă.

Primul lucru care mă preocupă este criza de vocaţii. Este paternitatea noastră cea care este în joc aici! Despre această preocupare, ba chiar, despre această hemoragie de vocaţii, am vorbit la Adunarea Plenară a Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, explicând că este vorba despre rodul otrăvit al culturii provizoriului, a relativismului şi a dictaturii banului, care-i îndepărtează pe tineri de viaţa consacrată; alături, desigur, de diminuarea tragică a naşterilor, această „iarnă demografică”; precum şi de scandalurile şi de mărturia lâncedă. Câte seminarii, biserici şi mănăstiri şi conventuri vor fi închise în următorii ani din cauza lipsei de vocaţii? Dumnezeu ştie. Este trist să vedem acest ţinut, care a fost timp de lungi secole fertil şi generos în dăruirea de misionari, surori, preoţi plini de zel apostolic, împreună cu bătrânul continent să intre într-o sterilitate vocaţională fără a căuta remedii eficace. Eu cred că le caută, dar nu reuşim să le găsim!

Propun de exemplu una mai concretă – pentru că trebuie să începem cu lucrurile practice, acelea care sunt în mâinile noastre –, vă propun o împărtăşire fidei donum mai concretă şi generoasă între diecezele italiene, care cu siguranţă ar îmbogăţi toate diecezele care dăruiesc şi cele care primesc, întărind în inimile clerului şi ale credincioşilor sensus Ecclesiae şi sensus fidei. Voi vedeţi, dacă puteţi… Faceţi un schimb de [preoţi] fidei donum dintr-o dieceză în alta. Mă gândesc la unele dieceze din Piemont: există o ariditate mare… Şi mă gândesc la Puglia, unde există o supraabundenţă… Gândiţi-vă, o creativitate frumoasă: un sistem fidei donum în Italia. Unii zâmbesc… Dar să vedem dacă sunteţi capabili să faceţi asta.

A doua preocupare: sărăcie evanghelică şi transparenţă. Pentru mine, mereu – pentru că am învăţat asta ca iezuit în constituţie – sărăcia este „mamă” şi este „zid” al vieţii apostolice. Este mamă pentru că o naşte şi zid pentru că o protejează. Fără sărăcie nu există zel apostolic, nu există viaţă de slujire faţă de ceilalţi… Este o preocupare care se referă la bani şi la transparenţă. În realitate, cel care crede nu poate să vorbească despre sărăcie şi să trăiască precum un faraon. Uneori se văd aceste lucruri… Este o contra-mărturie a vorbi despre sărăcie şi a trăi o viaţă de lux; şi este foarte scandalos a trata banii fără transparenţă sau a gestiona bunurile Bisericii ca şi cum ar fi bunuri personale. Voi cunoaşteţi scandalurile financiare care au fost în unele dieceze… Vă rog, pe mine m-a făcut să mă simt foarte rău să aud că un ecleziastic s-a lăsat manipulat punându-se în situaţii care depăşesc capacităţile sale sau, şi mai rău, gestionând în manieră necinstită „bănuţii văduvei”. Noi avem datoria de a gestiona cu exemplaritate, prin reguli clare şi comune, cele despre care într-o zi vom da cont stăpânului viei. Mă gândesc la unul dintre voi, de exemplu – îl cunosc bine – care niciodată, niciodată nu invită la cină sau la prânz cu banii diecezei: plăteşte din buzunarul său, dacă nu poate nu invită. Gesturi mici, ca propunere făcută în exerciţiile spirituale. Noi avem datoria de a gestiona cu exemplaritate prin reguli clare şi comune cele despre care într-o zi vom da cont stăpânului viei. Sunt conştient – asta vreau s-o spun – şi recunoscător că în CEI s-a făcut mult în ultimii ani mai ales, pe calea sărăciei şi a transparenţei. O frumoasă muncă de transparenţă. Dar trebuie să se facă un pic mai mult cu privire la anumite lucruri…, dar după aceea voi vorbi despre asta.

Şi a treia preocupare este reducerea şi fuziunea diecezelor. Nu este uşor, pentru că, mai ales în acest timp… Anul trecut urma să fuzionăm o dieceză, dar au venit cei de acolo şi spuneau: „Este micuţă dieceza…, părinte, pentru ce faceţi asta? Universitatea s-a terminat; au închis o şcoală; acum nu este primar, este un delegat; şi acum şi dumneavoastră…”. Şi unul simte această durere şi spune: „Să rămână episcopul, pentru că suferă ei”. Dar cred că sunt dieceze care se pot fuziona. Această problemă deja am ridicat-o la 23 mai 2013, adică reducerea numărului diecezelor italiene. Este vorba desigur despre o exigenţă pastorală, studiată şi examinată de mai multe ori – voi ştiţi asta – deja înainte de Concordatul din 1929. De fapt, Paul al VI-lea, în 1964, vorbind la 14 aprilie adunării episcopilor, a vorbit despre „numărul excesiv al diecezelor”; şi după aceea, la 23 iunie 1966, a revenit iar asupra temei întâlnind Adunarea CEI spunând: „Deci va fi necesar să se retuşeze graniţele unor dieceze, dar mai mult decât altceva va trebui să se treacă la fuzionarea multor dieceze, în aşa fel încât circumscripţia care rezultă să aibă o extindere teritorială, o consistenţă demografică, o dotare cu cler şi cu opere capabile să susţină o organizare diecezană într-adevăr funcţională şi să dezvolte o activitate pastorală eficace şi unitară”. Până aici Paul al VI-lea. Şi Congregaţia pentru Episcopi în 2016 – dar eu am vorbit despre asta în 2013 – a cerut Conferinţelor Episcopale Regionale să trimită părerea lor cu privire la un proiect de reordonare a diecezelor la Secretariatul General al CEI. Deci vorbim despre o temă datată şi actuală, tărăgănată prea mult timp, şi cred că a venit ora de a o încheia cât mai curând. Este uşor de făcut asta, este uşor… Probabil există un caz sau două care nu se pot face acum datorită faptului pentru care l-am spus mai înainte – pentru că este un ţinut abandonat –, dar se poate face ceva.

Acestea sunt cele trei preocupări ale mele pe care am voit să le împărtăşesc cu voi ca idei de reflecţie. Acum vă las vouă cuvântul şi vă mulţumesc pentru parresía. Multe mulţumiri.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.